te voi scrie cu mine

nu-i pentru coli şi cerneală această iubire
Lakshmi
te voi curăţa de veşminte
să mă scriu în mii de atingeri pe tine
pe sâni şi-ntre coapsele-ţi calde
iubirea asta fierbinte
o voi scrie cu mine
va lăcrima tăcerea
din şoaptele de necuvinte
nu-i pentru coli şi cerneală această iubire
ea trece prin pântecu-ţi umed fiorul
prin ploaia de foc
se scrie cu noi precum zborul
altfel cum ar şti
despre iubirea noastră
Lakshmi
cum ar citi
Cerul

Fiinţare

hrană rezistenţei m-a abandonat
naşterea
şi hienele-mi devorau
trupul
nu mă născusem la Tagastes dar învăţasem
murirea
hăituit căutam cuibul zâmbind cu
răni
vechi şi noi când nu-mi
odihneam
pleoapele în liniştea nopţii

nu gustasem Sefer hasidim nevrednic de
binecuvântarea
lui Augustin din cel mai înalt
Cer
m-a văzut un
heruvim
aşa cum se vede zidul chinezesc de pe lună
m-a atins
într-o clipă şi-a ucis rezistenţa-mi
lumina
mireasma-i au alungat
soartea
şi mi-au rămas veşmânt

simbiotici
am rescris Sefer Jetsira printre brazi în
tremur
de mâini şi buze în pâraie de
lumini
am rămas din doi
unul
neştiind de ce ne spuneam pe-o voce
hello
eu hăituitul fiinţam nesuferind cu suflet şi
carne
în trupul crud şi sânii rouaţi şi-mi
şopteam
printre brazi cu vocea-necată
hello

Praf

Desenul "bogăţie", Lorelei-2009 (Lorena Iordache - 5 ani)


Vidul îţi rezervă un loc
pupilele-ţi rostesc în grabă numele
apoi pleoapele se deschid

rămâi un tânăr mort demult
prins cu aerul
în paşi de vals fără urme

pământul vă cunoaşte după plânsul viorii
şi ochii tăi care se zbat
când uneori ţi-auzi numele în mijlocul frunţii.


poezie din volumul "Tehnici de (ne)rezistenţă"

Hello

Je t'aime

Jurnal I (de/acasă)

Casa ei de pământ nu odihneşte;
trimite bătăturile tălpilor acolo
unde ochii au văzut lumina.
Casa ei de pământ cu temelii zdruncinate
are pereţi între care nu încap buze şi mâini
purtate pe Chomolugma.

Fiul face risipă
de tălpi şi priviri peste lume.

Pământ bine lucrat, sâni şi mâini reci,
o ploaie caldă şi scurtă ca gândul,
fiica frumoasă-n pridvor.

Au fost primul născut fără loc de popas
şi vântul trimite-n cătare de vârfuri
picioarele fiului urât cu sufletul risipitor.

Coral

Acolo,
peste apa cea mare
ochii tăi nasc gerbere.

Din care sămânţă, Marie?

Pianul meu tace
departe,
când coralul te doare.

Petala sub pleoape nu-ţi piere;
se scaldă-n izvoare, Marie,
cu tine şi tace!

Acolo,
aici,
adânc între noi,
când inima-ţi spune
„o god, stay my joy”,
ne curge-n adânc apa vie.

Albastrul e pace,
dar cin’ să ne-adune
în stropi de gerbere,
oceane?

Pianul tău tace
departe,
când pieptul mi-e numai cântare.

"O, Doamne, să-mi fii bucurie!"

Acolo,
peste apa cea mare,
aşa-i că şi-acolo-i durere?

De unde atâta sămânţă, Marie?

Sunt fildeş, colţ!

„spunea mama
fluturii făceau curte florilor şi-atunci am mişcat prima dată
apoi zi de zi pântecu-i zvâcnea
aşa cum ţi se zbate ochiul stâng
privea amorul
mângâieri între zbor şi miresme până au venit durerile facerii

când m-am născut căzuse bruma”


*
Ce colţ de fideş pieptul îmi străpunge!
E hămesit şi dornic de sclipire,
coboară-n valea mea când nu-i ajunge
căldura şi a lumii pâlpâire.

Ce colţ de fildeş pieptul îmi loveşte,
de pândă la răscruce. Ia din mine!
„Eşti doar un colţ, lumina-mi te orbeşte.
Eu sunt mai tânăr, fiară, decât tine!”

Ce colţ amar! „Veninul tău misteric
nu poate, pieptul meu, să îl răpună.
Sunt fildeş, colţ, tu numai întuneric
şi te ucid să mori de moarte bună.

Pun două flori pe lutu-ţi şi, senin,
plec fildeş, colţ, te las nimic. Amin!”

"n" indolentia

Geometria e brumă-n răsărit
adâncul şi înaltul
au un punct
nicăieri dar au
să chinuie cugetul celor ce sunt
fericiţi cei ce vin si pleacă niciunde
fără habar de pietre căzând
seara vomit toată mila
seninului lor.

"n" mobil

Adâncul are un punct. Faţa te
arde şi pleoapa se-nchide în lavă, dar este, îl poţi
atinge, nu ştii mai nimic, te-nghite
şi-atât.
Dai pagina, transpiri, te-ncrunţi, este
şi punct.

Pietre de foc nu le poţi număra,
cad pe lângă tine habar n-ai de unde,
pe lângă tine cad să tot dai pagini, nu că
te-ar cruţa (acolo se face risipă). N-ai să vezi
înaltul; doar un teanc de pagini
cât înaltul stâncii de foc.

Transpiri, te-ncrunţi, adâncul arde, pietre
cad fără să te-atingă, muşti, rupi file, dai cu ele de pereţi,
pietrele de foc nu cad în adânc aşa
cum te-ai fi aşteptat. Punct. Te ocolesc şi cad
undeva.
De-acolo stânca, aceeaşi, face
risipă de dragul feţei tale schimonosite.

Tihna unde se-ntâlnesc şinele

Ca un fluture de răpciune pe-o ultimă floare, ţi-ai odihnit obrazul pe şină.
Pe cealaltă ai aşternut bătăturile tălpilor sub care-au horit pământuri.
Ai ascultat gânduri mistuite de roţi, ai simţit poteci vii spre locuri pustii.

Şinele nu suspină biciuite de vagoane, în ele urlă măduva
când bagaje şi grimase petrec oameni.

Chinurile aleargă cu vremea; norocoase petalele care-ating ţărâna!

Te-ai aşezat de-a latul să opreşti pribegia,
dar trenurile, toate, deja trecuseră peste tine.

Negligee?

cu inima în palme

femeia este cântec ce altceva ar bate în pieptul său de lumi
stă înspinat poetul cu inima în palme el nu zideşte ane şi marii
şi nu ucide-n pântec izvoare de minuni actor de-ar fi
poetul n-are îngeri cum duhul sfânt nu are
actor jucând în drama lui şi spectator împovărat de plângeri
cortina cade când poetul nu-i şi pier deodată ane şi marii

Praf

Vidul îţi rezervă un loc
pupilele-ţi rostesc în grabă numele
apoi pleoapele se deschid

rămâi un tânăr mort demult
prins cu aerul
în paşi de vals fără urme

pământul vă cunoaşte după plânsul viorii
şi ochii tăi care se zbat
când uneori ţi-auzi numele în mijlocul frunţii.

S-a tăiat capul plecat

Tata lucra mobilă pentru bogaţi.

Oameni.
Oamenii mănâncă, ucid, ucid fraţi. Lumea lor a apus.

Lumea.
Lumea este aici unde sunt stoluri, crânguri, muşuroaie de furnici.

Oameni.
Pentru oameni, lumea nu e-ncăpătoare de când tata, de când

tata a răpus mesteacănul cu ramuri plângătoare.

Joaca de-a cum a fost să fie

spun azi printre riduri
ca un copil aş râde şi ieri şi-alaltăieri

chipul meu e târziu şi alb de spaime
când mă joc de-a-nălţatul treaptă cu treaptă

te urci după mine
îmi priveşti coasta
şi-ţi faci culcuş la pervaz

(El are mereu pielea roz
Tatăl l-a-nvăţat să se Înalţe
apoi să coboare ciclic
înaripat cu Spiritus Sanctus)

noi ne jucăm simbiotici
de-a-nălţatul pe undeva
copii fără minte
rupem în urmă
treaptă cu treaptă

Abandon

astăzi eşti mai senin decât ieri
oamenii toţi au înnebunit
natura-ţi poartă pică florile se-nchid
fluturii planează în locuri umbroase
tu ţanţoş
râzi sarcastic la cerşetori
o dai în mă-sa de criză
eşti mândru că ai datorii
cele mai multe la tine

chiar nu ştiai până ce amicii nu ţi-au spus
idiotule
ei repetau în cor
tu le spuneai
fariseilor m-am regăsit

te doare-n cot că n-ai pâine
femeia şi copiii ţi-au plecat
încet-încet
ţi-ai găsit un nume din literatura universală
şi mâine desigur
vei fi mai senin decât azi
acel om minunat nicidecum idiot
doar bizar
şi al dracu de liber

Desenând pământul

montecristo - tehnici de (ne)rezistenţă -

Căutam cărări în miez de noapte.
Stelele alergau dezmăţate, carele, ursele, parcă jucându-se cu mine de-a v-aţi ascunselea.
Când pierdeam, dormeam în Taj Mahal-ul meu de stânci.
Odată mi-am pus hamacul într-un brad.

Oh, doar noaptea miroase a Facere!
Gândurile sunt limpezi şi ai ocazia să te iubeşti.
Dar asta era demult.

Construiam podeţe şi montam cabluri în zone abrupte. Pe-acolo cădeam des, tăvălindu-mă cu frunze, îmbrăţişând pietre - un casanova excitat, cu gura plină de pământ şi trupul mângâiat de cioturi.

Dar cu adevărat, s-a-ntâmplat de mult jocul de-a ciaţa.



Am întâlnit mistreţul - o femelă speriată, fără colţi de argint.
Cine pe cine! Niciunul n-a vrut şi-atunci ne-am privit; n-am să uit!



Sărutam zăpada cu buze fierbinţi şi picăturile mă săturau.
Acolo pe vârf gândurile sunt limpezi.
Aşa m-am îndrăgostit iremediabil de mine; îmi dăruisem toate visele.

Eram un ciudat.
Cei ce păşeau pe podeţe,
cei ce se prindeau de cabluri,
cei ce cădeau,
mi-au spus:
„omule cu mistreţul, te numim
montecristo”.

Dar asta s-a sfârşit nu ştiu când, iar eu m-am întors.

Port urmele sfinxului, nu pot lăcrima la urse, n-am poftă de mine sau când mă încerc, mi-e greaţă. Acum sunt un văduv nereticent, mi-e idol murirea şi pribegesc în rezistenţă.

Pretutindeni gladiatori;
unii mă numesc în continuare,
din milă,
montecristo.

domnul m

cutreier doar pe-ntuneric
oamenii mă fixează cu privirea şi mi-e frică
îmi tremură la-nceput buzele apoi genunchii
noaptea ei nu văd asta şi-mi spun în continuare
domnul m

acasă singura lumină este la televizor
difuză ca mimica feţei
n-am răspunsuri pentru nevastă şi copii
mă calmez când mă sărută de noapte bună
ştiu că-i aşa mă simt întreg şi devin o forţă
pe lângă noapte care este
nimic

nimicul nu-ţi poate face decât nimic
spaimele dispar până la ziuă
atunci dorm sau mimez somnul
să evit oamenii mi-e frică de ei
îmi tremură la-nceput buzele apoi genunchii
dar eu dorm şi despre mine se vorbeşte în continuare cu
domnul m

astăzi mi se pare că ieri n-aveam motive de panică
nici alaltăieri
totuşi azi mi-e frică
şi mă-nspăimânt gândindu-mă la mâine
mai ales la poimâine
n-am învăţat că mâine va deveni ieri şi cu toate astea
iubesc
iubesc oamenii cu răutăţile lor
dar mi-e frică

este ca atunci când adori câinii însă nu te-apropii
nu pentru că te pot muşca
ci pentru că latră
îmi tremură la-nceput buzele apoi genunchii
nu ştiu să zic bravo puiule
nu mă simt stăpân

aşadar
mi-am şters ziua cu desăvârşire din existenţă
consum doar 12 din 24
de frică voi trăi dublu pierzând rând pe rând
oamenii care mă numeau
domnul m.

Desenând pământul

De veghe-ntre flori - tehnici de (ne)rezistenta-

printre florile născute-n prier
mâinile-ţi atârnau în ţărână
încât tremurau buruienile
doar până la prima lacrimă
când din poftă de viaţă ţi-ai smuls coapsa dreaptă
şi-ai muşcat de dragul neputinţei din ea

printre buruienile născute-n prier
mâinile tale lungi
nu mângâiau florile
cu ele ţi-ai smuls coapsa stângă
şi-ai muşcat cu poftă din ea
de dragul miresmei pe care călca

plutind în lanul născut în prier
ochii tăi lăcrimau
dar mai aveai din fericire
mâinile atât de lungi
încât ţi i-ai scos unul câte unul
şi-aveai lacrimi colorate sub unghii

fluturii abia născuţi în prier
îşi fereau aripile
de mâinile tale atât de lungi
dar tu ai început să ţi le muşti cu poftă
de dragul zborului
una câte una pentru fiecare aripă

levitai prin lanul născut în prier
mireasma culoarea şi zborul
au rezistat o vreme-n murire
apoi s-au dus cu un nor
am aflat mai târziu
că povestea se sfârşise în mai
dar tu deja mâncasei pe săturate

Gilda Mia

Încălzeai iarba cu umerii şi braţele-ntinse,
ascundeai cerul în palme să dai lumii repaos,
erai crucea căzută pe care sufletu-ţi plin se
rătăcise cu noi în drum spre altar, prin pronaos.
Păşeam deget cu deget pe trupu-ţi-icoană. Ce foc
înălţau chipul tău, pântecul. Eu, fachir, aplecam
buzele-nsetate de flăcări. Lumen Sanctus, un joc
de stele peste sânii-ţi cu roua din care sorbeam,
peste coapsele-ţi legănându-mi obrazul şi tâmpla.
Eram crucea căzută pe care sufletu-mi plin de
mireasmă, pribeag, aşternea cardinal flori de câmp la
poale de lacrimi, în iarba cu iubiri şiroinde.
Ţi-am luat cerul din palme ( îl ţineai captiv în zadar),
la piept mi te-am strâns, Gilda Mia, cu visul ce duce
a lumii povară şi tălpile spre niciun altar,
la piept mi te-am strâns, Gilda Mia, căzuţi peste cruce.

Nu am vrut să ucid fluturii

în tăcere mângâi pielea iubitei cu flori
îi simt zborul şi aripile care mă strâng
mă odihnesc pe pântecul ei
zvâcneşte
i-ating coapsele
cu obrazul neras şi buzele

un joc între mireasmă şi zbor

spunea mama
fluturii făceau curte florilor şi-atunci am mişcat prima dată
apoi zi de zi pântecu-i zvâcnea
aşa cum ţi se zbate ochiul stâng
privea amorul
mângâieri între zbor şi miresme până au venit durerile facerii

când m-am născut căzuse bruma

aştept în tăcere un prier în fiecare an de ziua mea
după ce îmi şterg lacrima

Te-am regăsit iubito!

Lasă-mă să te privesc, să te privesc, privesc
În noapte la un pâlpâit de lumânare
Să-ţi sorb conturul, Venus şi să ţi-l dăltuiesc
Cu ochi născuţi perechi- oglinzi scânteietoare.

Lasă-mă să te respir, să te respir, respir
Prin fum şi iz de jumătăţi de beţişoare,
Să tremurăm iubito, ţâşninind din trupuri mir
Şi sacadat să ne-mbătăm de-nmiresmare .

Lasă-mă să te ating, să te ating, ating
Dogoare focu-n sobă, la fel noi suntem jar.
Când piepturile noastre pe palme se preling
Ne plânge pielea crudă şi îngerii tresar.

Lasă-mă să te iubesc, să te iubesc, iubesc.
Topiţi în încleştări, Eros să ne cunune.
Pe pântece de lotus buzele moi şoptesc,
În unduiri de nimfă-ţi curg lacrimi nebune.

...........................
-S-a luminat de ziuă, ţi-e frică de ceva?
-Să nu te pierd iubite, ne vom mai revedea?

Ţi-au crescut rădăcini în mine

Mi-am abandonat sufletul în ghearele durerii,
trupul l-am îmbălsămat cu sângele dulce al nevoinţei
şi-am învăţat dragostea în penitenţă,
ucenic suferinţei,
toate,
să merit să-ţi respir la tâmple,

toate, ca să te port.

Cu prelungirile înnodate în juru-mi,
din braţe, tălpi, degete si genunchi,
îţi cresc firişoare albe pivotându-mi adânc
pieptul, spatele, coapsele şi obrajii,
apoi alte fire adventive
împânzindu-mi carnea,
pămînt necălcat,
inima ta se deschide înmiresmând,
buze polenizez pâna la apus,
când începi să te hrăneşti.

Te-ai născut să te înrădăcinezi.

Înainte de-a lua totul de la capăt,
deschid o fereastra prin şuviţele tale
să citesc lumina din lumină.

Am dobândit privilegiul de-a te purta.

Început

priveşte-ţi prin fereastra coastei
inima
închină-te Domnului Dumnezeului tău
dar
bărbate
bărbate
nu uita mai apoi
să cinsteşti cu lacrimi şi buze
pe suflet şi pântec
femeia

Elemente decorative din piatră

Mister

Mister
Asculta mai multe audio Blog




Fiindcă m-ai pus să fiu, acum eu lupt,
luptând am inceput
să cresc.

Când singur m-ai lăsat să zbor
(ostaş fiind) m-am apărat cu râs,
cu dragoste, cu plâns,
aşa am vrut să biruiesc .

Acum că sunt, că tu m-ai pus să fiu,
am cuibul meu
şi ostenesc,

dar nu pricep şi tare vreau să ştiu,
de ce mi-ai pus în mâini iubirea ?
Cu arma asta împrejur lovesc,

mă doare ,
sângerez.

Mereu înving în luptă şi totuşi mă rănesc .

Ştii cum? Spre cer privind
eu îl sărut,
cu mintea îl cuprind,
mă-ntorc spre verde, mângâi frunze,

transpir, lupt,

îmbrăţişez un trunchi să-l simt pe piept,
pe mâini, pe frunte şi pe buze ...

desculţ mergând, mă-ntorc
la urma din ţărână
şi îmi aplec obrazul încet
să nu o stric ...

ba chiar o ud (era uscată de la vânt ),
o ud cu lacrimi doar un pic

să nu o stric.

Mă vezi că lupt?

Că doar m-ai pus să fiu!
Aşa vreau eu, e tot ce pot şi asta ştiu.

Mă contopesc cu puii mei şi cuibul,
de dragoste exult,
sunt plin,
atrag substanţa, mă dilat.

Mă laşi să fiu profesor de iubire?

Că ştiu să lupt aşa cum tu m-ai învăţat;

am şi destule lacrimi de pierdut!

Ce mic eram când tata a plecat,
iar maica mea ai luat-o prea devreme,
şiroaie-au curs
(doar ai văzut!)
şi curg...

când ghemuit in colţ,

când lat pe-ntreg pământul,

în miez de noapte,
pe ascunsc,
că-i lupta mea.

Aşa-i că ştiu să lupt?

De ce m-ai pus să fiu
prin mii de stele
şi nu mi-ai dat o stea;

să plâng de dorul lor privind la ele
şi ameţit să cad,
tânjind la steaua mea?

Să râd de bucurie că exist,

să urlu de durere că sunt viu,

răspunde-mi, Doamne, dacă vrei,
de ce-i destinul fericirii trist,
de ce m-ai pus aici să fiu,
când intr-o bună zi, ai să ma iei?

O rugăminte!
Dup’atâta trudă,

pe mine da,
dar nu şi.....puii mei !

Mă piere povară (văd dinţi cu ochi roşii)

E timpul-cu lama lui boantă mă taie.

Rămas-au din sânge şi lacrimi-pâraie,
din carnea cuminte, servilă în haos,
doar mâinile ce pe stilou se-ncovoaie
şi-o ciuntă statuie stingheră-n pronaos.

E gândul-caninii ciobiţi ce se-nfruptă.

Mi-e trupu-n morfină, renunţă la luptă,
sunt prada dedată, aorta mi-e seacă,
văd dinţi cu ochi roşii - alaiul de nuntă.
Unit mi-e nimicul cu steaua ce pleacă.

E liniştea pietrei cu iz de furtună.

Nomazi heruvimi, fără gazdă, m-adună,
icoane se-nclină şi-mi suflă hodină,
se-ntoarce la ciotul de gheaţă, o mână,
cealaltă ezită; rămâne să vină!

Tăcerea-cântare de laudă, mută,

ciopleşte liturgic caverna mea slută.
Ecoul melodic, a ploaie de vară
est transitus Domini. Fruntea-mi sărută,
mă naşte poveste, mă piere povară.

te ploua nepermis - tehnici de (ne)rezistenţă

nu-ţi place gustul pământului
nu pentru că ieri te-a plouat
nepermis
cu noroi
ci pentru că femeile te vedeau ca pe-un monstru
ale tale femei fiecare c-un vis
transformat în coşmar
stai întins la
răscruce
şi murirea-ţi prelinge pe buze pământul amar

Desenând pământul

Eu străinul ce sunt, tu străina departe

Străino ce speli pietre
la marginea lumii
pârâuri de sânge izvorând ochii-ţi verzi
ai tăiat jumătate din suflet
în van
rezistenţa nu ne vrea
siamezi
te mistuie norul în pântec
şi sânii aezi îţi cântă
zvâcnind poeme-nchinate-mpărţirii
cu străinul ce sunt
rătăciţi siamezi pribegim înspinaţi
prin desişul muririi
pe cărări neştiute
amorul ni-i urlet nebun
mă săruţi pe delir
te aud când oftezi
şi ne smulgem artera
jumătăţii de suflet durut
să urcăm în eter amândoi
siamezi
eu străinul ce sunt
tu străina departe
fără raze de soare
orfani la amiezi
ne atingem
falangele-n pajişti de soarte
pe sub lutul-mătase
doi muriţi
siamezi.

am văzut că era atât de mărunt

atât de mărunt
pentru a ţinti ceva
dar a sintetizat nimicul
cu dreapta rănită de spinii trandafirilor
şi a ieşit de-o carte
cea mai frumoasă
despre zbor
zborul acela galben
de lumină şi lut
pentru care se născuse cu aripi
aripi
atât de mărunte
numai bune
de ţintă

şi vine o vreme

*
noi n-am separat vreodată buzele
doar ştii
trupul nu l-ai smuls niciodată din mine
dar vine o vreme

*
ieri mi-a-nceput sfârşitul iubito
pe aici mi se spune Chipeşul
cic-aş fi nesânge crud
femeile-mi tremură carnea-n falange
cântând în jurul meu tăcerea
iar eu spăşit ascult ecoul

*
tocmai L-am atins pe umbră
seamănă cu nimic bătrâno
dar mult mult mai cumva
voi doi v-aţi potrivi de minune
pribeagă cum eşti prin cea mai urâtă din lumi
eu neputinciosul acolo
nu am găsit să te iubesc decât mereu

*
adevăr grăiai că doar ea
da
m-am rătăcit
cu moartea asta strălucitoare

Urme de rouă

O salcie ţinea luna între ramurile curgând.
Uliul plana undeva departe.

Liniste!

Nu erai să asculţi
şi să vezi
printre crengile care
îşi înecau dorul.

Te-am căutat cu tălpile neclintite să nu trezesc iarba,
până la răsărit,
când fericirea semăna cu soarele
şi locul unde aţipise pasărea de pradă.

Definiţi sublimul!

Ce ape cresc din tine-acum!

Pâraie de pe creste-ţi curg,
se strâng în vale
limpezi şi termale,
iar peste ele, densă, ceaţa
captivă-n ora de amurg,
s-atace muntele la poale,
şi-aşteaptă sora bună-ciaţa.

Ating cu-n deget cristalinul
de se cutremură mormântul,
surpând pe rezistenţă, maluri.

Murirea tulbură prea-plinul
şi norul meu i-acum cuvântul
zidit prin vorbele deşarte,
ce către Venus pleacă-n valuri
curgând spre munte dinspre mare
să-nţepuiască-a glumii soarte,
tămăduind pân’ la izvoare.

Ce ape cresc acum din tine!

Şi sorb cu buzele-mi cojite,
herculean pe revărsare,
cărări fierbinţi şi şerpuite,
născute din broboane fine.

Tu îmi şopteşti: „să-mi spui, murite,
de ciaţa asta, mâine doare?”

Căţărare liberă

cumulus îl însenina
intra norul pe sub coaste şi se-ntindea gata să muşte din măr

putea oricând să lase-n diaclază aerul
macabru
desenând geometric anticlinala pământul şi picajul dar
ca o cârpă udă s-ar fi zdrobit
de oameni îmbrăcaţi în culori stridente

îşi strivea gura de stânci la fiecare gând
să nu ucidă
cu vreun cuvânt din graiurile toate pământeşti
murirea lumii lui
în vârf la răsărit genunchii-i luaseră forma pietrelor
măcinate de ploi

i-a dăruit primul fir de tăcere. început

floare gri
parfum pătrunzător
femeia lui n-a mai dormit
noaptea mângâia pietrele adunate în poală mai ales
colţurile
ziua făcea amor cu mireasma norul
căzuse în zona stridentă

îşi primea negreşit buchetul de tăcere odată cu soarele

nici escalada
nici aşteptarea pe creste
nici genunchii răniţi n-au născut
povestea asta de doi. nesfârşit

în lumea lui fără de soarte
consecvent
la fiecare gând îşi strivea gura
de stânci.