Acolo,
peste apa cea mare
ochii tăi nasc gerbere.
Din care sămânţă, Marie?
Pianul meu tace
departe,
când coralul te doare.
Petala sub pleoape nu-ţi piere;
se scaldă-n izvoare, Marie,
cu tine şi tace!
Acolo,
aici,
adânc între noi,
când inima-ţi spune
„o god, stay my joy”,
ne curge-n adânc apa vie.
Albastrul e pace,
dar cin’ să ne-adune
în stropi de gerbere,
oceane?
Pianul tău tace
departe,
când pieptul mi-e numai cântare.
"O, Doamne, să-mi fii bucurie!"
Acolo,
peste apa cea mare,
aşa-i că şi-acolo-i durere?
De unde atâta sămânţă, Marie?
Pianul se pierde-ntr-o rugă
RăspundețiȘtergerespre ceruri cu frunţi de bazalt
alunecă-mi verde, mire, spre-nalt
cuprinde-mă-n braţe ce ştiu să plângă!
De te-aş găsi la margine de cântec
RăspundețiȘtergeremireasa mea vei fi şi n-or să poată
nori negri să te fulgere pe pleoape
cât am să fiu cu buzele pe pântec.
Seninul altei emisfere să ne-adape
şi-n urma noastră poate plânge lumea toată.
Va plânge-un strop la streaşina iubirii
RăspundețiȘtergereAcoperişuri ne-or adăposti umblarea
Când zămislim din mii de sunete chemarea
Să-mpărtăşim din tainele zidirii.
as vrea sa fiu la margine de cantec
RăspundețiȘtergeresa ma gasesti, sa fiu mireasa ta..
sa-mi fi mereu cu buzele pe pantec
si nici un nor, in cale sa ne stea.
Apoi seninul altei emisfere
o sa m-adape cu iubirea ta.
N.D.
Punct.
RăspundețiȘtergereSuflare divină în vânt bătătorit de paşi
mişcare
dor stihuit
un nor deşirat în vălul miresei
şi plumbul uitat în râpe
te ţin de mână, mire
uitările au rămas fără adăpost
se legalizează doar actele
în care zăpezile nu se topesc niciodată
şi florile de colţ surâd
rezemându-şi obrazul de pântecul meu
m-adapi cu iubire
şi-o "lume-ntreagă plânge-n urma noastră"
de parcă ploaia s-ar prelinge
pe-un ciob de stea măiastră!