Căutam cărări în miez de noapte.
Stelele alergau dezmăţate, carele, ursele, parcă jucându-se cu mine de-a v-aţi ascunselea.
Când pierdeam, dormeam în Taj Mahal-ul meu de stânci.
Odată mi-am pus hamacul într-un brad.
Oh, doar noaptea miroase a Facere!
Gândurile sunt limpezi şi ai ocazia să te iubeşti.
Dar asta era demult.
Construiam podeţe şi montam cabluri în zone abrupte. Pe-acolo cădeam des, tăvălindu-mă cu frunze, îmbrăţişând pietre - un casanova excitat, cu gura plină de pământ şi trupul mângâiat de cioturi.
Dar cu adevărat, s-a-ntâmplat de mult jocul de-a ciaţa.
Am întâlnit mistreţul - o femelă speriată, fără colţi de argint.
Cine pe cine! Niciunul n-a vrut şi-atunci ne-am privit; n-am să uit!
Sărutam zăpada cu buze fierbinţi şi picăturile mă săturau.
Acolo pe vârf gândurile sunt limpezi.
Aşa m-am îndrăgostit iremediabil de mine; îmi dăruisem toate visele.
Eram un ciudat.
Cei ce păşeau pe podeţe,
cei ce se prindeau de cabluri,
cei ce cădeau,
mi-au spus:
„omule cu mistreţul, te numim
montecristo”.
Dar asta s-a sfârşit nu ştiu când, iar eu m-am întors.
Port urmele sfinxului, nu pot lăcrima la urse, n-am poftă de mine sau când mă încerc, mi-e greaţă. Acum sunt un văduv nereticent, mi-e idol murirea şi pribegesc în rezistenţă.
Pretutindeni gladiatori;
unii mă numesc în continuare,
din milă,
montecristo.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu