Pâraie de pe creste-ţi curg,
se strâng în vale
limpezi şi termale,
iar peste ele, densă, ceaţa
captivă-n ora de amurg,
s-atace muntele la poale,
şi-aşteaptă sora bună-ciaţa.
Ating cu-n deget cristalinul
de se cutremură mormântul,
surpând pe rezistenţă, maluri.
Murirea tulbură prea-plinul
şi norul meu i-acum cuvântul
zidit prin vorbele deşarte,
ce către Venus pleacă-n valuri
curgând spre munte dinspre mare
să-nţepuiască-a glumii soarte,
tămăduind pân’ la izvoare.
Ce ape cresc acum din tine!
Şi sorb cu buzele-mi cojite,
herculean pe revărsare,
cărări fierbinţi şi şerpuite,
născute din broboane fine.
Tu îmi şopteşti: „să-mi spui, murite,
de ciaţa asta, mâine doare?”
