E timpul-cu lama lui boantă mă taie.
Rămas-au din sânge şi lacrimi-pâraie,
din carnea cuminte, servilă în haos,
doar mâinile ce pe stilou se-ncovoaie
şi-o ciuntă statuie stingheră-n pronaos.
E gândul-caninii ciobiţi ce se-nfruptă.
Mi-e trupu-n morfină, renunţă la luptă,
sunt prada dedată, aorta mi-e seacă,
văd dinţi cu ochi roşii - alaiul de nuntă.
Unit mi-e nimicul cu steaua ce pleacă.
E liniştea pietrei cu iz de furtună.
Nomazi heruvimi, fără gazdă, m-adună,
icoane se-nclină şi-mi suflă hodină,
se-ntoarce la ciotul de gheaţă, o mână,
cealaltă ezită; rămâne să vină!
Tăcerea-cântare de laudă, mută,
ciopleşte liturgic caverna mea slută.
Ecoul melodic, a ploaie de vară
est transitus Domini. Fruntea-mi sărută,
mă naşte poveste, mă piere povară.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu