femeia este cântec ce altceva ar bate în pieptul său de lumi
stă înspinat poetul cu inima în palme el nu zideşte ane şi marii
şi nu ucide-n pântec izvoare de minuni actor de-ar fi
poetul n-are îngeri cum duhul sfânt nu are
actor jucând în drama lui şi spectator împovărat de plângeri
cortina cade când poetul nu-i şi pier deodată ane şi marii
Durere simplă
RăspundețiȘtergereMă dor luminile-ntomnării
Le-am scurs din ceara pâlpâind
Din ruga-vrajă a înserării
Vecernie spre bolţi suind.
Mă doare ruptul fir de iarbă
Şi frunza veştedă-n poteci
Aş strânge brumele în salbă
Să le topesc, de-o fi să pleci!
Mă doare cruntul întuneric
Răstălmăcirea de cuvânt
Tăişul vântului himeric
Tăcerea negrului pământ.
Din câte stânci să smulg tării
Durerea să n-o mai ascult?
Să poată valul meu pieri
Să te iubesc mai mult, mai mult...
ai scris un poem minunat
RăspundețiȘtergerenu pretentios, dar extrem de rezonant
felicitari!
e cântecul ei...rezonant la ceea ce citeşte!
RăspundețiȘtergereAnonimule care eşti...
RăspundețiȘtergere[...]Tîrziu, el, sau ce mai rămăsese din el –
RăspundețiȘtergereun pumn de diamante sîngerii, neşlefuite –
s-a oprit.
Nici un tic-tac, nici o zbatere.
Ea, lumînare stinsă,
i s-a prelins pe piept – prima dată.
„Mă primeşti înapoi? Mă primeşti înapoi?”
urla, sărmană nebună,
desfăcîndu-i cu dinţii coastele nefiresc de subţiri,
aproape resemnate.
(El – nu mai avea aer)
Atunci a-nceput să se dezbrace
de rochia gri, de carnea posacă, de aluviunile toate.
Şi, numai inimă, s-a lipit de pieptul lui.
Inimă peste inimă (vă doare, nu-i aşa, acest tablou?),
au devenit una.
Nimeni nu ştia dacă nounăscuta
e jumătate vie sau jumătate moartă
sau – savanţii înclină spre ipoteza aceasta –
nemuritoare...
Cert e că cele două cuvinte
erau acolo, şi dangătul lor se repeta spre infinit:
te iubesc te iubesc te iubesc te iubesc...
Această poveste nu are sfîrşit.
(„Femeia care a uitat două cuvinte” – fragment)
Se spun deseori perechi de cuvinte
RăspundețiȘtergerechiar şi atunci când trupurile se scriu
irosind simţăminte
aprinse de-un amnar
bizară scânteie pornită de-un dor
izvorât din trup de femeie
el, rătăcit şi nefiresc de distant,
e poate cel mai important,
iar între cele două cuvinte(te iubesc)
nu găseşte pas
absint de-ar bea,
n-ar mai simţi iubirea tot la fel
aşa e el
are tăcere-n glas
poetul nu se-mparte-ntre aluviuni
el curge doar sprea matcă
iubind nebun
de crud
ca un torent ce-mbrăţişează valea-n
care-ai scrijelit cu ploia ta fierbinte
de-aceea, femeie,
nu încerca să crezi la infinit
poveştile-şi găsesc mereu sfârşit!