dunhill & marlboro

dunhill & marlboro


dunhill
vrei să ne atingem pe filtruri asta da întrebare
dacă ar fi lungi până unde se-nfige săgeata
sau numai umbre-umbre thanks

marlboro
poartă
du
dunhill lăsând parFUM pe cercuri
de scrumiere antice precum Facerea

ăsta poate fi un început de poezie
sigur
ca orice ARCAş
ca orice iubire
dunhill se lasă purtată de vânt

două ţigări pot fi consumate
oa
oamenii trag cu putere
trăim cu fiecare scrum SCUTurat marlboro
nu numără cercurile stă pe pietre
înalte de unde poate oricând să-şi ia
zborul
ca un vultur bătrân
du
ducând în spate femeia acvilă

profund
îi spuneam lui
du
dumnezeu că săgeata nu se opreşte până la ţintă
ajunge într-un râs de pleoape
şi putem face ţigări cât beţele de chibrit
doar
pentru că într-o noapte
dunhill s-a lăsat atinsă de-un filtru

ce mi se pare uimitor este că de mâine vom arunca
oa
oamenii în scrumieră
iar noi ne vom fuma reciproc
în locurile lor intime

thanks marlboro but

nu vei găsi ARCAşul unDE CADE săgeata

Cortina cade când actorul nu-i...

Teatrul nu este o clădire impozantă, nici o sală cu multe scaune. Teatrul nu este o scenă şi aplauze prelungite. Pentru teatru trebuie să ţi se dea un actor.
Este dispus cineva să ţi se dea? Să joace şi să joace viaţa lui?

"...actorul n-are îngeri
cum duhul sfânt nu are
...actor jucând în drama lui
e spectator
împovărat de plângeri
...
cortina cade când actorul nu-i..."








"(...)
-Ştiţi ce am observat? Că deşi vă folosiţi de jocuri obscure, fragmente voit abstracte, texte care par uneori de neînţeles, totuşi legate, duc la problematica existenţială-tragedia umană. Aţi fost inspirat cumva de Nietzsche şi Cioran, iar când spun Nietzsche mă refer la faptul că aţi agreat teoria cum că păcatul a îngrădit evoluţia, dezvoltarea individului?
-Bine… ştiţi, eu sunt un om optimist. Iar dacă tot vorbiţi de Nietzsche, una dintre frazele sale extraordinare, pe care mi le-am pus deasupra biroului este: „Trebuie să acţionăm ca şi cum progresul ar exista”. În ciuda tuturor teoriilor extrem de pesimiste care au fost emise, un om de artă , un om de cultură, cineva care scrie, care crede în puterea cuvântului, în mod natural trebuie să creadă şi în faptul că omul poate să-şi găsească o cale, că omul poate să-şi găsească o cale de ieşire personală, colectivă… nu scriu ca să îi deprim pe oameni, scriu pentru ca ei să gândească, să găsească soluţii personale sau colective." (interviu cu Matei Vişniec)

Interviu cu MATEI VIŞNIEC „Nu scriu ca să îi deprim pe oameni, scriu pentru ca ei să gândească”

Interviu cu MATEI VIŞNIEC

„Nu scriu ca să îi deprim pe oameni, scriu pentru ca ei să gândească”

Matei Vişniec: Cu dumneavoastră am vorbit miercuri*, sau joi parcă, înainte de venirea mea!

Matei Vişniec - cel mai jucat dramaturg român, care a reuşit să se impună în Franţa, într-o lume dominată de Eugene Ionesco şi Samuel Becket

Cristi Iordache: Da. Aflasem în ultimul ceas că sunteţi invitat la Târgovişte - eu care caut cu lupa tot ce mişcă în materie de evenimente culturale - mi-am dat seama că mediatizarea este extrem de fragilă, fapt pentru care am fost nevoit să mă asigur că veţi fi aici. Apoi după cum bine ştiţi am iniţiat o propagare agresivă a informaţiei pe mai multe platforme electronice.

M.V. Şi bine aţi făcut! Iată, sala a fost plină şi-am văzut un public spectator entuziast.

C.I. După cum vă spuneam joi *, a existat acel factor psihologic. Deşi selectasem din cele cinci- şase cărţi, numai două, am ales-o în cele din urmă pe a dumneavoastră. Habar n-aveam că la nici două săptămâni vă voi întâlni. Şi trebuie să recunosc – a fost un act de pionierat să intru pe tărâmul dramaturgiei.

M.V. Şi de ce aţi ales-o?

C.I. Nu ştiu. De dragul jocului neîntâmplării. Domnule Vişniec, am citit cu mare atenţie două piese, iar la reprezentaţia celei de-a treia, tocmai ce am asistat. Ştiţi ce am observat? Că deşi vă folosiţi de jocuri obscure, fragmente voit abstracte, texte care par uneori de neînţeles, totuşi legate, duc la problematica existenţială-tragedia umană. Aţi fost inspirat cumva de Nietzsche şi Cioran, iar când spun Nietzsche mă refer la faptul că aţi agreat teoria cum că păcatul a îngrădit evoluţia, dezvoltarea individului?

M.V. Bine… ştiţi, eu sunt un om optimist. Iar dacă tot vorbiţi de Nietzsche, una dintre frazele sale extraordinare, pe care mi le-am pus deasupra biroului este: „Trebuie să acţionăm ca şi cum progresul ar exista”. În ciuda tuturor teoriilor extrem de pesimiste care au fost emise, un om de artă , un om de cultură, cineva care scrie, care crede în puterea cuvântului, în mod natural trebuie să creadă şi în faptul că omul poate să-şi găsească o cale, că omul poate să-şi găsească o cale de ieşire personală, colectivă… nu scriu ca să îi deprim pe oameni, scriu pentru ca ei să gândească, să găsească soluţii personale sau colective.

C.I. Fraze deasupra biroului…mi-aţi confirmat indirect că nu sunteţi străin de conceptele nietzschiene. Acum am văzut în Paparazzi, un „întreg” format din particule disipate haotic, dar în care nu se pierde senzaţia de măreţie.

M.V. Această piesă care este explodată ca şi soarele, pentru că este o poveste foarte simplă - explodează soarele şi eu analizez reacţiile individuale ale câtorva personaje - cât de mici putem fi cu noi înşine chiar şi în momente mari sau în momente de catastrofă cosmică. Acest lucru mă interesa: cât de meschin poate să rămână omul chiar şi în faţa miracolului sau chiar şi în faţa catastrofei ultime. Tot la lucrurile acelea mărunte se gândeşte majoritatea. Teza esenţială a piesei mele este extrem de simplă. În rest interpretările sunt deschise la infinit şi aparţin spectatorilor, criticilor, publicului…

C.I. Mi-am permis să analizez atent şi să descopăr că de fapt în scrierile dumneavoastră, nimicul poate fi tot, nimicitul poate fi nimicitor. Am observat acestă antiteză dintre acţiuni şi la început aveam convingerea că, de fapt acţiunea o evidenţiaţi, pentru ca la o revenire pe text, să-mi dau seama că şi starea şi trăirea…

M.V. Ceea ce spuneţi este deja o pagină de critică şi ea mă onorează pentru că sunt interpretările dumneavoastră. În acest moment, la Târgovişte va fi lansată o carte, o carte despre mine, scrisă de Daniela Magiaru, „Matei Vişniec – Mirajul cuvintelor calde”. Au început să se scrie cărţi despre textele mele, despre piesele mele, chiar despre romanele mele, ceea ce mă bucură foarte mult.

Prof. Dr. Daniela Magiaru, tânăra care poate construi sau demola cu siguranţa omului că acţionează corect în critica de teatru, cronica dramatica şi studiul de crtică literară

C.I. Nu sunt critic, dar n-ar fi exclus să scriu o carte.

M.V.Principiul meu este următorul, domnule Iordache -am învăţat asta de pe vremea când eram tânăr scriitor şi stăteam ore şi ore la restaurantul Uniunii Scriitorilor şi îi priveam pe ceilalţi scriitori, pe marii scriitori şi îi auzeam vorbind şi am înţeles un lucru esenţial atunci- că în momentul în care scriitorul începe să vorbească despre ce a vrut el să spună într-o piesă sau într-un roman, sau într-o nuvelă, nu spune decât prostii. Din momentul în care autorul şi-a terminat opera e mai bine să tacă decât să încerce să povestească ce a vrut el să spună. Iată motivul pentru care după ce termin o piesă de teatru, din punctul de vedere al interpretării, în ceea ce mă priveşte, totul este tăcere. Pot să povestesc mii de anecdote, cum am scris, când am scris, dacă mi-a fost foame, ce m-a inspirat, dacă am văzut o pasăre pe fereastră, ce rol a avut pisica în ziua aceea în viaţa mea, şi-aşa mai departe…în rest un scriitor cred că trebuie să rămână cu gândurile sale şi să îi dea voie celuilalt să se exprime.

C.I.: Cu permisiunea dumneavoastră aş vrea să ofer acest dialog, îndeosebi cititorilor revistei SINGUR, dar nu numai!

M.V. Da, sigur. Cu mare drag!

CRISTI IORDACHE

GRUPUL MEDIA SINGUR

* comunicaserăm în câteva rânduri, anterior sosirii domnului Matei Vişniec la Targoviste, prin intermediul internetului. Atunci îi vorbisem despre aventura mea din librărie, moment în care am ales una dintre cărţile domniei sale, din multe alte titluri şi, de asemenea, despre faptul că voi încerca o mediatizare agresivă a evenimentului.

Salonul cărţii de teatru - Teatrul Dramatic Tony Bulandra Târgovişte

Un plagiat ordinar în "Portalul Revoluţiei"

Deşi poezia mea apare prima dată în Observatorul Toronto la începutul anului 2008 şi mai apoi în volumul "Al treilea dor", la editura Eminescu în iunie 2008, sub titlul "Popor supus, valet la curtea lumii (poem pentru 50+1)", deşi este publicată cu numele meu real pe diverse site-uri, şi chiar cuprinsă într-un volum colectiv şi în periodicul Impact Dâmboviţa, deşi este selectată printre textele bune pe site-ul literar "Esenţe"

Esente - Carte Virtuala - editia Septembrie 2010

View more presentations or Upload your own.

şi este interpretată pe muzica sa de către Săndel Spînu (un videoclip realizat de către Văsuianca) sub titlul "Balada poporului supus",

Portalul Revoluţiei www.portalulrevolutiei.ro/forum/index.php continuă să găzduiască un plagiator (c. tiron) şi textul meu în paginile sale cu toate că au fost anunţaţi şi au promis că vor lua măsurile care se impun în astfel de cazuri.
De fapt nu ştiu de ce ar trebui să mă mire însuşirea unui biet text?
Râd. Râdeţi şi voi.

Aceasta este pagina "Profeţii despre România" http://www.portalulrevolutiei.ro/forum/index.php?topic=218.60
Şi iar râd. Profeţii despre profeţii. Râdeţi şi voi.
Amin.

DROGATA MEA IUBITĂ, DORA (fragment din romanul HEI, TU - TEHNICI DE SUPER-VIEŢUIRE)

DROGATA MEA IUBITĂ, DORA


(…)
- Măh, dar nu-i suport şi gata!
- Ba nu e gata, Dora! Tu ai o problemă, nu ei!
- Eu, da. Mereu am avut „o problemă”. De-aia m-au violat prietenii.
- Eraţi nişte drogaţi, înţelegeaţi voi ceva despre prietenie? Şi nu te mai compătimi, pentru că nu te-au violat, ci ai făcut tu pe sexoasa în faţa lor. Când te-apuci să-i cauţi în şliţ, ăla nu mai este viol!

Cred că fusesem prea dur, chiar dacă ştiam toate acestea tocmai de la ea. Şi-a acoperit faţa cu mânile şi a început să plângă înfundat, cum nu o mai făcuse de multă vreme. Am mângâiat-o pe cap şi am îngăimat un „iartă-mă” în care nici eu nu credeam, apoi i-am băgat mâna dreaptă pe sub coapsele goale şi stânga pe după spinare, m-am împins în genunchi şi am ridicat-o de pe canapeaua de lângă sobă. Am ţinut-o aşa timp de câteva minute, mişcându-mă lent în laterale. Linişte. Doar lemnele trosneau ritmic în sobă, ca într-un cântec de leagăn. Am dus-o în cele din urmă în patul de la fereastră, m-am întins lângă ea şi i-am îndepărtat mâinile de pe chip.
- Ştii, văd mereu dimineaţa aia în care m-am trezit pe covor. E oribil să-ţi miroşi propriul rahat împrăştiat pe corp. Pielea parcă îmi era dată cu lipici.
A oftat adânc şi a întors capul spre peretele înclinat al cabanei. Şi-a îndreptat braţul şi pipăia lambriul de brad, continuând să vorbească rar, de parcă ar fi fost sub hipnoză.
- Eram o pictură mizerabilă de alb, gri şi maro. Când am reuşit să mă ridic, simţeam pielea strânsă ca atunci când ne-am dat cu nămol la Mamaia, doar că în loc de praf negru, picau de pe mine cojiţe albe. Ţie nu ţi-a fost scârbă de mine? Mie mi-ar fi fost.
A întrebat retoric. Ştia răspunsul. Nu mai plângea. M-am aplecat peste ea simţindu-i sânii reci sub piept şi am început să-i sărut toată partea stângă a feţei.
Îmi spusese acum vreun an, după ce îşi mai revenise, că cel mai mult o linişteşte caldura trupului meu. Odată, pe drumul spre cabană, m-a întrebat de ce sunt atât de fierbinte la minus 15 grade, că ea deja a degerat. Îmi venea să râd. N-am ştiut ce să-i răspund, pentru că nu m-ar fi crezut că mă încălzesc cu mintea, dar am lăsat-o atunci să-şi bage mâinile pe sub geaca mea şi am ţinut-o în braţe, apoi am alergat până în cameră.
- Ţie dacă ţi-ar îngheţa pe stâncă degetele când te caţeri, ai muri, e clar!
Şoptise ca pentru ea, dar m-a blocat total. Ce schimb energetic, ce transfer incredibil de vibraţii. Pentru câteva clipe am amuţit. M-am lăsat să cad pe spate la propriu şi la figurat.

Am rememorat ceea ce scrisesem în cimitirul lutheran, la două zile după ce plecase tânăra Kristine. Deşi venise la „Baza de antrenament Ardeal” ca psiholog, mi-a mărturisit la sfârşitul stagiunii – într-o vineri ploioasă de iulie - că se întoarce doar un om neînsemnat. Sâmbătă m-a rugat telefonic să nu spun nimănui povestea noastră, pentru că oricum nu avem nicio şansă împreună. Mi-a mai zis că va merge să cutreiere ţara şi să înveţe ce nu a reuşit să studieze la Amsterdam, iar eu să-i promit că voi publica teoriile care i-au răvăşit existenţa „latentă” - spunea ea. „Farewell, my forbidden love, farewell!”, apoi n-am mai auzit-o, n-am mai căutat-o. Duminică, soarele uscase iarba printre mormintele părăsite, şi eu mă mutam de la un sas la altul, în umbra pietrei funerare, scriind despre prietenie, despre relaţiile interumane. Cred că aveam de gând să împlinesc dorinţa Kristinei.

[Interacţiunea indivizilor a luat amploare în ultima vreme. Pe măsură ce au loc în diverse spaţii, relaţionări de grup din nevoia defulării emoţionale de orice fel, se pierde puterea iubirii.
Prietenia nu se dezvoltă în orice mediu. Acolo unde există confuzie, teamă, ruşine, autocompătimire, ură, este necesar ca acestea să fie înlocuite cu altruism, deschidere şi respect. Dacă ne iubim şi avem încredere în noi înşine, îi putem iubi şi pe ceilalţi. Pe măsură ce ne deschidem faţă de propriile capacităţi, înlocuim stările negative cu sentimente de înţelegere şi respect faţă de sine. Capacitatea de a ne accepta pe noi înşine se reflectă în modul în care îi tratăm pe cei apropiaţi. Trebuie să învăţăm să oferim fără a avea aşteptări, fără a pune condiţii sau a cere ceva înapoi şi astfel, câştigăm o angajare profundă şi o loialitate faţă de noi înşine şi de ceilalţi. Acesta este mediul în care poate încolţi şi rezista prietenia.
Când nu o găsim trebuie să ne cercetăm mai întâi pe noi înşine, apoi, dacă totul este în regulă cu starea noastră, să înţelegem că de cealaltă parte s-a creat o tulburare pentru care trebuie să dezvoltăm un puternic sentiment de compasiune.
Cine nu poate fi prieten, are mare nevoie de ajutor şi înţelegere. Starea lui este una măcinată de stimuli negativi şi de pierdere a încrederii în Sine. Din JIF s-au pierdut primii 2E. Comenzile energetice primite, procesate şi transmise cerebral sunt trunchiate, deci subiectul are ca instrumente doar crâmpeie de informaţii. Aflat în faţa nesiguranţei, dezvoltă instinctul de apărare. Din punct de vedere psihosomatic, neprietenul este un individ bolnav căruia trebuie să-i oferim ajutorul. Dar câţi dintre cei cu care interacţionează, înţeleg, ştiu şi au disponibilitatea de a-l ajuta? Nici el însuşi nu detectează faptul că trebuie să se apere de Sine, ci are declanşat inconştient, sistemul primar de autoapărare, care va acţiona, desigur, însă la exterior. Cum o va face? După toate legile vieţuirii, prin atac. Acesta nu este atacul unui prădător, ci al unei auto-presupuse victime. F. a rămas elementul dominant şi sub comanda lui acţiunile sunt fragmentare ca şi starea. Tot ce putem face este să nu-i încălcăm teritoriul, iar din imediata apropiere să-i descoperim joaca şi iubirea. Se va angrena în ele dacă nu-i vor fi impuse. Altfel le va percepe ca instrumente de luptă.
Aşadar, noi trebuie să fim cei eliberaţi, pentru a ne iubi şi a putea iubi. Abia apoi ne putem testa abilităţile de a-i angaja pe ceilalţi în primii 2E.
Mă întreb dacă nu cumva sunt pe cale de a rămâne fără cel de-al treilea E. şi îmi dau seama că oricât aş fi de puternic tot aş manifesta, într-o ultimă ipostază, o frică de frică.]

- Încălzeşte-mă!
- Bine, drăguţă!
Am îngânat „r”-ul ei franţuzesc.

Eram captivat de fonetica rârâită a Dorei. De fapt îmi plăcea pe de-a-ntregul. Ne iubeam. O iubeam de când mi-a zis „dă o ţiga”r”e, bă cocala”r”e!” Trecuse mai mult de un an şi Dora mea se schimba în bine cu fiecare zi.

Mă strânge cu toată puterea şi-mi spune:
- Ai dreptate, eu am o problemă. Dar voi reuşi să mă împac cu mine.
Iar simţeam energiile acelea, care parcă îmi traversaseră mintea.
- Şi după ce voi fi liberă mă voi obişnui cu ceilalţi. Ştii ceva? Să nu crezi că nu-mi dau seama de pierderea ta, mai devreme sau mai târziu. Ştiu că nu eşti al meu.
Nu pot să-mi imaginez cum reuşea să zâmbească, deşi îi curgeau lacrimile pe la colţul exterior al ochilor spre tâmple, iar restul zăcea ca o mică baltă peste pleoapele închise. Îi ating foarte fin genele şi îi zic:
- Aici este papură?
- Da. Ce cauţi acolo, înotătorule? Promite-mi că nu ai să pleci decât când voi fi suficient de puternică!
(…)



(FRAGMENT DIN ROMANUL „HEI, TU – TEHNICI DE SUPER-VIEŢUIRE”)
CRISTI IORDACHE

"3E" - Tehnici de super-vieţuire

"3 E" (fragment)


În 2010 , într-o singură clipă mi s-a întregit puzzle-ul.
Era prin octombrie sau noiembrie când am scris la repezeală pe agenda mea de călătorie « 3 E », după care am fugit şi i-am arătat amicului meu:
-Gata, asta e, am găsit !
-Ce, ce-ai găsit?
Mă privea cu un amestec de zâmbet şi mirare.
-Viaţa, esenţa vieţii.
I-am explicat amănunţit cum şi de ce, însă nu ştiu cât a crezut sau cât a înţeles. Cert este că a păstrat secretul până acum, când mă văd nevoit să scriu, să împărtăşesc celorlalţi experienţa şi trăirea mea. Poate îi va ajuta până nu e prea târziu.

Escalada nu este un sport, pentru mine. Căţărarea liberă, solitară, este păşirea pe tărâmul trăirismului. Jos, la baza peretelui stâncos, încep deja să-mi iasă prin piele toate frustrările. Mai întâi privesc variantele de traseu plimbându-mă stânga-dreapta, înainte-înapoi, măsurând fiecare centimetru de la pământ şi până unde apare albastrul de cer. Acolo trebuie să fiu foarte atent. Marile greşeli se fac la final. Acolo voi ajunge deja sleit de puteri şi orice dificultate m-ar scoate din gluma vieţii. Nu, viaţa nu trebuie să fie o glumă.
Încep să mă părăsească regretele pe care le-am acumulat. Mă dau deoparte instinctual, cu toate că nu mă vede nimeni şi mă piş. Acum sunt mai uşor.
Regretele astea pleacă de la creier şi intră să-ţi macine trupul. Sunt nişte soldaţei microscopici care acum au dat buluc în vezică. Deştepţi al dracului, soldăţeii-regrete! Eu, habitatul lor, sunt supus pieirii şi preferă să mă abandoneze precum marinarii care în ultimul ceas se aruncă în mare văzând că nava se scufundă. Elemente inteligente care aleg pământul şi aşteptarea altei gazde. M-am pişat un milion de regrete.
Respir profund, ridic braţele şi mi se măreşte cutia toracică. Măsor fiecare priză, fac un plan amănunţit de ascensiune şi caut locurile de odihnă. Transpir. Ies soldăţeii prin piele. Gândurile negative. Simţurile toate mi se amplifică. Mintea mea este din ce în ce mai liberă şi trupul mai puternic.
De regulă se moare aproape de final, înainte de a reuşi să părăseşti verticalul şi să te tolăneşti sub cer. Asta pentru că nu-ţi dozezi efortul şi nu iei în calcul alternativa coborârii în situaţii dificile. Realitatea crudă a celor care s-au zdrobit, evidenţiază că dacă gradul de dificultate este ridicat, coborârea liberă înseamnă 80% moarte.
Prize, forţă, inspiraţie, creativitate. Uitam un lucru esenţial; planul este util, însă după câteva zeci de metri nu se mai potriveşte şi voi fi nevoit să improvizez. Îmi şterg fruntea apoi mă dau deoparte -cu toate că nu mă vede nimeni- şi mă piş. Soldăţei microscopici în stare fluidă. Nu vor să mai muşte din mine. Treaba lor! Am gura uscată. Beau puţină apă. Sunt atât de puternic!
Este posibil să experimentez un al şaselea simţ. Psihosomatic mă simt oarecum eliberat. Spiritual, am rupt barierele lumii cotidiene sau colivia “existenţei de uzură”. Mă pregătesc să ating cerul. Programez vizual o pauză cam la 20 de minute. Detectez o fisură potrivită pentru mâna stângă. Gata. Mă dau deoparte şi mă piş pentru ultima dată. Mă piş toate libertaţile, adevărurile, realităţile, erorile şi toată cunoaşterea, toate cele ce-au fost “de uzură”. Urmează tărâmul trăirismului, acolo unde valorile sunt diferite, sunt profunde, nu absolute, însă altele decât cele global-existenţiale. Beau o gură de apă şi pornesc.

Matei Vişniec la Târgovişte

EmiSfere - Erotica sau iubirea de la capătul lumii

MATEI VIŞNIEC - "TEATRU DESCOMPUS” sau despre cercul trasat cu dâra de sânge

“Astăzi nici nu mai este nevoie să ai o cretă ca să-ţi trasezi un cerc în jurul tău”, spune Matei Vişniec în „Omul-pubelă”. Este incitant, deopotrivă, să intri în „cercul” autorului, pentru că aşa cum el oferă o multitudine de semnificaţii oricărui element aparent banal, ne provoacă pe noi înşine la explorarea eului raportat la drama umană. Ce reuşeşte fiecare să descopere înăuntru sau dincolo de colivia trasată „chiar cu unghia”, sunt tocmai secvenţele existenţiale- antagonismul acţiunilor noastre, pe care autorul ne face să le simţim visceral, deşi scrie cu detaşare, ca artă a comunicării, evitând astfel ridicolul.
Acest mare dramaturg a reuşit să se impună acolo unde nimeni nu i-ar fi acordat nicio şansă – pe tărâmul marilor Samuel Becket şi Eugen Ionesco, acolo unde rămăseseră urmele teatrului absurd al lui Arthur Adamov. Acest „alergător” nu crede în „să nu minţi, să nu furi, să nu ucizi” şi exprimă cu ludism în textele sale postabstracte, realitatea crudă regăsită paradoxal, atât la Nietszche cât şi la Cioran.
„…reuşesc să evit, în ultimul moment, arborii şi pietrele…Din păcate, păsările de noapte se izbesc din ce în ce mai des de mine…Încerc să-mi număr rănile…nici nu mai ştiu câte păsări am ucis până acum…(…)Dacă m-ar vedea cineva, ar zice că sunt o rană care aleargă…”, iată că „alergătorul” simte!
Jocul obscur al lui Matei Vişniec nu se rezumă doar la acţiunea particulelor disipate şi ciocnite haotic ci şi la efectele mişcării lor. Nimicul se metamorfozează instantaneu în tot, nimicitul este deopotrivă nimicitor, iar cunoaşterea nu rămâne decât o farsă bine „regizată”, căzută în şi printre „cercurile” care întregesc lanţul condiţiei tragice a omului, în spatele căruia „se întinde o nesfârşită dâră de sânge”.


Cristi Iordache
Revista Singur

TONY BULANDRA - 130 DE ANI DE LA NAŞTEREA ACTORULUI

Primăria Municipiului Târgovişte alături de Universitatea Valahia şi Teatrul Municipal, vor fi gazdele unui amplu eveniment cultural, organizat astăzi şi mâine 13-14 martie, cu ocazia comemorării marelui actor Tony Bulandra – 130 de ani de la naşterea acestuia.
Aşadar sunteţi invitaţi începând cu ora 11,00 să participaţi alături de organizatori, invitaţi şi parteneri (UNITER, UNITEM, Asociaţia Scriitorilor Bucureşti, Uniunea Scriitorilor din Moldova, Asociaţia Culturală Art4u, Academia Oamenilor de Ştiinţă din România) la Simpozionul cu tema “Tony Bulandra – teatru şi film -130 de ani de la naştere”, care se desfăşoară la Centrul European de conferinţe al Universităţii Valahia., după care se va dezveli placa comemorativă a actorului, în foaierul Teatrului Municipal.
Programul va continua cu:



"PAPARAZZI sau Cronica unui răsărit de soare avortat", premieră la Teatrul Municipal Târgovişte, cu participarea dramaturgului Matei Vişniec, invitat special, autorul piesei PAPARAZZI, publicată în 1997 în Franţa.
Regia spectacolului este semnată de către Eva Patko, scenografia - Karina Staikova şi costumele - Maria Nicola.
Din distribuţie fac parte actorii: Mircea Silaghi, Sebastian Bălăşoiu, Costin Cambir, Radu Câmpean, Delia Lazăr, Ştefan Ştefănescu, Marin Grigore, Cosmina Lirca, Ioana Farcaş, Corneliu Jipa, Ana Maria Oglindă, Cătălin Babliuc, Miruna Vâju, Maria Nicola şi Daniela Stîngă.

EmiSfere - Erotica sau iubirea de la capătul lumii

Cristi Iordache - EmiSfere - Erotica sau iubirea de la capătul lumii

Asculta mai multe audio ambientala



Lectura -Cristi Iordache
Muzica -Ennio Morricone



EmiSfere


Am plecat desculţ să ajung
la tine
atât de departe pe pietre
desculţ
doar să ajung la tine înainte de
răsărit

Pereţi plini de mucegai tencuiala umflată nu pot să mă sprijin
nici măcar să-i ating
este simplu voi face o casă
cândva din lemn
de brad

Dormi atât de departe
nu m-ai vedea când m-aş căţăra
desculţ
până în vârf
desculţ pe coloana infinitului să cădem la tine înainte de
răsărit

Am în stânga lumânarea şi în dreapta ţigara
este frig şi beznă
ieri a cedat instalaţia asta veche de o sută de ani
cafeaua e rece fumez si beau între două emisfere
flacără şi scrum

Dacă ai simţit miros de lemn de brad şi tutun
dacă ai văzut lumina şi urme de tălpi
eşti atât de departe să-mi spui mâine
dacă am ajuns la tine înainte de
răsărit


Dacă am ajuns
înseamnă că ai văzut ochii mei
care nu se văd niciodată




EmiSferi


Sono partito scalzo per giungere
da te
così lontano sui sassi
scalzo per giungere da te prima del
alba

Gli muri sono ammuffiti non posso appogiarmi
neppure tocarli
è semplice alzero piu tardi
una casa di legnò di abete

Tu dormi così lontano
non mi vedresti quando giungerei
scalzo
finò la sù
scalzo in cima alla colonna del infinitò
ci cadreremo da te prima del
alba

Nella mano sinistra ho la candela
la sigaretta nella destra
fa freddo è buio
ieri sè nè andato questo tubo vecchio da cent’anni
il caffè è freddo fumo è bevo tra due emìsferi
la fiamma è la cenere

Se hai sentito la fragranza di abete è tabaccò
se hai visto la luce ed orme di pianta
sei così lontano mi dirai domani
sè sono giunto da te prima del
alba

Se saresti giunto
vuol dire che tu hai visto i miei occhi
che non si vedono mai

Traducere în limba italiană de Frandos Maria

Autor: Cristi Iordache

"PAPARAZZI sau Cronica unui răsărit de soare avortat"

"PAPARAZZI sau Cronica unui răsărit de soare avortat", premieră la Teatrul Municipal Târgovişte, duminică 13 martie, cu participarea dramaturgului Matei Vişniec, invitat special, autorul piesei PAPARAZZI, publicată în 1997 în Franţa.
Regia spectacolului este semnată de către Eva Patko, scenografia - Karina Staikova şi costumele - Maria Nicola.
Din distribuţie fac parte actorii: Mircea Silaghi, Sebastian Bălăşoiu, Costin Cambir, Radu Câmpean, Delia Lazăr, Ştefan Ştefănescu, Marin Grigore, Cosmina Lirca, Ioana Farcaş, Corneliu Jipa, Ana Maria Oglindă, Cătălin Babliuc, Miruna Vâju, Maria Nicola şi Daniela Stîngă.

Coral - pentru românii aflaţi departe de ţară

Coral


« Jessus bleibet, meine Freude »

Acolo,
peste apa cea mare
ochii tăi nasc gerbere.

Din care sămânţă, Marie?

Pianul meu tace
departe,
când coralul te doare.

Petala sub pleoape nu-ţi piere;
se scaldă-n izvoare, Marie,
cu tine şi tace!

Acolo,
aici,
adânc între noi,
când inima-ţi spune
„o god, stay my joy”,
ne curge-n adânc apa vie.


Albastrul e pace,
dar cin’ să ne-adune
în stropi de gerbere,
oceane?

Pianul tău tace
departe,
când pieptul mi-e numai cântare.

"O, Doamne, să-mi fii bucurie!"

Acolo,
peste apa cea mare,
aşa-i că şi-acolo-i durere?

De unde atâta sămânţă, Marie?




Coral- Tehnici de (ne)rezistenţă, ed, Cetatea de scaun, Targoviste, 2010

Europe Direct Târgovişte

Miercuri, 9 martie 2011, începând cu ora 14.00, la sala de conferinţe a Bibliotecii Judeţene “Ion Heliade Rădulescu” Dâmboviţa, cu ocazia aniversării a doi ani de la înfiinţare, dar şi pentru a marca Anul European al Voluntariatului, Centrul EUROPE DIRECT Târgovişte organizează seminarul cu tema: Oportunităţi europene pentru tineri.

Din program amintim:
- Voluntar în sprijinul comunităţii dâmboviţene – programe şi evenimente. Prezintă Carmen Vădan, director Biblioteca Judeţeană Dâmboviţa, coordonator evenimente externe Centrul EUROPE DIRECT Târgovişte;

- EUBOOKSHOP.EU – informare şi documentare la Biblioteca Online a Uniunii Europene. Importanţa punctelor de informare europeană din judeţul nostru. Prezintă manager ED Târgovişte, Vlăduţ Andreescu.

- Tineri pentru Europa de Mâine - proiecte cu finanţare europeană. Prezintă voluntari ai Bibliotecii Judeţene Dâmboviţa, membrii ai Grupului Informal de Tineri Dâmboviţa;

- Programul european de reduceri pentru tineri cu vârste între 14 şi 30 de ani - EURO≤26. Prezintă voluntar Mândruţa Andreescu;

- Schimbările climatice - educaţie şi joc pentru cei mai mici cetăţeni europeni. Prezintă manager ED Târgovişte, Vlăduţ Andreescu.

- Fii tânăr în acţiune ! – lansare apel cursuri de scriere proiecte în cadrul programului Tineret în acţiune. Prezintă manager ED Târgovişte, Vlăduţ Andreescu.

Libertatea spirituală - Simbioza entităţilor artistice

Libertatea spiritului - simbioza entităţilor artistice
(Antologiile Revistei SINGUR)


Stilul şi curentul literar adună laolaltă lumea scriitoricească precum o face instituţia religioasă cu adepţii săi.
Angajaţi-vă imaginaţia într-un joc evlavios şi închipuiţi-vă o moschee plină cu hinduşi, creştini sau/şi iudei, printre care puteţi fi de orice orientare religioasă, numai musulmani nu. Va veni oare imamul să spună: „lutheranule, budhistule, credinţa voastră este cea dreaptă!”?
Daţi-mi voie să mă-ndoiesc şi să cred că doar „cine se aseamănă se adună”.

Aceasta este structura „bisericuţelor” care au ca bază interesele mărunte de grup, acolo unde vrând-nevrând sunt umbrite valorile socio-umane, întrucât spiritul nu se manifestă liber decât pe un segment destul de îngust. Este adevărat că libertatea nu atinge absolutul, fiind mărginită la rându-i, dar să nu uităm că hotarele pot fi atât de departe, încât să cuprindă indivizii în spirit şi etică indiferent de valorile moştenite, dezvoltate şi novatoare. Flagelul „bisericuţelor” s-a răspândit la nivel global în viaţa cotidiană şi singura cale de înlăturare nu este eradicarea agresivă, ci crearea unui spaţiu nou, alteritar şi amfitrionic deopotrivă, spaţiu predispus la metamorfoza în „acasă”. Casa cugetului, casa crezului, casa eului – libertatea casei.

Când l-am cunoscut pe Ştefan Doru Dăncuş, scrisesem deja fragmentul „Libertas” din romanul „Tehnici de super-vieţuire”. Mai târziu am aflat că şi el avea scrisă o parte din romanul „Eliberarea”. Nu am realizat atunci că eu şi alţii ne vom alătura lui. El singur, eu singur, ceilalţi singuri descoperisem scopul comun: de a împinge punctele A şi B cât mai departe pe segmentul de dreaptă al libertăţii. Dăncuş nu ne-a căutat, pentru că ştia că vom veni. Spiritele libere (atât cât pot fi, raportate la simţurile şi dimensiunea limitate) se găsesc şi nu se aruncă într-un tot, ci rămân pure precum culorile lui van Gogh, însă creează întregul -pânza.

Nu dezvolt aici cultul personalităţii, fiindcă sunt atât de singur şi de liber, încât pot oricând şi chiar mi-ar face plăcere să-l înjur pe acest Dăncuş, tocmai pentru că sunt al dracului de iritat că în doi ani de când îl cunosc personal, nu mi-a dat nicun motiv s-o fac. Omul acesta care a lucrat în presa scrisă, în radio şi televiziune, care ne-a dat poezie şi filozofie deopotrivă în cărţile sale, nu face un titlu de glorie din cele peste 40 de premii şi nu ţinteşte nimic pentru sine. Doar îşi potoleşte setea, setea de a înlătura barierele socio-umane din cultură şi nu numai.
Aşa se face că a iniţiat, coordonat şi finalizat cel mai mare proiect literar de după 1989 - „Antologiile revistei Singur”! Şi pentru că nu sunt singurul care susţin acest demers fără precedent, vin cu un citat din articolul „Singur printre…unionişti”, al prof.dr. Adrian Botez.
[…Spuneam, în deschiderea prezentării acestei adevărate “ofrande biblice” (de la “biblos”-carte…) – ceva despre spiritual vaticinar al acestor Antologii ale revistei SINGUR. Da, prin aceste două Antologii, noi am căpătat optimism şi nădejde, pentru că acum ştim că viitorul nu va aparţine nici “politichiei”, nici politicaştrilor – CI VIITORUL ROMÂNILOR ESTE SCRIS ŞI PROOROCIT, CU LITERE DE FOC, ÎN ACESTE PAGINI DE ÎNALT HAR! Cei ce se tot plâng de “dispariţia Neamului Românilor”, să facă bine să citească aceste două adevărate “cărţi revelate/pentru Revelaţie”…]

Piatra de temelie a fost pusă la începutul lunii august 2010, când s-a dat startul concursului care invita autorii, pe principii ideologice, filozofice şi stilistice - libere, apartenenţi ai oricărui concept sau grupări sociolectice, la participarea cu poezie şi proză, în vederea selecţiei pentru cele două volume. Era prematur de anticipat travaliul acţiunii, dar echipa angajată în procesul de stocare şi de selecţie a creaţiilor literare s-a autodepăşit, astfel încât la închiderea uşilor, să poată rosti „evrika!”, după cum emoţionant este ultimul fragment („Cuvinte simple de drum bun”) al însemnării domnului Grigore Timoceanu.
[…Acum sediul este închis, proiectul – finalizat. O firmă de telefoane mobile renovează spaţiul în care o echipă de opt oameni a produs în România două cărţi. Mă simt fericit şi totodată trist. Îmi va fi dor de cafeaua de atunci, de micile petreceri organizate la câte-un final de săptămână, de zgomotul tastaturilor, de discuţiile încinse asupra unor subiecte prioritare ce vizau bunul mers al derulării proiectului. Păstrez însă nădejdea că vom fi chemaţi să lucrăm pentru alte proiecte, iar „Echipa de aur”(cum ne-a botezat Dăncuş) nu se va destrăma uşor.
Felicitări celor ce vă regăsiţi în aceste pagini!]

Iată şi câteva date statistice care evidenţiază cele şase luni de muncă asiduă: din totalul de 15.579 de scriitori care au trimis creaţii, au fost publicaţi doar 120, dintre care 68 de poeţi şi 52 de prozatori, confirmaţi la sfârşitul selecţiei supervizate de către grupul consultativ format din poetul Ioan Es Pop, prozatorul Ioan Groşan şi criticul literar Felix Nicolau. Un punct forte şi salutar a constat în faptul că zece poeţi cuprinşi în Antologia de poezie au beneficiat de câte o parodie realizată de Lucian Perţa.
În tot acest demers, în această „nebunie” sclipitoare a literaturii, a fost implicat omul fără de care Ştefan Doru Dăncuş, probabil nu ar fi reuşit: directorul Gabriel Cojocaru şi editura pe care o conduce, editura Grinta.
Da, „Antologiile reviste Singur”, constituie cea mai mare realizare literară din ultimii douăzeci de ani. „…Adunând nume diverse din toate zonele ţării şi din aproape toate categoriile de vârstă, deopotrivă scriitori profesionişti şi debutanţi, Antologiile Revistei Singur sunt o imagine autentică a scrisului românesc din ultimii ani. Libera exprimare a tuturor autorilor, criteriile de selecţie proprii fiecărui autor, apoi diversitatea stilurilor cuprinse între coperţile celor două volume oferă o imagine de întreg, de complexitate foarte bine călăuzită de colectivul redacţional.”, consemnează scriitorul şi pictorul Constantin P. Popescu în articolul „Antologiile revistei SINGUR - Flori din grădina cuvintelor”.

Fondatorul revistei Singur nu a inventat roata, dar a descoperit spaţiul alternativ la „bisericuţele” din artă şi cultură, prin înfiinţarea Grupului Media SINGUR. „Singur”-aticul nu distruge, nu demolează, nu descurajează! În el ţipă lumea şi de-acolo defulează nevoia eliberării.
Nu oricine este capabil să accepte crezul semenului său, oricare ar fi acesta!
În literatură, de asemenea, cristalizarea anumitor grupuri literare au la bază negarea şi respingerea tendinţelor şi principiilor estetice diferite de cele pe care le adoptă ca viziune artistică „cvasitotală”. Teoria se poate extrapola şi în cazul unui concurs literar, acolo unde remarcaţi vor fi autorii cu structură poetică „după chipul şi asemănarea” juriului. Grupul, curentul, entitatea, religia, toate acestea îngrădesc spaţiul de manifestare liberă a individului. Eu afirm că nu trebuie să ne lepădăm de ele, ci să tolerăm ceea ce ne înconjoară chiar dacă nu este similar cu acţiunile şi înclinaţiile noastre, întrucât suntem parte a aceluiaşi întreg. Altfel, văzuţi de undeva de sus, vom arăta precum un câmp presărat de colivii - toate într-o altă colivie imensă. Ajunge, cred, una singură - cea din urmă!

Lipsite de comenzile pseudo-culturale comuniste, „Antologiile revistei SINGUR” şi-ar fi găsit locul de top în Istoria Literaturii Române. Cu toate acestea, copiii şi copiii copiilor noştri, chiar dacă timpul este imprevizibil şi poate le vor avea sau nu cuprinse în manualele şcolare, cu siguranţă însă, volumele de faţă - acest proiect va fi recunoscut peste vremuri ca primul act de pionierat întru simbioza entităţilor artistice.
Setea lui Dăncuş a fost potolită. Lacătele au sărit, uşile s-au deschis, „bisericuţele” s-au năruit, coliviile au fost spulberate. Grupul Media Singur a dovedit că punctele A şi B pot fi împinse cât mai departe pe segmentul de dreaptă al libertăţii. Eliberarea spiritului stă în puterea noastră.
Mărturie vor rămâne Antologiile Revistei SINGUR. prin filtrarea verosimilului şi sugestivităţii indiferent de registrele stilistice - cea mai amplă acţiune literară de după 1989.


Cristi Iordache