MATEI VIŞNIEC - "TEATRU DESCOMPUS” sau despre cercul trasat cu dâra de sânge

“Astăzi nici nu mai este nevoie să ai o cretă ca să-ţi trasezi un cerc în jurul tău”, spune Matei Vişniec în „Omul-pubelă”. Este incitant, deopotrivă, să intri în „cercul” autorului, pentru că aşa cum el oferă o multitudine de semnificaţii oricărui element aparent banal, ne provoacă pe noi înşine la explorarea eului raportat la drama umană. Ce reuşeşte fiecare să descopere înăuntru sau dincolo de colivia trasată „chiar cu unghia”, sunt tocmai secvenţele existenţiale- antagonismul acţiunilor noastre, pe care autorul ne face să le simţim visceral, deşi scrie cu detaşare, ca artă a comunicării, evitând astfel ridicolul.
Acest mare dramaturg a reuşit să se impună acolo unde nimeni nu i-ar fi acordat nicio şansă – pe tărâmul marilor Samuel Becket şi Eugen Ionesco, acolo unde rămăseseră urmele teatrului absurd al lui Arthur Adamov. Acest „alergător” nu crede în „să nu minţi, să nu furi, să nu ucizi” şi exprimă cu ludism în textele sale postabstracte, realitatea crudă regăsită paradoxal, atât la Nietszche cât şi la Cioran.
„…reuşesc să evit, în ultimul moment, arborii şi pietrele…Din păcate, păsările de noapte se izbesc din ce în ce mai des de mine…Încerc să-mi număr rănile…nici nu mai ştiu câte păsări am ucis până acum…(…)Dacă m-ar vedea cineva, ar zice că sunt o rană care aleargă…”, iată că „alergătorul” simte!
Jocul obscur al lui Matei Vişniec nu se rezumă doar la acţiunea particulelor disipate şi ciocnite haotic ci şi la efectele mişcării lor. Nimicul se metamorfozează instantaneu în tot, nimicitul este deopotrivă nimicitor, iar cunoaşterea nu rămâne decât o farsă bine „regizată”, căzută în şi printre „cercurile” care întregesc lanţul condiţiei tragice a omului, în spatele căruia „se întinde o nesfârşită dâră de sânge”.


Cristi Iordache
Revista Singur