O carte citita - un suflet mai puternic

Ediţia din acest an a Salonului Editorial de la Târgovişte a găzduit nume de referinţă din spaţiul publicistic naţional.

De departe, volumul învăluit în mister, “Amprenta Divină”, a constituit atracţia manifestării de la Biblioteca Judeţeană Ion Heliade Rădulescu.

“Am fost impresionată de tema lucrării si am cumparat cartea”, îmi declara reprezentanta editurii RAO.

“Maine la amiază (n.a. azi 7 decembrie) merg special să o cumpăr. Mi-a stârnit o curiozitate puternică!”, mărturisea zâmbind complice, un tânăr scriitor.

Da! Maria Tacino a reuşit să cuprindă în paginile volumului un mesaj adresat tuturor categoriilor de cititori, o simbioză naturală între filozofie, religie, spiritualitate şi dezvoltare personală, toate bazate pe argumente matematice, iar nu pe opinii şi presupuneri.

“Iluminarea se manifestă prin eliberarea de tot ce este fals şi înlăturarea impurităţilor ce împiedică accesul Luminii. Reprezintă acceptarea faptului că realitatea nu este neapărat imaginea noastră, ci ceea ce este. Premisa iluminării este acordarea la frecvenţa Adevărului, prin eliberarea EU-lui din cuşca construită cu propriile măşti sau cele preluate, este înţelegerea modului subtil de acţiune a Luminii: ea nu se impune ochilor închişi şi nu te caută în “peşteră”, ea doar există şi se oferă împreună cu libera opţiune personală de a o primi sau refuza. (…)Iluminarea reprezintă rezonanţa cu existenţa şi oferă bucurie vieţii, echilibru credinţei, înţelepciune cunoaşterii, fericire iubirii, intuitia conştiinţei, har creativităţii şi armonie sufletului.Ea relevă faptul că raţiunea poate fi un instrument foarte fin de ascultare a universului interior şi exterior, când este conectată la Adevăr.” (fragment din cap. Iluminarea – Amprenta Divină, Maria Tacino)

La primele ore ale dimineţii echipa ştirilor TTV lua deja pulsul evenimentului, unde printre zeci de edituri şi mii de titluri, în centrul mesei editurii “Singur”, străjuia demnă şi verticală, “Amprenta Divină”.

Mă bucur că am ales editura Singur şi ţin să-i mulţumesc scriitorului şi omului de cultură Ştefan Doru Dăncuş, directorul acesteia, pentru efortul depus în publicarea şi promovarea cărţii.

O carte care nu trebuie neapărat cumpărată. Este suficient să vă fie povestită de către prieteni sau rude. Nu este o creaţie-obiect, ci o învăţătură coborâtă precum Lumina. O Lumină pe care autoarea Maria Tacino a simţit că n-o poate păstra, ci trebuie să o trimită oamenilor.

Ieri, un bărbat trecut de prima tinereţe, cu un teanc de documente în braţe, după un tur atent pe la standuri, o întreabă pe A.M.: “Domnule, am auzit de o carte… “urma divină” sau “semnul divin”, ceva asemănător?”. A.M. – “Aceasta? Amprenta Divină?”. “Da, Daaa!”. Nu i-a mai dat drumul.

Fiecare exemplar în minus nu este unul vândut. Nu Nici pe departe! Este un suflet salvat! Este ajutorul revărsat asupra celor care au cu adevărat nevoie el. De-aceea spun: nu vă obosiţi căutând “Amprenta Divină”! O veţi găsi oricum, într-un fel sau altul, căci Adevărul este Unul.

Coordonator proiect,

Cristi Iordache

Mat la nebun

Din 33 de vieţi am pierdut

11

îţi voi dărui 22 - ştiu că sunt puţine

dacă nu mă găseşti printre oameni împrumută-mi una să mă

întorc nebun regină

de nicăieri şi să nu mai semăn

a nimeni

veşnicia noastră este viaţa ta 21

Ma

Maria

Mat!

spre argos

spre argos

acum 40 de minute am vrut să-ţi dau sms
mă gândeam la tine în timp ce beam cafeaua
la terasele pe care le iubeşti tu noaptea
dar n-am tastat din cauza umbrelelor exagerat de mari
şi a locului liber de lângă mine
care nu s-ar ocupa niciodată

acum scriu un sms pe care n-am să-l trimit
fiindcă e cu neputinţă să fiu văzut eu
care semăn cu o bancă ruptă lângă niciun loc liber
la terasele pe care le iubeşti tu noaptea
cu felinarele cât povestea Andromedei
dar cu umbrelele exagerat de mari

abia acum îţi trimit un sms în care nu am scris nimic


din Erogenestetica

MIRCEA SILAGHI – ACTOR AL TEATRULUI MUNICIPAL TÂRGOVIŞTE - ”nu sunt un june-prim, toate-s doar roluri..." din seria DIALOGURI NEÎNTÂMPLĂTOARE

DIALOGURI NEÎNTÂMPLĂTOARE

MIRCEA SILAGHI – ACTOR AL TEATRULUI MUNICIPAL TÂRGOVIŞTE


Nu este nici Felix, nici Luca, nici Fredi…”nu sunt un june-prim, toate-s doar roluri…şase luni am fost singurul actor angajat al Teatrului…”


La ora la care scriu aceste rânduri tocmai a avut loc premiera filmului „Tanti”, film în care Mircea Silaghi ( tânărul Fredi) are rolul principal.

Pe actor l-am văzut în câteva spectacole la Teatrul Municipal Târgovişte. Pe om l-am zărit pe stradă, în cafenea, ba chiar am schimbat câteva cuvinte de vreo două ori. Este sobru, elegant şi orice spune pare foarte bine cântărit. Are alură de star (ar fi fost culmea să nu…) şi o afişează cu bun-simţ, atât cât să nu intre în categoria sărmanilor suferinzi de vedetism.

S-a născut la Baia Mare, unde a stat până la adolescenţă, a cochetat cu scena încă din perioada liceului şi chiar dacă era pe punctul de a face „literele” în Cluj, a urmat în cele din urmă facultatea din Tg-Mureş, Universitatea de Artă Teatrală - secţia actorie. Şi-a urmat instinctul.
Nu s-a dat deoparte când a fost vorba de film. Ba chiar a apărut şi în reclame. De când este în Târgovişte, a jucat în serialul „Vine Poliţia” şi a avut rolurile principale în două lung-metraje: „Tanti” şi „Omega Rose”. Nu este la îndemâna oricui să colaboreze cu nume ca Şerban Marinescu, Horaţiu Mălăiele, Ion Besoiu, Florin Piersic Jr., Cecilia Bârbora, Ioan Gyuri Pascu şi alţii ca ei - regizori, producători şi mai ales actori.

După noaptea în care am asistat la Calea Luminii, în care filmam şi adunam impresii pentru „The way of light 2011”, ne-am întâlnit iar, la o săptămână, tot pe bulevardul Carol I şi i-am spus că vreau să stăm de vorbă: „ce zici, mă suporţi?”, a râs, şi-a făcut nişte calcule, apoi m-a întrebat: „este bine mâine la şase jumătate la teatru?”. Era în regulă. Oricum veneam la „Buzunarul cu pâine”- piesa lui Matei Vişniec, regizată de către directorul teatrului, Dan Ţopa.

Era împreună cu regizorul francez Jean Besanceney şi spre norocul meu ne „anşantăm”, avem şi un schimb de impresii cu distinsul regizor tehnic al Teatrului Francois Jacobs din Belfort (nu mai ştiu cine pe cine întreba), desigur, totul via Mircea, actorul multifuncţional – ghid, translator, prieten de ocazie - apoi eu şi Silaghi ne retragem la o ţigară.





C.I. Parcă suntem personajele alea pe care le joci tu. Vezi că nu folosesc politeţuri ieftine, dar asta nu înseamnă lipsă de apreciere! În legătură cu biografia ta, m-am informat foarte puţin, pentru că vreau să aflu de la tine. Am fost uimit când am văzut pleiada de actori consacraţi alături de care ai lucrat. Tare sunt curios cum te-ai simţit în preajma lor - asta-i poveste controversată - mai ales la debut când ai intrat în lumea filmului, a „monştrilor acri”, după cum îi numea un clasic în viaţă. Ai simţit vreo clipă sentimentul de inferioritate, ai fost copleşit de tracul uneori inerent? ”

Trage din ţigară şi râde.

M.S. Nici nu mă aştept să-mi spui altfel: Mircea- simplu! Da. Am lucrat cu mulţi. O zi, două, trei, însă nu a fost niciodată vorba de trac. Cred că de tracul acesta am scăpat după ce am terminat facultatea şi am avut între timp ocazia să mai lucrez prin nişte teatre. Mereu au existat probleme cu „monştri acri” (tu ai spus-o!) dar m-am adaptat situaţiei. Acum chiar nu am nicio problemă cu ei. Nu mă simt intimidat şi desigur îi tratez cu respectul pe care-l merită, iar eu mă aştept la acelaşi lucru din partea lor.
La „Omega rose” majoritatea dintre ei au fost ok şi foarte voluntari, aşa... Florin Piersic Jr, care este şi producătorul filmului, au mai fost şi Ion Besoiu, Ioan Gyuri Pascu, Rodica Negrea, Marius Rizea…În general am filmat cu Aylin, alături de care am jucat şi în „Vine poliţia!”

C.I. A, da, erai Luca! Băi, dă-l în mă-sa de reportofon, că nu scriu din replay-uri. Auzi Mircea, n-ai rămas cu sechele de „organ”…să ieşi în stradă? N-ai porniri de-astea… să opreşti o maşină, să dai o amendă? Hai lasă, spune-mi cum ai ajuns aici.

M.S. Am rămas cu nimic. Nu, nu ies, deşi ar fi drăguţ. E doar un rol şi…mai degrabă sunt eu o amendă.
Am venit de la Sf.Gheorghe pentru că acolo, după un an şi jumătate am simţit că nu mi se potriveşte, nu-mi era bine, nu mă simţeam în largul meu şi cum tocmai se deschisese Teatrul pentru Copii şi Tineret „Mihai Popescu”, am venit şi-am dat concurs. Mă ştiam demult cu directorul Dan Ţopa. Am fost colegi de facultate. Eu am fost singurul actor angajat al teatrului timp de vreo şase luni. A fost comic.

Din nou un moment hilar şi o dăm pe lexic de cartier. Aşa, ca-n orice pauză!

C.I. Cu adevărat comic şi merită specificat: „Teatru cu director şi actor”!

M.S. Prin asta nu vreau să spun că nu mai erau actori. Erau Ilie Ghergu, Ştefan Ştefănescu, dar încă nu erau angajaţi şi s-au dat vreo două-trei concursuri până s-a făcut totul cât de cât. Eram singurul angajat pe post de actor. Asta vreau să spun.



Cosmina Lirca & Mircea Silaghi

C.I. Hai să-ţi pun şi o întrebare de uzură, deşi urăsc să fac fac asta. Ai o tipologie de personaj pe care-ţi place s-o joci? Mă refer la film. Te regăseşti în calitatea de don juan, pentru că am văzut că presa te-a numit Brad Pitt, deci fanele sunt pe urmele tale? Te încântă statutul?

M.S. În momentul ăsta ce mi-aş dori mult este un rol negativ.
Acum depinde ce înţelegi tu prin rol negativ. În film am avut în „Tanti” un rol negativ pe jumătate, aşa…şi nu, nu sunt un june-prim. Sunt doar roluri după cum ţi-am spus, iar eu sunt eu, cel care nu renunţă la ţigară şi pălărie


Mai devereme remarcasem acest trio: Mircea, ţigara şi pălăria şi avusesem grijă să-i mărturisesc evidenţa.
Între timp apare şi Ilie Gherghu, chiar când vorbeam despre el - nu de rău – parol! Ne salută şi vine pe bancă la finalul discuţiei în care intrasem pe tărâmul culturii, cel care îmi provoacă insomnii şi uneori materiale de genu’... (Uite că e bun şi reportofonul! Mircea l-a numit pe Ilie „un băiat fain”!)

C.I. La viaţa oraşului, la cultura care e diferită de cea nord-vestică, cea din care vii tu, te-ai adaptat uşor?

M.S. Destul de uşor. Şi la viaţa cotidiană a oraşului şi la activitatea profesională. Adică oricum diferenţele poate mi s-au şters mie din cap. Când am venit într-adevăr a fost un şoc, nu neapărat şoc cultural ca să zic aşa. Adică nu ceea ce se întâmplă din punct de vedere al culturii.

C.I. Mircea, n-am vorbit despre cum primeşte publicul, fenomenul artistic şi aveam o restanţă referitoare la lipsa mediatizării actelor de creaţie (despre care începusem să vorbim la „Calea Luminii”).

M.S. Bine spun că îl primeşte, dar e loc de mai bine şi văd şi îmbunătăţirile. Adică mie mi se pare că publicul devine din ce în ce mai bun, din ce în ce mai cunoscător. Mai durează, într-adevăr, dar e pe drumul care trebuie, după părerea mea. Cât despre promovarea culturii, cred mai degrabă că sunt două elemente esenţiale care lipsesc: voinţa şi metoda!

Şi plecăm în foaier. Nu vă spui ce am mai vorbit cu Ilie şi Mircea. Nu voi să vă spui şi gata!
Oricum ne-am umplut mai târziu buzunarele cu pâine (mai ales eu), iar Silaghi a continuat şi după spectacol să fie multifuncţional, că deh, asta-i condiţia actorului!
Mircea Silaghi, nu este Felix, nici Luca, nici Fredi, nici…
Mircea Silaghi creează, se reinventează. Dintre arte, actoria este singura în care opera poate dispărea. Artistul rămâne!
Şi cred că dacă a reuşit să fie singurul actor în 2007, acesta este doar un început pentru a deveni singurul om – teatru. Mircea Silaghi.






Cristi Iordache
Grup media Singur

ZIUA CCCLXV – Alergătorul – partea I (fragment din romanul Tehnici de super-vieţuire)

ZIUA CCCLXV – Alergătorul – partea I

(fragment din romanul Tehnici de super-vieţuire)


Trăiesc.
Alerg cu soarele-n faţă. Calc apăsat.
De ce alerg? Eu când alerg, de fapt ucid, nu? Cu fiecare pas ucid ceva. Furnici, insecte. Lumea este o natură vie cu furnici.
Alerg.
Sunt uriaş faţă de vieţuitoarele peste care păşesc.
Mă latră un Saint Bernard.

Este ziua CCCLXV.
Înainte mi-era frică de câini. Mi-era frică nu pentru că ar fi putut să mă muşte, ci pentru că mă lătrau. Acum eu pot muşca şi ignor câinii care latră.
Alerg.
A existat o zi întâi, în care viermii săpaseră peşteri în mine şi eram una cu pământul pe care acum îl calc atât de apăsat. Viermi, insecte mici, furnici. Le strivesc la fel cum o fac oamenii, în fiecare clipă!
Ucid.
Am ucis.
Am ucis până în ziua întâi cu voie sau fără de voie. Am iubit la fel de mult şi până atunci şi după.
Am iubit.
Iubirea este un element esenţial aşa cum mănânci, aşa cum bei, aşa cum te p--i.
Mă latră în continuare Saint Bernard-ul. Am timp să privesc cerul. Este limpede, cu bucăţi de nori bine conturate şi cu un soare la apus. Mai are puţin până se va ascunde după pământ. După pământul ăsta pe care-l bat ca un secundar cu talpa grea. Dacă l-aş călca mai tare cred că l-aş împinge atât de mult încât s-ar putea ridica soarele iarăşi deasupra.

Evrika! Să zdrobim pământul pentru a fi veşnic luminaţi!
Nu ştiu ce tâmpenii spun. Când alerg spun numai prostii, pentru că e posibil să mai ucid ceva în mine. Probabil mi-am ucis creierul. Da, mi-am ucis creierul. Muşchii au devenit puternici, plămânii la fel şi pentru asta au omorât cu sânge rece creierul. Ţeasta mea este un mormânt rotund, iar eu vorbesc prostii din gât. Spun că aş zdrobi pământul ca să fim luminaţi de soare.
Eu sunt Supravieţuitorul.
Alerg.
Mă obsedează Saint Bernanrd-ul care mă latră.
Văd nuielele din stânga mea - simple garduri de stână, dar gardurile sunt făcute pentru a arăta un cerc în care se vieţuieşte, nu pentru a se trece dincolo ele. De acolo nu se iese.
Da, mi-am ucis creierul. Altfel nu m-aş întoarce la ziua întâi, ziua în care vedeam porţi înalte cu balamale şi zăvoare.
Acolo.
Acolo am întâlnit oameni buni şi nebuni.

L.A. mi-a marcat sosirea şi întreaga mea evoluţie din baza de antrenament. Scriam pe-atunci:

„La ora zece mă voi întâlni cu L.A. să-i vorbesc despre riduri şi lacrimi.
Poate şi despre zâmbete forţate.
Sunt un pribeag printre grimase.
Oamenii buni şi nebuni, toţi, au faţa schimonosită.
Acolo este inima lor.
Mimica îi ţine în viaţă.
Sunt printre ei şi poate ca ei, dar nu mă văd. Îmi caut oglinda. Mai ales cu L.A., care este învăţător. Îmi cere să scriu “Ana are mere” dar eu nu ştiu să fac decât bastonaşe.
De vorbit pot vorbi despre altceva, nu despre mere.
Despre Maria şi Maria Magdalena, pentru că ele poartă durerea lumii.”

Sunt un alergător liber. Văd bucăţile de nori. Nişte picturi naive, precum imaginile din icoane. Numai forme - formele unei femei voluptoase. De fapt, dacă s-ar legaliza poligamia celestă, mi-aş lua toţi norii în harem. Aş pluti printre sâni şi fese rotunde ca pământul şi ţeasta mea goală.
O, sâni…sânii Kristinei şi fesele Dorei.
Nu am pomenit nimănui despre Kristina. S-a declarat învinsă chiar dacă nu eram într-o competiţie. Ca psiholog al bazei nu a reuşit să completeze mare lucru despre mine în fişele sale, însă la fiecare şedinţă eu aflam câte ceva despre ea. Nu a fost suficient să-mi dea povestea vieţii. Mi-a dat şi momentul „aici - acum” şi trupul ei fraged, prin cimitirul lutheran, prin clopotniţă şi chiar în camera mea, până când a dracului deontologie profesională a obligat-o să părăsească baza.

„Mi-a mai zis că va merge să cutreiere ţara şi să înveţe ce nu a reuşit să studieze la Amsterdam, iar eu să-i promit că voi publica teoriile care i-au răvăşit existenţa „latentă” - spunea ea. „Farewell, my forbidden love, farewell!”, apoi n-am mai auzit-o, n-am mai căutat-o.”

Alerg.
Alerg fără creier, dar cu muşchi. Am fibră musculară şi plămâni - plămâni ai dracu’!

Marlboro.
Marlboro nu face faţă plămânilor mei.
Marlboro este popasul alergătorului. Pot ucide de jur-împrejur, doar că pe mine nu mă pot ucide pe de-a-ntregul niciodată. Îmi omor creierul până mai târziu, când voi pune o mână pe el şi se va trezi precum Lazăr. Sigur, atunci voi fi tolănit pe canapea şi îmi vor fi ucişi muşchii, dar ce mai contează?
Ce mai contează! Plămânii mei abia se vor deschide şi la rându-le vor fi într-un fel de moarte clinică.
Este ziua 365.
Ziua 365.
365, 365, 365.
Alerg.
Doamne, cum alerg fără să obosesc?
Spun „Doamne” din reflex, când vorbesc cu nebunul din mine.
S-a potolit Saint Bernard-ul. S-a plictisit. A găsit un pet aruncat de turişti. Şi turiştii ucid. De fapt oamenii ucid. De fiecare dată când se ucid pe ei, ucid pe cei de lângă. Când îi ucid pe cei de lângă, ucid şi o parte din ei. Şi eu sunt tot un turist. Un călător. Un supravieţuitor. Sunt într-a 365-a zi de supravieţuire. Sunt nebun. Oare cum se manifestă un ne-nebun? Psihiatrul trebuie să ştie. Probabil voi consulta un medic, dar n-am incredere în ei. Ducă-se dracului. O, nu! Sunt fiinţe minunate. Medicul Sonia Lupu.
Sonia.
Mai târziu despre Sonia. Acum alerg.
Alone. Lost
Starea de singur. M-am ucis. Am ucis tot ce era pentru ceilalţi şi am lăsat doar ce trebuia să îmi rămână mie. Mi m-am dat.
Am uitat să vă spun că mereu trec pe lângă copaci. Au înflorit. Mă opresc zece secunde să miros o floare. Ah, ce frumos!. Câtă splendoare, ce parfum şi câtă fragilitate în floarea unui arbore la baza căruia se p--ă întotdeauna câte un Saint Bernard! Nevoi fiziologice, aşa cum o consider şi eu pe cea de acum - cea de alergător.
Sunt într-a 365-a zi a alergătorului.
Mă voi autointitula “Alergătorul degeaba”.
Dora era floarea copacului de adineauri.

„Am mângâiat-o pe cap şi am îngăimat un „iartă-mă” în care nici eu nu credeam, apoi i-am băgat mâna dreaptă pe sub coapsele goale şi stânga pe după spinare, m-am împins în genunchi şi am ridicat-o de pe canapeaua de lângă sobă. Am ţinut-o aşa timp de câteva minute, mişcându-mă lent în laterale. Linişte. Doar lemnele trosneau ritmic în sobă, ca într-un cântec de leagăn. Am dus-o în cele din urmă în patul de la fereastră, m-am întins lângă ea şi i-am îndepărtat mâinile de pe chip.
- Ştii, văd mereu dimineaţa aia în care m-am trezit pe covor. E oribil să-ţi miroşi propriul rahat împrăştiat pe corp. Pielea parcă îmi era dată cu lipici.
A oftat adânc şi a întors capul spre peretele înclinat al cabanei. Şi-a îndreptat braţul şi pipăia lambriul de brad, continuând să vorbească rar, de parcă ar fi fost sub hipnoză.
- Eram o pictură mizerabilă de alb, gri şi maro. Când am reuşit să mă ridic, simţeam pielea strânsă ca atunci când ne-am dat cu nămol la Mamaia, doar că în loc de praf negru, picau de pe mine cojiţe albe. Ţie nu ţi-a fost scârbă de mine? Mie mi-ar fi fost.
A întrebat retoric. Ştia răspunsul. Nu mai plângea. M-am aplecat peste ea simţindu-i sânii reci sub piept şi am început să-i sărut toată partea stângă a feţei.”

Dora era floarea copacului la baza căruia se p--ă câinii.

„- Şi după ce voi fi liberă, mă voi obişnui cu ceilalţi. Ştii ceva? Să nu crezi că nu-mi dau seama de pierderea ta, mai devreme sau mai târziu. Ştiu că nu eşti al meu.
Nu pot să-mi imaginez cum reuşea să zâmbească, deşi îi curgeau lacrimile pe la colţul exterior al ochilor spre tâmple, iar restul zăcea ca o mică baltă peste pleoapele închise. Îi ating foarte fin genele şi îi zic:
- Aici este papură?
- Da. Ce cauţi acolo, înotătorule? Promite-mi că ai să pleci doar când voi fi suficient de puternică!”

Dora a rămas floarea căruia nu i-au căzut niciodată petalele. Am avut grijă să i le prind pentru o viaţă.
Dar eu sunt alergătorul. Am fugit când i-am simţit puterea, chiar dacă nu era dorinţa ei cea mai mare.

Am alergat ca să iubesc şi să ucid.

Am iubit.
Am ucis.
Alerg.

Sunt Supravieţuitorul.


va urma

Femeia omului sau ziua-ntâi

Femeia omului sau ziua-ntâi



mi-e silă

de bec şi de roată, la dracu cu măru’, cu şerpii care încă mă poartă.

mi-e silă

că-ntr-o zi

se va muşca din mizeria asta a mea şi oamenii mă vor surzi…dar



când îmi dai o palmă

prin fereastră - scânteie cât un mormânt

de copil - parcă mă-njuri de mama şi nimeni nu se ia de o mamă,

nici de fiicele ei, nici de tine, femeie!

ti-am spus azi că te iubesc de cate ori ucizi ceva în mine, la fel de mult

ca atunci când îmi naşti lumii un prunc?

aşa cum l-ai născut pe tata despre care nu ştiu nimic

şi pe dumnezeu

despre care credeam că e tata când eram mic.



şi ducă-se toate gândurile, apocalipsa facă ce-o vrea.

mi-e silă

de istoria lumii, de mâinile care i-au dat de mâncare,

mi-e silă că scriu şi mi-aş bătea

un cui în tâmplă să m-aud pe-nfundate.

la dracu cu toate problemele lumii a treia şi-ntârzierile indicativului-prezent.

mi-e silă

de evanghelia după einstein, de sms-urile siropoase, de grădinile suspendate

de jung şi de freud… dar



când se varsă ceva mai mult decât un soare,

m-adun din cioburi de fereastră,

să vadă omul Naşterea şi ziua cea dintâi.

în timp ce iadul nu a fost dar moare,

eu fac amor sub cerul lui,

şi mă închin pe sânii tăi, femeie,

tu veşnic renegată dumnezee!



n.a. acest poem îl voi picta

Interviu cu MATEI VIŞNIEC „Nu scriu ca să îi deprim pe oameni, scriu pentru ca ei să gândească”

Interviu cu MATEI VIŞNIEC

„Nu scriu ca să îi deprim pe oameni, scriu pentru ca ei să gândească”

Matei Vişniec: Cu dumneavoastră am vorbit miercuri*, sau joi parcă, înainte de venirea mea!

Matei Vişniec - cel mai jucat dramaturg român, care a reuşit să se impună în Franţa, într-o lume dominată de Eugene Ionesco şi Samuel Becket

Cristi Iordache: Da. Aflasem în ultimul ceas că sunteţi invitat la Târgovişte - eu care caut cu lupa tot ce mişcă în materie de evenimente culturale - mi-am dat seama că mediatizarea este extrem de fragilă, fapt pentru care am fost nevoit să mă asigur că veţi fi aici. Apoi după cum bine ştiţi am iniţiat o propagare agresivă a informaţiei pe mai multe platforme electronice.

M.V. Şi bine aţi făcut! Iată, sala a fost plină şi-am văzut un public spectator entuziast.

C.I. După cum vă spuneam joi *, a existat acel factor psihologic. Deşi selectasem din cele cinci- şase cărţi, numai două, am ales-o în cele din urmă pe a dumneavoastră. Habar n-aveam că la nici două săptămâni vă voi întâlni. Şi trebuie să recunosc – a fost un act de pionierat să intru pe tărâmul dramaturgiei.

M.V. Şi de ce aţi ales-o?

C.I. Nu ştiu. De dragul jocului neîntâmplării. Domnule Vişniec, am citit cu mare atenţie două piese, iar la reprezentaţia celei de-a treia, tocmai ce am asistat. Ştiţi ce am observat? Că deşi vă folosiţi de jocuri obscure, fragmente voit abstracte, texte care par uneori de neînţeles, totuşi legate, duc la problematica existenţială-tragedia umană. Aţi fost inspirat cumva de Nietzsche şi Cioran, iar când spun Nietzsche mă refer la faptul că aţi agreat teoria cum că păcatul a îngrădit evoluţia, dezvoltarea individului?

M.V. Bine… ştiţi, eu sunt un om optimist. Iar dacă tot vorbiţi de Nietzsche, una dintre frazele sale extraordinare, pe care mi le-am pus deasupra biroului este: „Trebuie să acţionăm ca şi cum progresul ar exista”. În ciuda tuturor teoriilor extrem de pesimiste care au fost emise, un om de artă , un om de cultură, cineva care scrie, care crede în puterea cuvântului, în mod natural trebuie să creadă şi în faptul că omul poate să-şi găsească o cale, că omul poate să-şi găsească o cale de ieşire personală, colectivă… nu scriu ca să îi deprim pe oameni, scriu pentru ca ei să gândească, să găsească soluţii personale sau colective.

C.I. Fraze deasupra biroului…mi-aţi confirmat indirect că nu sunteţi străin de conceptele nietzschiene. Acum am văzut în Paparazzi, un „întreg” format din particule disipate haotic, dar în care nu se pierde senzaţia de măreţie.

M.V. Această piesă care este explodată ca şi soarele, pentru că este o poveste foarte simplă - explodează soarele şi eu analizez reacţiile individuale ale câtorva personaje - cât de mici putem fi cu noi înşine chiar şi în momente mari sau în momente de catastrofă cosmică. Acest lucru mă interesa: cât de meschin poate să rămână omul chiar şi în faţa miracolului sau chiar şi în faţa catastrofei ultime. Tot la lucrurile acelea mărunte se gândeşte majoritatea. Teza esenţială a piesei mele este extrem de simplă. În rest interpretările sunt deschise la infinit şi aparţin spectatorilor, criticilor, publicului…

C.I. Mi-am permis să analizez atent şi să descopăr că de fapt în scrierile dumneavoastră, nimicul poate fi tot, nimicitul poate fi nimicitor. Am observat acestă antiteză dintre acţiuni şi la început aveam convingerea că, de fapt acţiunea o evidenţiaţi, pentru ca la o revenire pe text, să-mi dau seama că şi starea şi trăirea…

M.V. Ceea ce spuneţi este deja o pagină de critică şi ea mă onorează pentru că sunt interpretările dumneavoastră. În acest moment, la Târgovişte va fi lansată o carte, o carte despre mine, scrisă de Daniela Magiaru, „Matei Vişniec – Mirajul cuvintelor calde”. Au început să se scrie cărţi despre textele mele, despre piesele mele, chiar despre romanele mele, ceea ce mă bucură foarte mult.

Prof. Dr. Daniela Magiaru, tânăra care poate construi sau demola cu siguranţa omului că acţionează corect în critica de teatru, cronica dramatica şi studiul de crtică literară

C.I. Nu sunt critic, dar n-ar fi exclus să scriu o carte.

M.V.Principiul meu este următorul, domnule Iordache -am învăţat asta de pe vremea când eram tânăr scriitor şi stăteam ore şi ore la restaurantul Uniunii Scriitorilor şi îi priveam pe ceilalţi scriitori, pe marii scriitori şi îi auzeam vorbind şi am înţeles un lucru esenţial atunci- că în momentul în care scriitorul începe să vorbească despre ce a vrut el să spună într-o piesă sau într-un roman, sau într-o nuvelă, nu spune decât prostii. Din momentul în care autorul şi-a terminat opera e mai bine să tacă decât să încerce să povestească ce a vrut el să spună. Iată motivul pentru care după ce termin o piesă de teatru, din punctul de vedere al interpretării, în ceea ce mă priveşte, totul este tăcere. Pot să povestesc mii de anecdote, cum am scris, când am scris, dacă mi-a fost foame, ce m-a inspirat, dacă am văzut o pasăre pe fereastră, ce rol a avut pisica în ziua aceea în viaţa mea, şi-aşa mai departe…în rest un scriitor cred că trebuie să rămână cu gândurile sale şi să îi dea voie celuilalt să se exprime.

C.I.: Cu permisiunea dumneavoastră aş vrea să ofer acest dialog, îndeosebi cititorilor revistei SINGUR, dar nu numai!

M.V. Da, sigur. Cu mare drag!

CRISTI IORDACHE

GRUPUL MEDIA SINGUR

* comunicaserăm în câteva rânduri, anterior sosirii domnului Matei Vişniec la Targoviste, prin intermediul internetului. Atunci îi vorbisem despre aventura mea din librărie, moment în care am ales una dintre cărţile domniei sale, din multe alte titluri şi, de asemenea, despre faptul că voi încerca o mediatizare agresivă a evenimentului.

Salonul cărţii de teatru - Teatrul Dramatic Tony Bulandra Târgovişte

Reportaj TTV - "Femeia denotativ, existenţa conotativ"

TRIPLU SALT MORAL - IMAGINARIA

BIBLIOTECA JUDETEANA I H Radulescu DAMBOVITA
Mulţumiri echipei TTV.