Estetica dezintegrării

Estetica dezintegrării

Eu. Mereu eu. Noi.

Instinctul de conservare şi egoismul pozitiv sau negativ. Eul.

Habar n-aveam că se poate muri din iubire. Asta înseamnă să poţi ieşi din tine.

Să te poţi lăsa pe marginea unui nimic, oferind altcuiva toată substanţa pură din care eşti plămădit.

A dărui înseamnă a fi capabil de dezintegrare.

Mi-amintesc copilăria şi-acum percep concret cam ce făcea mama pentru noi.

Un părinte trăieşte doar pentru şi prin copiii săi abandonându-se pe sine.

Mintea mea de adolescent teribil şi nonconformist ne purta deseori la discuţii contradictorii.

Ca orice tânăr, credeam că le ştiu pe toate.

La începutul anilor ’90, o duceam periodic la Insitutul Oncologic de la Fundeni, iar într-o zi când aşteptam medicul, am luat-o în braţe şi m-am gîndit să o întreb un lucru care mă măcina de ceva vreme. Aflasem că boala se poate instala de cele mai multe ori, în timp, din cauza traumelor la nivel cerebral (griji, stres, frică, nemulţumire etc.).

Îi ţineam capul sub bărbia mea şi mâna dreaptă prin păr când i-am şoptit:

„Mamă, spune-mi, aşa-i că ţi-am făcut numai necazuri şi te-am supărat rău de tot?”

Îşi ridică privirea spre mine, se luminează brusc, apoi zice cu vocea ei caldă ca întotdeauna, dar puţin mai stins (din cauza bolii):

„Cum poţi să te gândeşti la aşa ceva? Niciodată, niciodată, indiferent ce s-a-ntâmplat, tu nu mi-ai produs suferinţă. Aţi fost raţiunea vieţii mele (se referea şi la sora mea); cum o să mă supăr eu vreodată pe voi, sau să sufăr, când voi sunteţi bucuria mea!”.

Obişnuia să-mi pupe pomeţii obrajilor şi a făcut-o ca de fiecare dată, ducând un deget peste buze, deşi îi erau uscate. Rămăsese cu acest reflex, de a se şterge şi a ţine buzele strânse, de teamă să nu ne deranjeze sărutul ei. Eram destul de mari, însă plină de bun simţ, prefera să-şi inhibe pornirile drăgăstoase.

Mai târziu, după chinuri groaznice, a stat cu lumânările la cap trei zile şi nu a trecut dincolo, până nu m-am întors de prin ţări străine. În noaptea când am ajuns, am apucat câteva minute să o ţin de mână şi să tăcem plenar şi impecabil, pentru ca imediat să fiu dat afară din cameră iar ea să plece instantaneu într-o lume despre care nu ştiu nimic.

Suferinţa şi sacrificiul nu umbresc iubirea în starea ei pură. Iubirea dăruită, nu dată.

Acum, la atâţia ani, fac o retrospectivă şi mă văd în aceeaşi situaţie faţă de fiicele mele. Pe cea mare o sărut cu grijă şi cu bun simţ ca să nu o deranjez, însă pe Loreley încă îmi permit să o „mănânc”.

Timpul este un element care cerne şi curând voi tăcea şi eu impecabil.

Până atunci voi accepta tot, voi tolera orice, voi încerca să repar greşeli şi voi fi mulţumit cu ceea ce reuşesc. Nu vreau să aştept prea mult de la mine pentru a nu fi dezamăgit de caracterul şi slăbiciunile mele.

S-au mai făcut sacrificii în numele iubirii. Pentru mine. Dar eram un copil mare. Unul pierdut. Oare să mă fi maturizat dacă spun că aştept să înapoiez ce mi s-a dat? Sau voi plăti cumva aceste sacrificii în numele iubirii date? Căci da: iubire dăruită nu am mai primit!

De sacrificiu şi suferinţă este capabil doar un părinte, căci nu există iubire mai curată decât a lui pentru copiii săi.

Ori dacă există între oricare alţi indivizi, aceste cazuri sunt doar excepţii ale unor suflete innobilate, care au o percepţie superioară şi privesc fiinţarea dintr-o dimensiune exterioară.

Iubirea oferită este singura fără corespondent şi unitate de măsură în ceea ce numim viaţă. Dezintegrarea egoului este posibilă.

fragment din romanul "Tehnici de super-vieţuire"

ZIUA 400, ora 3 – Coşmarurile mele. Şi plâng.

ZIUA 400, ora 3 – Coşmarurile mele. Şi plâng.


Mă trezesc brusc. Este ora trei. Nici nu mai ştiu de câte ori m-am trezit în coşmaruri! De astă dată îmi vine să plâng. Povestea cu paharul este reală. Încep să plâng instantaneu şi obraji-mi sunt buzele cupei. Este prima dată când dă pe dinafară.

L.A. spunea să nu mă tem. Nu am facut-o. E magnific.
Pot ucide fizic, un om, în câteva clipe. Dar n-o fac. Ucid altfel. Nu pot spune cum.

Anul II -ziua XXXV.
Am devenit o maşină. Un automat. Sunt un automat de cafea. Oamenii apasă şi le dau după « pohta ce-au pohtit ». Dar mie ? A, ştiu, mie îmi dau doi de mine-n urma mea !

Ce? Oh… anul II- ziua XXXV! Este ziua 400, ora 3. Cifra magică 7. Cifra naşterii mele. Mi-a căzut creionul. Nu vreau să-l ridic. Nu ştiu de ce. Urăsc perfecţiunea pitagoreică şi numerologia.
Dar…
Eu nu cred, dar ei, arabii, ştiau toate cele pe care le trăiesc acum. Că doar sunt o cifră impară, masculină, celestă şi indisolubilă.
Scriu cu pixul.
Şi plâng.
Am mereu coşmaruri.
Mi se rupe dacă înţelege cineva ceva. M-am săturat să trăiesc pentru ceilalţi.
Mi-am înghesuit eu-rile într-un colţ. Mă simt ca un părinte care-şi molestează copiii sau ca un frate mai mare şi-al dracului. Mi-am încuiat eu-rile în cămară, în întuneric. La două-trei zile am coşmaruri. Urlă fraţii ăia la mine. Erau răi, însă erau ai mei.

M-au făcut un robot. Am fost antrenat pentru asta. Doar noaptea mă transform în om. Un om-robot. Eu pot opri timpul. La propriu.
Ceasul arată ora 5. Arată cronologia lumii. Timpul meu a rămas ora 3.
Am ucis. Acum habar n-am ce, dar ştiu că am ucis.
Şi plâng.

Inima, sufletul, nu există doar cu eul conştient. Sufletul trebuie să-i aibă pe toţi trei. Eu îi scot din cămară doar să ia aer şi să vadă lumina. Subconştientul îl mai las uneori să se joace puţin, apoi îl închid şi pe el. Noaptea ei plâng pe-nfundate să nu-i aud. Când suferinţa le este peste măsură nu se pot controla şi urlă de dor. Mai ales noaptea.
Eul neastâmpărat este inconştientul. El îmi provoacă trezirile nocturne.
L-am privat de libertate. Libertatea lui nu m-ajută pe mine - tatăl, fratele cel mare.
Am fost antrenat să-i stăpânesc, să monitorizez timpul, să-mi ucid iubirile.
Să-mi ucid iubirile-oameni.

Deseori am coşmaruri, însă plâng pentru prima dată.

Am oprit demult timpul. Mă pot juca cum vreau cu el. Nu ştie nimeni de ce rămân tânăr şi nici câtă durere adun în fiecare noapte. Nemurirea se plăteşte sfâşietor.
Trăiesc Apocalipsa sufletului.
Este ora 3, ziua 400.
Din şapte biserici nu mă primeşte niciuna.
Din şapte stele niciuna nu-i a mea.
Doar şapte cerururi mai pot atinge uneori, apoi cobor.

Am tot scris despre “Baza de antrenament - Ardeal”, însă nu am mărturisit nimic din ce s-a petrecut acolo. Am fost un elev mult prea bun. După ce mi-am însuşit toate cunoştinţele şi am ajuns la nivelul maxim, am început să-mi depăşesc instructorii.
O maşină scăpată de sub control.

Noaptea, mereu noaptea, redevin om.
Ieri am ucis din nou şi a urlat atât de tare inconştientul la mine, încât pentru prima dată m-am trezit plângând.

Îi scot din cămară pe amândoi şi plâng.
Doar eu.
Ei mă privesc tăcuţi.
Mă încearcă un sentiment. Aş vrea să-mi cer iertare pentru că i-am vândut pe treizeci de arginţi.
O! Au şi ei dorinţele lor, nevoile lor, dar eu i-am înrobit.
Acum îi ţin la masa mea triunghiulară şi plâng.
Inima e întreagă.
Ceasul lumii arată ora 6. La noi este ora 3.
Ora 3, ziua 400. Cifra 7. Ce poate fi mai presus de asta? Este izbânda spiritului împotriva materiei. Cifra naşterii mele. Primul coşmar după care plâng fără întrerupere.

Am plecat toţi trei afară şi am urlat împreună de trei ori precum lupii.

Scriu şi plâng.
Subconştientul este un tăntălău, un nostalgic.
Inconştientul este un agresiv, un instinctual.
Conştientul este un pragmatic, o maşină de existat.
Toţi trei avem rareori aceeaşi dorinţă. Eu, fratele mai mare, îmi voi începe ziua aşa cum trebuie nu cum vreau. Ei, cei pe care la răsărit îi voi închide în cămară, mi-au cerut îndurare, au cerşit o iubire, o iubire imposibilă.
O iubire.
Stau cu ei la masă şi suntem o inimă. Sunt om. Este ora 3 şi plâng.

Noaptea, numai noaptea, ei urlă în mine.
Mereu am coşmaruri. Uneori mă trezesc, alteori nu, dar niciodată n-am plâns după urletul lor. Până acum.
“Baza de antrenament – Ardeal” m-a transformat într-o maşină de luptă. Contra lumii, contra mea. Nu se va şti (dar cu siguranţă mi-am violat sufletul cu sălbăticie).
Cum nimeni nu ştie ce am experimentat acolo.
Nimeni nu cunoaşte ce am executat în plus faţă de ceea ce era necesar.
Nimeni nu a aflat că am continuat antrenamentele şi experimentele, chiar şi după ce am părăsit baza. (O, ce victorie – o maşină de ucis!)
De atunci nu am mai redevenit ce fusesem cândva şi nu cred că mă voi putea întoarce vreodată la ce-am fost.

Cugetam la debut, în ziua a opta, dacă un câştig nu cumva naşte o pierdere sau dacă o pierdere poate fi un câştig. Nici acum nu mi-am răspuns. Cred în reciprocă, cred în bumerang.
Raul Adam avea propriile păreri. Îmi scria des. Era un pozitivist.
Chiar citesc scrisoarea de-atunci:

(Dragă prietene
La patruzeci de ani ai renăscut.
Acolo.
Acolo ai început să trăieşti. Cu intensitate şi luciditate maximă. În altă dimensiune.
Întâmplarea din viaţa ta în care erai faţă-n faţă cu acel mistreţ, mă duce cu gândul la „Vechiul Testament”, la momentul în care Daniel a fost aruncat în groapa cu lei. La fel ca şi în cazul tău, leii nu l-au atins. Oare de ce?
Acel mistreţ a simţit ceea ce îţi spuneam odată, că ai o parte din divinitate, o putere de care nu ştiai şi pe care o ţineai ascunsă. Erai „în drum spre înalt” şi el nu te-a oprit.
În „Daniel 2:20-22” scrie aşa: ”El schimbă vremurile şi împrejurările; El răstoarnă şi pune pe împăraţi; El dă înţelepciune înţelepţilor şi pricepere celor pricepuţi! El descoperă ce este adânc şi ascuns; El ştie ce este în întuneric şi la El locuieşte lumina....”
Citeam recent un poem de-al tău, „domnul m” din care citez:

„cutreier doar pe-ntuneric
oamenii mă fixează cu privirea şi mi-e frică
îmi tremură la-nceput buzele apoi genunchii
noaptea ei nu văd asta şi-mi spun în
continuare
domnul m

este ca atunci când adori câinii însă nu te-apropii
nu pentru că muşcă
ci pentru că te pot lătra
îmi tremură la-nceput buzele apoi genunchii

astăzi mi se pare că ieri n-aveam motive de panică
nici alaltăieri
totuşi azi mi-e frică
şi mă-nspăimânt gândindu-mă la mâine
mai ales la poimâine
n-am învăţat că mâine va deveni ieri şi cu
toate astea
iubesc
iubesc oamenii cu adevărat”

Acum ştiu că nu o să te mai sperie „sărutul omului” şi nu o să mai fugi de „zâmbete forţate şi grimase”. Ai găsit puterea să înfrunţi pericolul, să ai arme potrivite pentru lupii îmbracaţi în haine de oaie.
La fel ca acel tânăr care nu a mai traversat Atlanticul, fiind oprit de acel accident, astfel ramânând în viaţă, aşa a trebuit să fi oprit şi tu din drumul tău, viaţa ta luând o altă întorsătură.

Da, o pierdere poate fi un câştig!

Şi cel mai mare câştig e acesta: „trăiesti!”

Alături de tine mereu,
Raul)

Oamenii sunt predispuşi pierderilor. Indiferent ce şi cât câştigă habar n-au că pierd sistematic, ascuns şi înzecit. Şi oamenii plâng. Plâng când pierd chiar şi nimicul.

Ziua 400, ora 3.
Plâng de patru ore, căci după ceasul lumii este ora 7.
Va trebui să mă opresc. Să-mi smulg fraţii din inimă, adică să o tai în trei şi să-i ridic de la masa triunghiulară.
Ei încă mai cer îndurare, cerşesc o iubire, o iubire imposibilă.
O iubire.
Îi închid în cămară şi mai plăng câteva secunde aşteptând fusul orar al lumii.
Şapte zero zero.
Cifra magică.

Merg să vomit apoi mă voi spăla până îmi va rămâne carne sub unghii.

Sunt Supravieţuitorul.

“...să-mi spui mâine
dacă am ajuns la tine înainte de
răsărit

Dacă am ajuns
înseamnă că ai văzut ochii mei
care nu se văd niciodată”.


Fragment din romanul TEHNICI DE SUPER-VIEŢUIRE

ZIUA CCCLXV – Alergătorul – partea I (fragment din romanul Tehnici de super-vieţuire)

ZIUA CCCLXV – Alergătorul – partea I

(fragment din romanul Tehnici de super-vieţuire)


Trăiesc.
Alerg cu soarele-n faţă. Calc apăsat.
De ce alerg? Eu când alerg, de fapt ucid, nu? Cu fiecare pas ucid ceva. Furnici, insecte. Lumea este o natură vie cu furnici.
Alerg.
Sunt uriaş faţă de vieţuitoarele peste care păşesc.
Mă latră un Saint Bernard.

Este ziua CCCLXV.
Înainte mi-era frică de câini. Mi-era frică nu pentru că ar fi putut să mă muşte, ci pentru că mă lătrau. Acum eu pot muşca şi ignor câinii care latră.
Alerg.
A existat o zi întâi, în care viermii săpaseră peşteri în mine şi eram una cu pământul pe care acum îl calc atât de apăsat. Viermi, insecte mici, furnici. Le strivesc la fel cum o fac oamenii, în fiecare clipă!
Ucid.
Am ucis.
Am ucis până în ziua întâi cu voie sau fără de voie. Am iubit la fel de mult şi până atunci şi după.
Am iubit.
Iubirea este un element esenţial aşa cum mănânci, aşa cum bei, aşa cum te p--i.
Mă latră în continuare Saint Bernard-ul. Am timp să privesc cerul. Este limpede, cu bucăţi de nori bine conturate şi cu un soare la apus. Mai are puţin până se va ascunde după pământ. După pământul ăsta pe care-l bat ca un secundar cu talpa grea. Dacă l-aş călca mai tare cred că l-aş împinge atât de mult încât s-ar putea ridica soarele iarăşi deasupra.

Evrika! Să zdrobim pământul pentru a fi veşnic luminaţi!
Nu ştiu ce tâmpenii spun. Când alerg spun numai prostii, pentru că e posibil să mai ucid ceva în mine. Probabil mi-am ucis creierul. Da, mi-am ucis creierul. Muşchii au devenit puternici, plămânii la fel şi pentru asta au omorât cu sânge rece creierul. Ţeasta mea este un mormânt rotund, iar eu vorbesc prostii din gât. Spun că aş zdrobi pământul ca să fim luminaţi de soare.
Eu sunt Supravieţuitorul.
Alerg.
Mă obsedează Saint Bernanrd-ul care mă latră.
Văd nuielele din stânga mea - simple garduri de stână, dar gardurile sunt făcute pentru a arăta un cerc în care se vieţuieşte, nu pentru a se trece dincolo ele. De acolo nu se iese.
Da, mi-am ucis creierul. Altfel nu m-aş întoarce la ziua întâi, ziua în care vedeam porţi înalte cu balamale şi zăvoare.
Acolo.
Acolo am întâlnit oameni buni şi nebuni.

L.A. mi-a marcat sosirea şi întreaga mea evoluţie din baza de antrenament. Scriam pe-atunci:

„La ora zece mă voi întâlni cu L.A. să-i vorbesc despre riduri şi lacrimi.
Poate şi despre zâmbete forţate.
Sunt un pribeag printre grimase.
Oamenii buni şi nebuni, toţi, au faţa schimonosită.
Acolo este inima lor.
Mimica îi ţine în viaţă.
Sunt printre ei şi poate ca ei, dar nu mă văd. Îmi caut oglinda. Mai ales cu L.A., care este învăţător. Îmi cere să scriu “Ana are mere” dar eu nu ştiu să fac decât bastonaşe.
De vorbit pot vorbi despre altceva, nu despre mere.
Despre Maria şi Maria Magdalena, pentru că ele poartă durerea lumii.”

Sunt un alergător liber. Văd bucăţile de nori. Nişte picturi naive, precum imaginile din icoane. Numai forme - formele unei femei voluptoase. De fapt, dacă s-ar legaliza poligamia celestă, mi-aş lua toţi norii în harem. Aş pluti printre sâni şi fese rotunde ca pământul şi ţeasta mea goală.
O, sâni…sânii Kristinei şi fesele Dorei.
Nu am pomenit nimănui despre Kristina. S-a declarat învinsă chiar dacă nu eram într-o competiţie. Ca psiholog al bazei nu a reuşit să completeze mare lucru despre mine în fişele sale, însă la fiecare şedinţă eu aflam câte ceva despre ea. Nu a fost suficient să-mi dea povestea vieţii. Mi-a dat şi momentul „aici - acum” şi trupul ei fraged, prin cimitirul lutheran, prin clopotniţă şi chiar în camera mea, până când a dracului deontologie profesională a obligat-o să părăsească baza.

„Mi-a mai zis că va merge să cutreiere ţara şi să înveţe ce nu a reuşit să studieze la Amsterdam, iar eu să-i promit că voi publica teoriile care i-au răvăşit existenţa „latentă” - spunea ea. „Farewell, my forbidden love, farewell!”, apoi n-am mai auzit-o, n-am mai căutat-o.”

Alerg.
Alerg fără creier, dar cu muşchi. Am fibră musculară şi plămâni - plămâni ai dracu’!

Marlboro.
Marlboro nu face faţă plămânilor mei.
Marlboro este popasul alergătorului. Pot ucide de jur-împrejur, doar că pe mine nu mă pot ucide pe de-a-ntregul niciodată. Îmi omor creierul până mai târziu, când voi pune o mână pe el şi se va trezi precum Lazăr. Sigur, atunci voi fi tolănit pe canapea şi îmi vor fi ucişi muşchii, dar ce mai contează?
Ce mai contează! Plămânii mei abia se vor deschide şi la rându-le vor fi într-un fel de moarte clinică.
Este ziua 365.
Ziua 365.
365, 365, 365.
Alerg.
Doamne, cum alerg fără să obosesc?
Spun „Doamne” din reflex, când vorbesc cu nebunul din mine.
S-a potolit Saint Bernard-ul. S-a plictisit. A găsit un pet aruncat de turişti. Şi turiştii ucid. De fapt oamenii ucid. De fiecare dată când se ucid pe ei, ucid pe cei de lângă. Când îi ucid pe cei de lângă, ucid şi o parte din ei. Şi eu sunt tot un turist. Un călător. Un supravieţuitor. Sunt într-a 365-a zi de supravieţuire. Sunt nebun. Oare cum se manifestă un ne-nebun? Psihiatrul trebuie să ştie. Probabil voi consulta un medic, dar n-am incredere în ei. Ducă-se dracului. O, nu! Sunt fiinţe minunate. Medicul Sonia Lupu.
Sonia.
Mai târziu despre Sonia. Acum alerg.
Alone. Lost
Starea de singur. M-am ucis. Am ucis tot ce era pentru ceilalţi şi am lăsat doar ce trebuia să îmi rămână mie. Mi m-am dat.
Am uitat să vă spun că mereu trec pe lângă copaci. Au înflorit. Mă opresc zece secunde să miros o floare. Ah, ce frumos!. Câtă splendoare, ce parfum şi câtă fragilitate în floarea unui arbore la baza căruia se p--ă întotdeauna câte un Saint Bernard! Nevoi fiziologice, aşa cum o consider şi eu pe cea de acum - cea de alergător.
Sunt într-a 365-a zi a alergătorului.
Mă voi autointitula “Alergătorul degeaba”.
Dora era floarea copacului de adineauri.

„Am mângâiat-o pe cap şi am îngăimat un „iartă-mă” în care nici eu nu credeam, apoi i-am băgat mâna dreaptă pe sub coapsele goale şi stânga pe după spinare, m-am împins în genunchi şi am ridicat-o de pe canapeaua de lângă sobă. Am ţinut-o aşa timp de câteva minute, mişcându-mă lent în laterale. Linişte. Doar lemnele trosneau ritmic în sobă, ca într-un cântec de leagăn. Am dus-o în cele din urmă în patul de la fereastră, m-am întins lângă ea şi i-am îndepărtat mâinile de pe chip.
- Ştii, văd mereu dimineaţa aia în care m-am trezit pe covor. E oribil să-ţi miroşi propriul rahat împrăştiat pe corp. Pielea parcă îmi era dată cu lipici.
A oftat adânc şi a întors capul spre peretele înclinat al cabanei. Şi-a îndreptat braţul şi pipăia lambriul de brad, continuând să vorbească rar, de parcă ar fi fost sub hipnoză.
- Eram o pictură mizerabilă de alb, gri şi maro. Când am reuşit să mă ridic, simţeam pielea strânsă ca atunci când ne-am dat cu nămol la Mamaia, doar că în loc de praf negru, picau de pe mine cojiţe albe. Ţie nu ţi-a fost scârbă de mine? Mie mi-ar fi fost.
A întrebat retoric. Ştia răspunsul. Nu mai plângea. M-am aplecat peste ea simţindu-i sânii reci sub piept şi am început să-i sărut toată partea stângă a feţei.”

Dora era floarea copacului la baza căruia se p--ă câinii.

„- Şi după ce voi fi liberă, mă voi obişnui cu ceilalţi. Ştii ceva? Să nu crezi că nu-mi dau seama de pierderea ta, mai devreme sau mai târziu. Ştiu că nu eşti al meu.
Nu pot să-mi imaginez cum reuşea să zâmbească, deşi îi curgeau lacrimile pe la colţul exterior al ochilor spre tâmple, iar restul zăcea ca o mică baltă peste pleoapele închise. Îi ating foarte fin genele şi îi zic:
- Aici este papură?
- Da. Ce cauţi acolo, înotătorule? Promite-mi că ai să pleci doar când voi fi suficient de puternică!”

Dora a rămas floarea căruia nu i-au căzut niciodată petalele. Am avut grijă să i le prind pentru o viaţă.
Dar eu sunt alergătorul. Am fugit când i-am simţit puterea, chiar dacă nu era dorinţa ei cea mai mare.

Am alergat ca să iubesc şi să ucid.

Am iubit.
Am ucis.
Alerg.

Sunt Supravieţuitorul.


va urma

DROGATA MEA IUBITĂ, DORA (fragment din romanul HEI, TU - TEHNICI DE SUPER-VIEŢUIRE)

DROGATA MEA IUBITĂ, DORA


(…)
- Măh, dar nu-i suport şi gata!
- Ba nu e gata, Dora! Tu ai o problemă, nu ei!
- Eu, da. Mereu am avut „o problemă”. De-aia m-au violat prietenii.
- Eraţi nişte drogaţi, înţelegeaţi voi ceva despre prietenie? Şi nu te mai compătimi, pentru că nu te-au violat, ci ai făcut tu pe sexoasa în faţa lor. Când te-apuci să-i cauţi în şliţ, ăla nu mai este viol!

Cred că fusesem prea dur, chiar dacă ştiam toate acestea tocmai de la ea. Şi-a acoperit faţa cu mânile şi a început să plângă înfundat, cum nu o mai făcuse de multă vreme. Am mângâiat-o pe cap şi am îngăimat un „iartă-mă” în care nici eu nu credeam, apoi i-am băgat mâna dreaptă pe sub coapsele goale şi stânga pe după spinare, m-am împins în genunchi şi am ridicat-o de pe canapeaua de lângă sobă. Am ţinut-o aşa timp de câteva minute, mişcându-mă lent în laterale. Linişte. Doar lemnele trosneau ritmic în sobă, ca într-un cântec de leagăn. Am dus-o în cele din urmă în patul de la fereastră, m-am întins lângă ea şi i-am îndepărtat mâinile de pe chip.
- Ştii, văd mereu dimineaţa aia în care m-am trezit pe covor. E oribil să-ţi miroşi propriul rahat împrăştiat pe corp. Pielea parcă îmi era dată cu lipici.
A oftat adânc şi a întors capul spre peretele înclinat al cabanei. Şi-a îndreptat braţul şi pipăia lambriul de brad, continuând să vorbească rar, de parcă ar fi fost sub hipnoză.
- Eram o pictură mizerabilă de alb, gri şi maro. Când am reuşit să mă ridic, simţeam pielea strânsă ca atunci când ne-am dat cu nămol la Mamaia, doar că în loc de praf negru, picau de pe mine cojiţe albe. Ţie nu ţi-a fost scârbă de mine? Mie mi-ar fi fost.
A întrebat retoric. Ştia răspunsul. Nu mai plângea. M-am aplecat peste ea simţindu-i sânii reci sub piept şi am început să-i sărut toată partea stângă a feţei.
Îmi spusese acum vreun an, după ce îşi mai revenise, că cel mai mult o linişteşte caldura trupului meu. Odată, pe drumul spre cabană, m-a întrebat de ce sunt atât de fierbinte la minus 15 grade, că ea deja a degerat. Îmi venea să râd. N-am ştiut ce să-i răspund, pentru că nu m-ar fi crezut că mă încălzesc cu mintea, dar am lăsat-o atunci să-şi bage mâinile pe sub geaca mea şi am ţinut-o în braţe, apoi am alergat până în cameră.
- Ţie dacă ţi-ar îngheţa pe stâncă degetele când te caţeri, ai muri, e clar!
Şoptise ca pentru ea, dar m-a blocat total. Ce schimb energetic, ce transfer incredibil de vibraţii. Pentru câteva clipe am amuţit. M-am lăsat să cad pe spate la propriu şi la figurat.

Am rememorat ceea ce scrisesem în cimitirul lutheran, la două zile după ce plecase tânăra Kristine. Deşi venise la „Baza de antrenament Ardeal” ca psiholog, mi-a mărturisit la sfârşitul stagiunii – într-o vineri ploioasă de iulie - că se întoarce doar un om neînsemnat. Sâmbătă m-a rugat telefonic să nu spun nimănui povestea noastră, pentru că oricum nu avem nicio şansă împreună. Mi-a mai zis că va merge să cutreiere ţara şi să înveţe ce nu a reuşit să studieze la Amsterdam, iar eu să-i promit că voi publica teoriile care i-au răvăşit existenţa „latentă” - spunea ea. „Farewell, my forbidden love, farewell!”, apoi n-am mai auzit-o, n-am mai căutat-o. Duminică, soarele uscase iarba printre mormintele părăsite, şi eu mă mutam de la un sas la altul, în umbra pietrei funerare, scriind despre prietenie, despre relaţiile interumane. Cred că aveam de gând să împlinesc dorinţa Kristinei.

[Interacţiunea indivizilor a luat amploare în ultima vreme. Pe măsură ce au loc în diverse spaţii, relaţionări de grup din nevoia defulării emoţionale de orice fel, se pierde puterea iubirii.
Prietenia nu se dezvoltă în orice mediu. Acolo unde există confuzie, teamă, ruşine, autocompătimire, ură, este necesar ca acestea să fie înlocuite cu altruism, deschidere şi respect. Dacă ne iubim şi avem încredere în noi înşine, îi putem iubi şi pe ceilalţi. Pe măsură ce ne deschidem faţă de propriile capacităţi, înlocuim stările negative cu sentimente de înţelegere şi respect faţă de sine. Capacitatea de a ne accepta pe noi înşine se reflectă în modul în care îi tratăm pe cei apropiaţi. Trebuie să învăţăm să oferim fără a avea aşteptări, fără a pune condiţii sau a cere ceva înapoi şi astfel, câştigăm o angajare profundă şi o loialitate faţă de noi înşine şi de ceilalţi. Acesta este mediul în care poate încolţi şi rezista prietenia.
Când nu o găsim trebuie să ne cercetăm mai întâi pe noi înşine, apoi, dacă totul este în regulă cu starea noastră, să înţelegem că de cealaltă parte s-a creat o tulburare pentru care trebuie să dezvoltăm un puternic sentiment de compasiune.
Cine nu poate fi prieten, are mare nevoie de ajutor şi înţelegere. Starea lui este una măcinată de stimuli negativi şi de pierdere a încrederii în Sine. Din JIF s-au pierdut primii 2E. Comenzile energetice primite, procesate şi transmise cerebral sunt trunchiate, deci subiectul are ca instrumente doar crâmpeie de informaţii. Aflat în faţa nesiguranţei, dezvoltă instinctul de apărare. Din punct de vedere psihosomatic, neprietenul este un individ bolnav căruia trebuie să-i oferim ajutorul. Dar câţi dintre cei cu care interacţionează, înţeleg, ştiu şi au disponibilitatea de a-l ajuta? Nici el însuşi nu detectează faptul că trebuie să se apere de Sine, ci are declanşat inconştient, sistemul primar de autoapărare, care va acţiona, desigur, însă la exterior. Cum o va face? După toate legile vieţuirii, prin atac. Acesta nu este atacul unui prădător, ci al unei auto-presupuse victime. F. a rămas elementul dominant şi sub comanda lui acţiunile sunt fragmentare ca şi starea. Tot ce putem face este să nu-i încălcăm teritoriul, iar din imediata apropiere să-i descoperim joaca şi iubirea. Se va angrena în ele dacă nu-i vor fi impuse. Altfel le va percepe ca instrumente de luptă.
Aşadar, noi trebuie să fim cei eliberaţi, pentru a ne iubi şi a putea iubi. Abia apoi ne putem testa abilităţile de a-i angaja pe ceilalţi în primii 2E.
Mă întreb dacă nu cumva sunt pe cale de a rămâne fără cel de-al treilea E. şi îmi dau seama că oricât aş fi de puternic tot aş manifesta, într-o ultimă ipostază, o frică de frică.]

- Încălzeşte-mă!
- Bine, drăguţă!
Am îngânat „r”-ul ei franţuzesc.

Eram captivat de fonetica rârâită a Dorei. De fapt îmi plăcea pe de-a-ntregul. Ne iubeam. O iubeam de când mi-a zis „dă o ţiga”r”e, bă cocala”r”e!” Trecuse mai mult de un an şi Dora mea se schimba în bine cu fiecare zi.

Mă strânge cu toată puterea şi-mi spune:
- Ai dreptate, eu am o problemă. Dar voi reuşi să mă împac cu mine.
Iar simţeam energiile acelea, care parcă îmi traversaseră mintea.
- Şi după ce voi fi liberă mă voi obişnui cu ceilalţi. Ştii ceva? Să nu crezi că nu-mi dau seama de pierderea ta, mai devreme sau mai târziu. Ştiu că nu eşti al meu.
Nu pot să-mi imaginez cum reuşea să zâmbească, deşi îi curgeau lacrimile pe la colţul exterior al ochilor spre tâmple, iar restul zăcea ca o mică baltă peste pleoapele închise. Îi ating foarte fin genele şi îi zic:
- Aici este papură?
- Da. Ce cauţi acolo, înotătorule? Promite-mi că nu ai să pleci decât când voi fi suficient de puternică!
(…)



(FRAGMENT DIN ROMANUL „HEI, TU – TEHNICI DE SUPER-VIEŢUIRE”)
CRISTI IORDACHE

I love this. It's exciting! By doing that, I am myself.

Norii au acoperit crestele. Sunt în elementul meu.
Îmi place să birui cerul negru, să mă expun. Natura în toate manifestările ei face parte din mine.
Şi eu din ea. O provoc la o relaţie, o provoc la iubire!
Săptămâna asta voi face amor cu universul. Meu. Tău. Nostru.


Un bun antrenament în perioada aceasta a anului.
Ziua minus 14 - minus 6 grade, noaptea sub minus 20.
Exact ceea ce mi-am dorit; temperaturi extreme! Cine vrea să intre în rândurile starurilor cu statui de ceară îi recomand să stea nemişcat zece minute.

În ski de fond cunoscătorii ştiu că este extenuant. Coborârea de mare viteză este simplă şi se lasă cu mîini şi picioare rupte...uneori câte un ski aterizat în cap, sau două :)), însă rămâne excitantă ca o partidă nebună de amor. Ca! ;)


Un duş fierbinte, o pauză şi de la capăt.





Acasă la un mare campion, Lucian Clinciu.
Am făcut o obişnuinţă să mă opresc la el şi la minunata lui familie.
Să fiţi iubiţi dragilor!



Ursoaica mea dintr-o viaţă anterioară mă aşteaptă după fiecare trekking.
Ea nu ştie că eu ştiu că simte când îi mângâi fruntea.



Apoi mă retrag cu "bradării".
Ionică sau "moş bujie" este cel mai bun bucătar când repară maşini şi un mecanic desăvârşit atunci când găteşte.
Arpi nu are nevoie de prezentare (campion national, balcanic, participări la europenele de ski, alpinism, escalade-expediţii in Alpi, Himalaya-Nanga Parbat, Dolomiţi ş.a., salvamontist etc)
Cristi Bălan - "bălănel", fost campion naţional de ski (a rupt un brad cu nasul şi bradul n-a zis nici pâs)
Toţi sunt personaje din romanul în lucru, "Tehnici de super-vieţuire".



Fiecare zi îmi oferă ceva nou. De fapt eu sunt cel care caută sclipirea în orice. Nu există bun sau rău, urât sau frumos. Doar noi exploratorii acţionăm.
Cred în acţiune. Restul sunt percepţii ca-n turnul babel.