Despre poezie sau "pupici dulcica mea poietă!"

Iuri Iulian Loricz spunea intr-un comentariu: "Cristi, asa este, poezia trebuie sa dainuiasca peste timpuri, sa transmita aceleasi stari si fiori de fiecare data cand o citim."

Hai să nu ne mai învârtim după deget şi să spunem că aste este ceea ce primează..
Sunt întru totul de acord cu el.
Poezia poate fi în vers alb sau formă fixă. Ea poate curge după curentul de moment ori foarte bine poate fi paşoptistă, modernistă, dadaistă, rondel sau pătrăţel sau cum vrem să-i spunem.
Poezia poate avea metafore, personificări, elipse, poate fi măsurată cu şublerul, cântată, poate fi un aparent amalgam de creieri şi morţi, fiare şi grafitti, dar dacă nu este citită cu aceeaşi plăcere peste un an sau zece, dacă nu mai ajunge la sufletul cititorului, rămâne un pumn de cuvinte fără viaţă.
Poezia care nu trăieşte nu a fost creaţia unui artist, ci jelania sau fantezia de moment a unui individ oarecare.
Pe latura negativă se disting două tipologii coportamentale atât în scris cât şi în evaluat. Pisici care miaună şi-şi ling resturile pe sub coadă şi măcelari libidinoşi care trag câte-un pârţ apoi pleacă. Lumea trebuie să-i încapă pe toţi, cetatea noastră la fel.
Un minim de trezire la realitate şi câteva săgeţi spre budă, săpun şi apă, nu strică! Apoi vom mai vedea!



Se dedică:

mimi69@bela.eu
(veveve sait de poietă)- soneţel


Deşi nu ştiu ce scrii, eşti bună.
Nici io, să mor, nu-s băiat rău-
te-aştept diseară-n Herăstrău
să ne holbăm, tâmpiţi, la lună.

Din titlu ţi-am văzut menirea.
Cât de frumos spuneai că mă !
Cu drag de dragul tău eu să,
să mor de nu mă pierd cu firea.

Chiar de dormeam pro-fund în file,
îţi jur fă, draga mea poetă
Că ca eroul din copertă,
io-s mortu de la Termopile.

Ai lăviu. Spada mi-e erectă -
Să-mi dai un buzz pe "johnvasile"!


n.a. versul 3 se poate servi după instinct şi gust.
“Şi te aştept cu-n fierăstrău”


(acest act a durat 5-10 minute)

ATÂT DE FIERBINTE -Targoviste - Spaţiu Strict Cultural-Artistic

ÎN CURÂND:

Du Pain Plein les Poches, de Matei Vişniec - Compania Francois Jacob la Targoviste
"Promovarea Dramaturgiei Franceze în Europa Centrală şi de Est şi a Dramaturgiei Româneşti în Spaţiul Francofon"

Mircea Silaghi - "Nu sunt un june-prim", spune actorul. Să-l credem pe cuvânt!
- rolul principal în primul film S.F. românesc, "Omega Rose"

Violetta Petre şi metamorfoza frumosului - "Eu zbor! Veniţi cu mine?" vol.1 - Maia Martin & Violetta Petre
- "Metafora picturii sau pictura poeziei"

Uită / Forget

Uită


Uită aritmetica pleoapelor şi
deschide fereastra palmelor
să croiască albie pe trupu-ţi, pâraiele.
La izvor am să aduc oceanul, precum
Sisif.

Nu crezi. Ştii
totul despre fiecare
strop alunecând printre sânii-ţi.
Nu crezi
în bobul de rouă adunând apele tale.

Dar uită aritmetica pleoapelor şi
iartă-l pe Sisif
când îţi caută
ochii, dumnezee!

Mâine te vei apleca
să-ţi ating vârful şi
se va vărsa peste noi
joaca nestingherită a lumii.



Forget


Forget the arithmetics of eyelids and
open your palms to release a river bed
on your body, the brooks.
To the springs I’ll bring the ocean, like
Sisyphus.

You don’t believe. You know
everything about each
drop slipping through your breasts.
You don’t believe
in the grain dew gathering your streams.

But forget the arithmetics of eyelids and
forgive Sisyphus
when is looking for
your eyes, Godwoman!

Tomorrow you will lower yourself
to reach your peak and
will split over us
the unhindered play of the world.



(translated by Roxana Iordache)

Targovişte surprinde prin dramaturgia marelui Matei Vişniec

Târgovişte nu încetează să surprindă prin suita manifestărilor culturale.
De data aceasta dramaturgia şi Teatrul Tony Bulandra ne oferă un eveniment actoricesc de sorginte kafkiană sub amprenta marelui Matei Vişniec.
Detalii puteţi afla de la colegul Adrian Melicovici, cel care a participat direct, pe tot parcursul zilei de ieri, la programul colateral şi actul artistic în sine.
Vă las curiozitatea pentru cele două articole postate de Adi, pe blogul său: melicovici.wordpress.com.

Dan Ţopa - Directorul Teatrului Dramatic Tony Bulandra Targovişte

Interviu cu Sensei Alexandru Dumitru - Între putere, înţelepciune, altruism şi sănătate, mereu tânăr alegându-le pe toate - Dialog neîntâmplător

Cristi Iordache – Sensei, ştiu că aţi început să practicaţi artele marţiale încă de la 15 ani, de pe vremea când acestea erau interzise în România. Aţi studiat jiu-jitsu si nunchaku alături de Sensei Kamiloo şi Sensei Constantinescu, până în anul 1977. Apoi aţi trecut la Sankukai Karate studiind cu Sensei Kawada timp de un an, după care v-aţi antrenat în jiu-jitsu şi karate cu Sensei Lăzăroiu până în 1981.

Alex 16 ani


Alexandru Dumitru – Adevărat, însă prin anii 79-80, Florin Pătraşcu, a introdus în ţară o carte a lui Nagamine din Okinawa. Prietenia dintre noi a făcut ca eu să adopt acest stil şi să studiez Matsubayashi Shorin Ryu, alături de Sensei Pătraşcu, până la emigrarea acestuia în Statele Unite. Şi într-adevar atunci se făcea artă, nu se punea accent pe competiţie. De fapt, karate-ul tradiţional a fost vazută ca o artă de supravieţuire până să moară Nagamine. Se consideră Matsubayashi cea mai pură dintre şcolile de Okinawa. Sunt aproximativ 30.000 de practicanţi de Matsubayashi Shorin Ryu.

Joe Lewis, Philipe Koeppel, Chuck Norris

C.I. Şi pe vremea comunismului, atunci când eraţi consideraţi rebeli şi huligani, aţi pus bazele artelor marţiale, mai exact ale Shorin Ryu.

A.D. În România Shorin Ryu se practică de foarte mult timp, de prin 86, când chiar eu am creat propriul Dojo, dar karate Okinawa şi în special Shorin Ryu a fost dezvoltat pe continentul american, pentru că au stat acolo militari, au învaţat, apoi Sensei Ansei Ueshiro, descendent al vechilor clase nobile okinawaiene şi campion mondial în 1958 şi în 1962, a fost unul din cei mai importanţi studenţi ai lui Shoshin Nagamine. El a dezvoltat stilul Shorin Ryu în S.U.A.
În Europa a apărut pentru prima dată ca şi competiţie, în Franţa. Ei au dezvoltat acest sistem competiţional, însă nu mi se pare un avantaj faptul că iei o medalie, pentru că se pierde din puterea filosofiei şi artei şi se schimbă accentul pe partea atletică. Şi ca să continui cu răspunsul la întrebarea ta, da, am fost membru fondator al Federaţiei Române de Arte Marţiale în 1990.



C.I. Aţi avut întâlniri cu practicanţi din alte ţări competiţii internaţionale, seminarii?

A.D. La nivel naţional am fost 15 ani antrenor de lot. În palmares sunt trecute numai campionatele pe lot. Lotul a fost la Târgovişte. Shorin Ryu s-a născut la Târgovişte în anii 80. Şi avem într-adevăr un palmares de invidiat la nivel naţional şi internaţional. Cât despre întâlniri şi seminarii nu-ţi mai spun!

C.I. Vă întreb tocmai pentru că am cunoştinţă de faptul că aţi colaborat cu mari nume ale artelor marţiale, direct sau indirect cum ar fi Chuck Norris, Bill Wallace şi Joe Lewis.

A.D. În fiecare an ne întâlnim. Bill Wallace trebuia să vină acum în România împreună cu Parker SHELTON, dar juca într-un film şi nu a putut. I-am avut invitaţi pe Sensei Ota din Okinawa - 9 Dan, Philipe Koeppel -8 Dan şi David Shane -7 Dan, Sensei Parker Shelton din USA şi Sensei Patrick Beaumont din Irlanda. Koeppel şi Parker sunt generaţia lui Chuck Norris, care început cu Tae Kuan Do şi a devenit promotorul full contact-ului alături de Ed Parker, Joe Lewis şi generaţia lor. Mulţi dintre ei ne-au vizitat începând cu 2002 în fiecare an. Alţii, trecuţi de o vârstă, ne-au părăsit din păcate.




C.I. Sensei, aveţi 6 Dan. Există o ierarhie în artele marţiale: cine acordă aceste grade? La noi în ţară este o comisie?

A.D. Există o organizaţie cu sediul în Statele Unite, U.S.K.K. International afiliată la Asociaţia Karate Okinawa. Am fost onorat în 2004 când am fost avansat la 6 Dan. În Matsubayashi Shorin Ryu eu sunt cel mai vechi practicant şi cel mai mare în grad din România. Aici eu pot acorda cel mai mare grad, conform ierarhiei. După mine urmează George Iacomir 5 Dan din Ploieşti şi Stanciu Nicuşor 4 Dan din Moreni.

C.I. Spuneţi-mi vă rog, dacă sunteţi sprijinit financiar la nivel local şi referitor la continuitatea şcolii de la Târgovişte, dacă aveţi certitudinea că poate fi dusă mai departe?

A.D. Da, pot spune că suntem sprijiniţi de Consiliul Judeţean, în special de către preşedinte. Nu mă cunoaşte. O singură dată l-am văzut, dar de câte ori am nevoie de ceva mă ajută. Anul trecut, când am făcut Cupa Shorin Ryu ne-a ajutat şi primarul Gabriel Boriga, dar Consiliul Judeţean ne-a ajutat de fiecare dată. La europene de trei ori ne-a finanţat, iar anul acesta sper să mergem la Budapesta şi să ne sprijine cu ceva bănuţi pentru că sunt elevi fără posibilităţi şi mai compensăm din cotizaţii şi alte surse. Cât despre soarta karate-ului în general, sunt persoane, avem instructori, dar trebuie să se deprindă cu răbdarea de a preda şi atunci şcoala va fi pe mâini bune!

C.I. Am remarcat indivizi care fac un titlu de glorie din faptul că practică artele marţiale şi foarte mulţi asociază Shorin Ryu cu un sport strict competiţional.

A.D. Este şi un sport, unul competiţional, însă un sport în care trebuie să te caracterizeze modestia. Altfel, cei care bagă mănuşile şi încep să se bată nu îşi fortifică nici mintea, nici trupul. Practică doar până la un anumit moment, după care nu o vor mai face. Shorin Ryu este artă, filozofie şi mod de viaţă. Au început mulţi să studieze şi se întorc la tradiţie… că nu mai poţi să faci balet. E mult de muncă - filosofia karate Okinawa este destul de grea, dar iată că cei de peste 30 de ani, plus cei care au rămas şi care sunt instructori, merg pe karate tradiţional.

Alexandra Dumitru, Eihachi Ota, Alexandru Dumitru


C.I. Eu mi-am permis să o mai numesc şi terapie. Totuşi Karate Okinawa captivează prin filozofie şi meditaţie, prin acţiunea fizică asupra punctelor energetice vitale. Aş mai avea o întrebare Sensei: ştim bine că există lovituri mortale în Shorin Ryu – chiar eu am sesizat cum v-aţi oprit cele două degete la un centimetru de adversar – cine poate deprinde aceste atemi şi dacă ei, ele, reprezintă un pericol pentru cei din jur?

A.D. Depinde foarte mult de învăţător. La mine n-au ce căuta ăştia care vor cafteală. Un elev a tras un individ din maşină şi l-a bătut. Am aflat şi i-am spus să nu mai calce pe-aici.
Sunt lovituri paralizante, în Shorin Ryu, sunt lovituri care îţi pot provoca leziuni grave şi după cum spui, lovituri mortale. Un instructor predă elemente avansate doar celor care aprofundează artele marţiale, celor care au dovedit un autocontrol prin atitudinea lor morală. Matsubayashi Shorin Ryu Okinawa este o artă a supravieţuirii dar porneşte de la premiza non-violenţei. De-asta îţi spuneam mai devreme despre cei mai experimentaţi care pun accent pe karate tradiţional. Ce s-ar întâmpla dacă marii maeştri, Chuck Norris, Sensei Ota, Sensei Koeppel şi toţi asemenea lor şi-ar pierde controlul? Am asista la un masacru. Nu. Toţi cei care cunosc loviturile mortale, au învăţat mai întâi să deţină controlul asupra lor.
Să nu uităm că vorbim în special despre artă, despre mod de viaţă, despre calm şi non-violenţă, despre o şcoală foarte puternică care iţi înzestrează corpul atât mental cât şi fizic.
În artele marţiale tradiţionale din Okinawa, frumuseţea constă în păstrarea trupului biologic mereu tânăr, in ciuda vârstei cronologice.



Bill Wallace, Jhone Rhee, Lary Ritchie, David Moon, Chuck Norris, Parker Shelton, Howard Jakson


C.I. Ce aţi alege între putere, înţelepciune, altruism şi sănătate?

A. D. Toate. Shorin Ryu Karate Do.




Cristi Iordache
Grup Media SINGUR

THE WAY OF LIGHT 2011 - TARGOVISTE CAPITALA LUMINII

Joi 21 aprilie a avut loc evenimentul iniţiat şi organizat încă din anul 2000, de către artistul plastic, prof. Mihai Şerbănescu.
Cu o pauză de un an pe motive aberante, de implicare a bisericii ortodoxe în drepturile cetăţeneşti, la intervenţia primarului Gabriel Boriga, s-a redat manifestarea grandioasă de sunet şi lumină.
Au fost ore de o reală curăţenie interioară, o atmosferă de pace şi bucurie, de împăcare şi iubire.
Cele 2012 lumânări au depăşit un kilometru pe bulevardul Carol şi în jurul statuii Domnitorului Mihai, primul Domn al României.
Un spectacol unic în lume!

Elementar/Elementary

Elementar


În prima noapte
ai făcut luna
ca să învăţ iubirea,
apoi mi-ai dat al şaselea simţ
să-mi pot prinde rădăcinile-n tine
şi tot noaptea
ai pus câte o stea pentru fiecare sărut, în genunchi,
la picioarele tale.

Îţi căutam sânii,
drumul către buze,
păşeam cu palmele
spre ochii tăi – luminile nopţii în care ai oprit
geneza
şi timpul.

Era vremea pentru odihnă –
tu priveai lucrarea
mâinilor tale,
eu mă-nchinam sărutând, în genunchi,
pământul
şi apa
şi focul
trupului tău,
după singura noapte fără margini în care mi Te-
ai desăvârşit
lume.

Elementary

In the first night

you bring into existence the moon

to make me cram the love

then you endow me with the sixth sense

to endurate the root in you

and also in the night

for each kiss you knelt a star, one by one,

to fall at your feet.

I have raked about your breasts,

the path to your lips,

I stepped on my palms,

into your eyes-the lights of the night where you stopped

the genesis

and the time.

Has come the season for rest-

you look on your hand's creation

I hallowed kissing, in my knees

the earth

and whater

and fire

of your flesh,

after the only night without limits where

You complete to me

world.

(translated by Maria Luiza Roibu)

Originalul fragmentului "ZIUA CCCLXV - ALERGĂTORUL" (aici secvenţe din materialul audio)

Alergătorul
Cristi Iordache - Alergatorul Supravietuitorul mix

Asculta mai multe audio acustica



Originalul acestui fragment face parte din stilul atipic în care scriu.
Menţionez că are la bază o înregistrare asemănătoare cu varianta publicată.
Am alergat în munţi timp de 31 de minute şi 24 de secunde, aproximativ 7 km cu o diferenţă de nivel de 6-7 sute de metri. Structura este identică, acesteia adăugându-i-se, doar partea corectă de semantică, lexic şi unele paragrafe din alte fragmente ale aceluiaşi roman.
Notările în original le voi dărui celor mai dragi persoane (familie, prieteni, oameni care mi-au fost şi sunt aproape de inima mea).
Ele constau în file de agendă scrise pe vârfuri de munte sau chiar agăţat în ham şi zelb în ascensiune, în coli scrise pe pietre funerare, înregistrări de asemenea, cu norii undeva sub mine, înregistrări în veceu şi tot felul de scrieri mai ales unele care au fost realizate în prezenţa personajelor romanului.
Paragrafe amoroase în mânăstiri şi biserici, altele pioase şi sacre în cluburi şi baruri, dar ATENŢIE!!! nu a existat un standard şi nici o dorinţă de extravaganţă.
Abia acum la aproape trei ani remarc acest fenomen şi am decis ca majoritatea materialelor originale să parvină după cum am enumerat mai sus, iar o parte dintre ele, celor care se regăsesc în roman.

Cristi Iordache - TEHNICI DE SUPER-VIEŢUIRE

fragmente originale

ZIUA CCCLXV – Alergătorul – partea I (fragment din romanul Tehnici de super-vieţuire)

ZIUA CCCLXV – Alergătorul – partea I

(fragment din romanul Tehnici de super-vieţuire)


Trăiesc.
Alerg cu soarele-n faţă. Calc apăsat.
De ce alerg? Eu când alerg, de fapt ucid, nu? Cu fiecare pas ucid ceva. Furnici, insecte. Lumea este o natură vie cu furnici.
Alerg.
Sunt uriaş faţă de vieţuitoarele peste care păşesc.
Mă latră un Saint Bernard.

Este ziua CCCLXV.
Înainte mi-era frică de câini. Mi-era frică nu pentru că ar fi putut să mă muşte, ci pentru că mă lătrau. Acum eu pot muşca şi ignor câinii care latră.
Alerg.
A existat o zi întâi, în care viermii săpaseră peşteri în mine şi eram una cu pământul pe care acum îl calc atât de apăsat. Viermi, insecte mici, furnici. Le strivesc la fel cum o fac oamenii, în fiecare clipă!
Ucid.
Am ucis.
Am ucis până în ziua întâi cu voie sau fără de voie. Am iubit la fel de mult şi până atunci şi după.
Am iubit.
Iubirea este un element esenţial aşa cum mănânci, aşa cum bei, aşa cum te p--i.
Mă latră în continuare Saint Bernard-ul. Am timp să privesc cerul. Este limpede, cu bucăţi de nori bine conturate şi cu un soare la apus. Mai are puţin până se va ascunde după pământ. După pământul ăsta pe care-l bat ca un secundar cu talpa grea. Dacă l-aş călca mai tare cred că l-aş împinge atât de mult încât s-ar putea ridica soarele iarăşi deasupra.

Evrika! Să zdrobim pământul pentru a fi veşnic luminaţi!
Nu ştiu ce tâmpenii spun. Când alerg spun numai prostii, pentru că e posibil să mai ucid ceva în mine. Probabil mi-am ucis creierul. Da, mi-am ucis creierul. Muşchii au devenit puternici, plămânii la fel şi pentru asta au omorât cu sânge rece creierul. Ţeasta mea este un mormânt rotund, iar eu vorbesc prostii din gât. Spun că aş zdrobi pământul ca să fim luminaţi de soare.
Eu sunt Supravieţuitorul.
Alerg.
Mă obsedează Saint Bernanrd-ul care mă latră.
Văd nuielele din stânga mea - simple garduri de stână, dar gardurile sunt făcute pentru a arăta un cerc în care se vieţuieşte, nu pentru a se trece dincolo ele. De acolo nu se iese.
Da, mi-am ucis creierul. Altfel nu m-aş întoarce la ziua întâi, ziua în care vedeam porţi înalte cu balamale şi zăvoare.
Acolo.
Acolo am întâlnit oameni buni şi nebuni.

L.A. mi-a marcat sosirea şi întreaga mea evoluţie din baza de antrenament. Scriam pe-atunci:

„La ora zece mă voi întâlni cu L.A. să-i vorbesc despre riduri şi lacrimi.
Poate şi despre zâmbete forţate.
Sunt un pribeag printre grimase.
Oamenii buni şi nebuni, toţi, au faţa schimonosită.
Acolo este inima lor.
Mimica îi ţine în viaţă.
Sunt printre ei şi poate ca ei, dar nu mă văd. Îmi caut oglinda. Mai ales cu L.A., care este învăţător. Îmi cere să scriu “Ana are mere” dar eu nu ştiu să fac decât bastonaşe.
De vorbit pot vorbi despre altceva, nu despre mere.
Despre Maria şi Maria Magdalena, pentru că ele poartă durerea lumii.”

Sunt un alergător liber. Văd bucăţile de nori. Nişte picturi naive, precum imaginile din icoane. Numai forme - formele unei femei voluptoase. De fapt, dacă s-ar legaliza poligamia celestă, mi-aş lua toţi norii în harem. Aş pluti printre sâni şi fese rotunde ca pământul şi ţeasta mea goală.
O, sâni…sânii Kristinei şi fesele Dorei.
Nu am pomenit nimănui despre Kristina. S-a declarat învinsă chiar dacă nu eram într-o competiţie. Ca psiholog al bazei nu a reuşit să completeze mare lucru despre mine în fişele sale, însă la fiecare şedinţă eu aflam câte ceva despre ea. Nu a fost suficient să-mi dea povestea vieţii. Mi-a dat şi momentul „aici - acum” şi trupul ei fraged, prin cimitirul lutheran, prin clopotniţă şi chiar în camera mea, până când a dracului deontologie profesională a obligat-o să părăsească baza.

„Mi-a mai zis că va merge să cutreiere ţara şi să înveţe ce nu a reuşit să studieze la Amsterdam, iar eu să-i promit că voi publica teoriile care i-au răvăşit existenţa „latentă” - spunea ea. „Farewell, my forbidden love, farewell!”, apoi n-am mai auzit-o, n-am mai căutat-o.”

Alerg.
Alerg fără creier, dar cu muşchi. Am fibră musculară şi plămâni - plămâni ai dracu’!

Marlboro.
Marlboro nu face faţă plămânilor mei.
Marlboro este popasul alergătorului. Pot ucide de jur-împrejur, doar că pe mine nu mă pot ucide pe de-a-ntregul niciodată. Îmi omor creierul până mai târziu, când voi pune o mână pe el şi se va trezi precum Lazăr. Sigur, atunci voi fi tolănit pe canapea şi îmi vor fi ucişi muşchii, dar ce mai contează?
Ce mai contează! Plămânii mei abia se vor deschide şi la rându-le vor fi într-un fel de moarte clinică.
Este ziua 365.
Ziua 365.
365, 365, 365.
Alerg.
Doamne, cum alerg fără să obosesc?
Spun „Doamne” din reflex, când vorbesc cu nebunul din mine.
S-a potolit Saint Bernard-ul. S-a plictisit. A găsit un pet aruncat de turişti. Şi turiştii ucid. De fapt oamenii ucid. De fiecare dată când se ucid pe ei, ucid pe cei de lângă. Când îi ucid pe cei de lângă, ucid şi o parte din ei. Şi eu sunt tot un turist. Un călător. Un supravieţuitor. Sunt într-a 365-a zi de supravieţuire. Sunt nebun. Oare cum se manifestă un ne-nebun? Psihiatrul trebuie să ştie. Probabil voi consulta un medic, dar n-am incredere în ei. Ducă-se dracului. O, nu! Sunt fiinţe minunate. Medicul Sonia Lupu.
Sonia.
Mai târziu despre Sonia. Acum alerg.
Alone. Lost
Starea de singur. M-am ucis. Am ucis tot ce era pentru ceilalţi şi am lăsat doar ce trebuia să îmi rămână mie. Mi m-am dat.
Am uitat să vă spun că mereu trec pe lângă copaci. Au înflorit. Mă opresc zece secunde să miros o floare. Ah, ce frumos!. Câtă splendoare, ce parfum şi câtă fragilitate în floarea unui arbore la baza căruia se p--ă întotdeauna câte un Saint Bernard! Nevoi fiziologice, aşa cum o consider şi eu pe cea de acum - cea de alergător.
Sunt într-a 365-a zi a alergătorului.
Mă voi autointitula “Alergătorul degeaba”.
Dora era floarea copacului de adineauri.

„Am mângâiat-o pe cap şi am îngăimat un „iartă-mă” în care nici eu nu credeam, apoi i-am băgat mâna dreaptă pe sub coapsele goale şi stânga pe după spinare, m-am împins în genunchi şi am ridicat-o de pe canapeaua de lângă sobă. Am ţinut-o aşa timp de câteva minute, mişcându-mă lent în laterale. Linişte. Doar lemnele trosneau ritmic în sobă, ca într-un cântec de leagăn. Am dus-o în cele din urmă în patul de la fereastră, m-am întins lângă ea şi i-am îndepărtat mâinile de pe chip.
- Ştii, văd mereu dimineaţa aia în care m-am trezit pe covor. E oribil să-ţi miroşi propriul rahat împrăştiat pe corp. Pielea parcă îmi era dată cu lipici.
A oftat adânc şi a întors capul spre peretele înclinat al cabanei. Şi-a îndreptat braţul şi pipăia lambriul de brad, continuând să vorbească rar, de parcă ar fi fost sub hipnoză.
- Eram o pictură mizerabilă de alb, gri şi maro. Când am reuşit să mă ridic, simţeam pielea strânsă ca atunci când ne-am dat cu nămol la Mamaia, doar că în loc de praf negru, picau de pe mine cojiţe albe. Ţie nu ţi-a fost scârbă de mine? Mie mi-ar fi fost.
A întrebat retoric. Ştia răspunsul. Nu mai plângea. M-am aplecat peste ea simţindu-i sânii reci sub piept şi am început să-i sărut toată partea stângă a feţei.”

Dora era floarea copacului la baza căruia se p--ă câinii.

„- Şi după ce voi fi liberă, mă voi obişnui cu ceilalţi. Ştii ceva? Să nu crezi că nu-mi dau seama de pierderea ta, mai devreme sau mai târziu. Ştiu că nu eşti al meu.
Nu pot să-mi imaginez cum reuşea să zâmbească, deşi îi curgeau lacrimile pe la colţul exterior al ochilor spre tâmple, iar restul zăcea ca o mică baltă peste pleoapele închise. Îi ating foarte fin genele şi îi zic:
- Aici este papură?
- Da. Ce cauţi acolo, înotătorule? Promite-mi că ai să pleci doar când voi fi suficient de puternică!”

Dora a rămas floarea căruia nu i-au căzut niciodată petalele. Am avut grijă să i le prind pentru o viaţă.
Dar eu sunt alergătorul. Am fugit când i-am simţit puterea, chiar dacă nu era dorinţa ei cea mai mare.

Am alergat ca să iubesc şi să ucid.

Am iubit.
Am ucis.
Alerg.

Sunt Supravieţuitorul.


va urma

Cuvintele cu zimţi pe cercuri

Femeia omului sau ziua-ntâi

Femeia omului sau ziua-ntâi



mi-e silă

de bec şi de roată, la dracu cu măru’, cu şerpii care încă mă poartă.

mi-e silă

că-ntr-o zi

se va muşca din mizeria asta a mea şi oamenii mă vor surzi…dar



când îmi dai o palmă

prin fereastră - scânteie cât un mormânt

de copil - parcă mă-njuri de mama şi nimeni nu se ia de o mamă,

nici de fiicele ei, nici de tine, femeie!

ti-am spus azi că te iubesc de cate ori ucizi ceva în mine, la fel de mult

ca atunci când îmi naşti lumii un prunc?

aşa cum l-ai născut pe tata despre care nu ştiu nimic

şi pe dumnezeu

despre care credeam că e tata când eram mic.



şi ducă-se toate gândurile, apocalipsa facă ce-o vrea.

mi-e silă

de istoria lumii, de mâinile care i-au dat de mâncare,

mi-e silă că scriu şi mi-aş bătea

un cui în tâmplă să m-aud pe-nfundate.

la dracu cu toate problemele lumii a treia şi-ntârzierile indicativului-prezent.

mi-e silă

de evanghelia după einstein, de sms-urile siropoase, de grădinile suspendate

de jung şi de freud… dar



când se varsă ceva mai mult decât un soare,

m-adun din cioburi de fereastră,

să vadă omul Naşterea şi ziua cea dintâi.

în timp ce iadul nu a fost dar moare,

eu fac amor sub cerul lui,

şi mă închin pe sânii tăi, femeie,

tu veşnic renegată dumnezee!



n.a. acest poem îl voi picta