ZIUA CCCLXV – Alergătorul – partea I (fragment din romanul Tehnici de super-vieţuire)

ZIUA CCCLXV – Alergătorul – partea I

(fragment din romanul Tehnici de super-vieţuire)


Trăiesc.
Alerg cu soarele-n faţă. Calc apăsat.
De ce alerg? Eu când alerg, de fapt ucid, nu? Cu fiecare pas ucid ceva. Furnici, insecte. Lumea este o natură vie cu furnici.
Alerg.
Sunt uriaş faţă de vieţuitoarele peste care păşesc.
Mă latră un Saint Bernard.

Este ziua CCCLXV.
Înainte mi-era frică de câini. Mi-era frică nu pentru că ar fi putut să mă muşte, ci pentru că mă lătrau. Acum eu pot muşca şi ignor câinii care latră.
Alerg.
A existat o zi întâi, în care viermii săpaseră peşteri în mine şi eram una cu pământul pe care acum îl calc atât de apăsat. Viermi, insecte mici, furnici. Le strivesc la fel cum o fac oamenii, în fiecare clipă!
Ucid.
Am ucis.
Am ucis până în ziua întâi cu voie sau fără de voie. Am iubit la fel de mult şi până atunci şi după.
Am iubit.
Iubirea este un element esenţial aşa cum mănânci, aşa cum bei, aşa cum te p--i.
Mă latră în continuare Saint Bernard-ul. Am timp să privesc cerul. Este limpede, cu bucăţi de nori bine conturate şi cu un soare la apus. Mai are puţin până se va ascunde după pământ. După pământul ăsta pe care-l bat ca un secundar cu talpa grea. Dacă l-aş călca mai tare cred că l-aş împinge atât de mult încât s-ar putea ridica soarele iarăşi deasupra.

Evrika! Să zdrobim pământul pentru a fi veşnic luminaţi!
Nu ştiu ce tâmpenii spun. Când alerg spun numai prostii, pentru că e posibil să mai ucid ceva în mine. Probabil mi-am ucis creierul. Da, mi-am ucis creierul. Muşchii au devenit puternici, plămânii la fel şi pentru asta au omorât cu sânge rece creierul. Ţeasta mea este un mormânt rotund, iar eu vorbesc prostii din gât. Spun că aş zdrobi pământul ca să fim luminaţi de soare.
Eu sunt Supravieţuitorul.
Alerg.
Mă obsedează Saint Bernanrd-ul care mă latră.
Văd nuielele din stânga mea - simple garduri de stână, dar gardurile sunt făcute pentru a arăta un cerc în care se vieţuieşte, nu pentru a se trece dincolo ele. De acolo nu se iese.
Da, mi-am ucis creierul. Altfel nu m-aş întoarce la ziua întâi, ziua în care vedeam porţi înalte cu balamale şi zăvoare.
Acolo.
Acolo am întâlnit oameni buni şi nebuni.

L.A. mi-a marcat sosirea şi întreaga mea evoluţie din baza de antrenament. Scriam pe-atunci:

„La ora zece mă voi întâlni cu L.A. să-i vorbesc despre riduri şi lacrimi.
Poate şi despre zâmbete forţate.
Sunt un pribeag printre grimase.
Oamenii buni şi nebuni, toţi, au faţa schimonosită.
Acolo este inima lor.
Mimica îi ţine în viaţă.
Sunt printre ei şi poate ca ei, dar nu mă văd. Îmi caut oglinda. Mai ales cu L.A., care este învăţător. Îmi cere să scriu “Ana are mere” dar eu nu ştiu să fac decât bastonaşe.
De vorbit pot vorbi despre altceva, nu despre mere.
Despre Maria şi Maria Magdalena, pentru că ele poartă durerea lumii.”

Sunt un alergător liber. Văd bucăţile de nori. Nişte picturi naive, precum imaginile din icoane. Numai forme - formele unei femei voluptoase. De fapt, dacă s-ar legaliza poligamia celestă, mi-aş lua toţi norii în harem. Aş pluti printre sâni şi fese rotunde ca pământul şi ţeasta mea goală.
O, sâni…sânii Kristinei şi fesele Dorei.
Nu am pomenit nimănui despre Kristina. S-a declarat învinsă chiar dacă nu eram într-o competiţie. Ca psiholog al bazei nu a reuşit să completeze mare lucru despre mine în fişele sale, însă la fiecare şedinţă eu aflam câte ceva despre ea. Nu a fost suficient să-mi dea povestea vieţii. Mi-a dat şi momentul „aici - acum” şi trupul ei fraged, prin cimitirul lutheran, prin clopotniţă şi chiar în camera mea, până când a dracului deontologie profesională a obligat-o să părăsească baza.

„Mi-a mai zis că va merge să cutreiere ţara şi să înveţe ce nu a reuşit să studieze la Amsterdam, iar eu să-i promit că voi publica teoriile care i-au răvăşit existenţa „latentă” - spunea ea. „Farewell, my forbidden love, farewell!”, apoi n-am mai auzit-o, n-am mai căutat-o.”

Alerg.
Alerg fără creier, dar cu muşchi. Am fibră musculară şi plămâni - plămâni ai dracu’!

Marlboro.
Marlboro nu face faţă plămânilor mei.
Marlboro este popasul alergătorului. Pot ucide de jur-împrejur, doar că pe mine nu mă pot ucide pe de-a-ntregul niciodată. Îmi omor creierul până mai târziu, când voi pune o mână pe el şi se va trezi precum Lazăr. Sigur, atunci voi fi tolănit pe canapea şi îmi vor fi ucişi muşchii, dar ce mai contează?
Ce mai contează! Plămânii mei abia se vor deschide şi la rându-le vor fi într-un fel de moarte clinică.
Este ziua 365.
Ziua 365.
365, 365, 365.
Alerg.
Doamne, cum alerg fără să obosesc?
Spun „Doamne” din reflex, când vorbesc cu nebunul din mine.
S-a potolit Saint Bernard-ul. S-a plictisit. A găsit un pet aruncat de turişti. Şi turiştii ucid. De fapt oamenii ucid. De fiecare dată când se ucid pe ei, ucid pe cei de lângă. Când îi ucid pe cei de lângă, ucid şi o parte din ei. Şi eu sunt tot un turist. Un călător. Un supravieţuitor. Sunt într-a 365-a zi de supravieţuire. Sunt nebun. Oare cum se manifestă un ne-nebun? Psihiatrul trebuie să ştie. Probabil voi consulta un medic, dar n-am incredere în ei. Ducă-se dracului. O, nu! Sunt fiinţe minunate. Medicul Sonia Lupu.
Sonia.
Mai târziu despre Sonia. Acum alerg.
Alone. Lost
Starea de singur. M-am ucis. Am ucis tot ce era pentru ceilalţi şi am lăsat doar ce trebuia să îmi rămână mie. Mi m-am dat.
Am uitat să vă spun că mereu trec pe lângă copaci. Au înflorit. Mă opresc zece secunde să miros o floare. Ah, ce frumos!. Câtă splendoare, ce parfum şi câtă fragilitate în floarea unui arbore la baza căruia se p--ă întotdeauna câte un Saint Bernard! Nevoi fiziologice, aşa cum o consider şi eu pe cea de acum - cea de alergător.
Sunt într-a 365-a zi a alergătorului.
Mă voi autointitula “Alergătorul degeaba”.
Dora era floarea copacului de adineauri.

„Am mângâiat-o pe cap şi am îngăimat un „iartă-mă” în care nici eu nu credeam, apoi i-am băgat mâna dreaptă pe sub coapsele goale şi stânga pe după spinare, m-am împins în genunchi şi am ridicat-o de pe canapeaua de lângă sobă. Am ţinut-o aşa timp de câteva minute, mişcându-mă lent în laterale. Linişte. Doar lemnele trosneau ritmic în sobă, ca într-un cântec de leagăn. Am dus-o în cele din urmă în patul de la fereastră, m-am întins lângă ea şi i-am îndepărtat mâinile de pe chip.
- Ştii, văd mereu dimineaţa aia în care m-am trezit pe covor. E oribil să-ţi miroşi propriul rahat împrăştiat pe corp. Pielea parcă îmi era dată cu lipici.
A oftat adânc şi a întors capul spre peretele înclinat al cabanei. Şi-a îndreptat braţul şi pipăia lambriul de brad, continuând să vorbească rar, de parcă ar fi fost sub hipnoză.
- Eram o pictură mizerabilă de alb, gri şi maro. Când am reuşit să mă ridic, simţeam pielea strânsă ca atunci când ne-am dat cu nămol la Mamaia, doar că în loc de praf negru, picau de pe mine cojiţe albe. Ţie nu ţi-a fost scârbă de mine? Mie mi-ar fi fost.
A întrebat retoric. Ştia răspunsul. Nu mai plângea. M-am aplecat peste ea simţindu-i sânii reci sub piept şi am început să-i sărut toată partea stângă a feţei.”

Dora era floarea copacului la baza căruia se p--ă câinii.

„- Şi după ce voi fi liberă, mă voi obişnui cu ceilalţi. Ştii ceva? Să nu crezi că nu-mi dau seama de pierderea ta, mai devreme sau mai târziu. Ştiu că nu eşti al meu.
Nu pot să-mi imaginez cum reuşea să zâmbească, deşi îi curgeau lacrimile pe la colţul exterior al ochilor spre tâmple, iar restul zăcea ca o mică baltă peste pleoapele închise. Îi ating foarte fin genele şi îi zic:
- Aici este papură?
- Da. Ce cauţi acolo, înotătorule? Promite-mi că ai să pleci doar când voi fi suficient de puternică!”

Dora a rămas floarea căruia nu i-au căzut niciodată petalele. Am avut grijă să i le prind pentru o viaţă.
Dar eu sunt alergătorul. Am fugit când i-am simţit puterea, chiar dacă nu era dorinţa ei cea mai mare.

Am alergat ca să iubesc şi să ucid.

Am iubit.
Am ucis.
Alerg.

Sunt Supravieţuitorul.


va urma