Femeia omului sau ziua-ntâi
mi-e silă
de bec şi de roată, la dracu cu măru’, cu şerpii care încă mă poartă.
mi-e silă
că-ntr-o zi
se va muşca din mizeria asta a mea şi oamenii mă vor surzi…dar
când îmi dai o palmă
prin fereastră - scânteie cât un mormânt
de copil - parcă mă-njuri de mama şi nimeni nu se ia de o mamă,
nici de fiicele ei, nici de tine, femeie!
ti-am spus azi că te iubesc de cate ori ucizi ceva în mine, la fel de mult
ca atunci când îmi naşti lumii un prunc?
aşa cum l-ai născut pe tata despre care nu ştiu nimic
şi pe dumnezeu
despre care credeam că e tata când eram mic.
şi ducă-se toate gândurile, apocalipsa facă ce-o vrea.
mi-e silă
de istoria lumii, de mâinile care i-au dat de mâncare,
mi-e silă că scriu şi mi-aş bătea
un cui în tâmplă să m-aud pe-nfundate.
la dracu cu toate problemele lumii a treia şi-ntârzierile indicativului-prezent.
mi-e silă
de evanghelia după einstein, de sms-urile siropoase, de grădinile suspendate
de jung şi de freud… dar
când se varsă ceva mai mult decât un soare,
m-adun din cioburi de fereastră,
să vadă omul Naşterea şi ziua cea dintâi.
în timp ce iadul nu a fost dar moare,
eu fac amor sub cerul lui,
şi mă închin pe sânii tăi, femeie,
tu veşnic renegată dumnezee!
n.a. acest poem îl voi picta
Se afișează postările cu eticheta dumnezee. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta dumnezee. Afișați toate postările
marți, 5 aprilie 2011
Abonați-vă la:
Postări (Atom)