TEHNICI DE SUPER-VIETUIRE

,,Nu exista infern. El este doar imaginea raiului in care cu voie sau fara voie, mutam continuu lucrurile de la locul lor.''

vineri, 30 decembrie 2011

TARGOVISTE REDIVIVUS

Târgovişte redivivus

Ca un hoinar prin lume şi prin propria libertate - închipuită sau nu - am văzut oameni şi locuri. De câte ori mă-ntorc acasă, regăsesc o cetate pentru care timpul curge în amonte. Capitala asta a românismului vreme de secole, întinereşte irevesibil.

Îmi permit o bancă în parc pentru exerciţiul de admiraţie şi urmăresc oamenii care mai acum câţiva ani treceau trişti şi resemnaţi; sunt aceeaşi, dar spre surprinderea mea, nu mai au riduri şi grimase. Talpa lor calcă ferm, gestica le trădează eliberarea din colivia apocaliptică, iar mimica poartă amprenta dezinvolturii. Parcă m-aş afla într-un Haiti al zilelor noastre, privind pânza unui Gauguin autohton, gălăgios şi lipsit de griji. De ce nu? Este un decembrie cald. Un sfârşit de an plin de viaţă! Am asistat, deopotrivă, la aprinderea bradului şi bucuria copiilor, precum şi la concertul maestrului Harry Tavitian.

Sunt călătorul care îşi traversează străzile nu pentru că trebuie, ci pentru că intră în jocul iubirii pământului de-acasă.


Intr-una dintre dimineţi aveam să-l reîntâlnesc după trei luni pe Gabriel Boriga, primarul oraşului. Nu am vorbit despre lupte şi eroi; am definit pur şi simplu un vechi proverb care ne-nvaţă că „omul sfinţeşte locul”. Ce mi-a rămas în minte şi mă urmăreşte obsesiv, este o frază care poate deţine secretul prosperităţii unei comunităţi, sintagmă pe care mi-a rostit-o apăsat şi responsabil chiar înainte să ies din birou: „ …măi Cristi, târgoviştenii sunt rudele mele de gradul unu!”.

Un sfârşit de an ireproşabil pentru un hoinar prin propria libertate.

Încep, de asemenea, să descopăr pacea şi bucuria concetăţenilor mei şi, după cum îmi mărturisea o prietenă sosită din Mannheim - tind să fiu total de acord cu ea - „nu am văzut oraş mai viu decât Târgovişte!”

Continui exerciţiul de admiraţie cutreierând Curtea Domnească a vechii Cetăţi de Scaun. Păşesc pe urmele marelui Mihai, primul Domn al tuturor românilor şi pe urmele legendarului Vlad Ţepeş. Urc în Turnul Chindiei unde răsună colindele copiilor care primesc darurile Moşului venit de trei zile în Piaţa Prefecturii - transformată acum într-un adevărat Disneyland. Mă încearcă nostalgia la gândul că ei cântă şi eu scriu în dulcele grai românesc lăsat moştenire de către Ienăchiţă Văcărescu şi Ion Heliade Rădulescu.

Târgovişte, Târgovişte!

Este timpul pentru armonie şi voie bună. Oraş am, prieteni am; rămâne doar să ne bucurăm împreună de ultimele două zile din an. Vom face echilibristică la patinoar, apoi vom petrece noaptea dintre ani într-un spectacol de sunet şi lumini.

Lumina vine şi din noi, oamenii, românii de pretutindeni! Fiecare îşi are soarele său interior, căruia îi va da drumul pentru o viaţă fără riduri şi grimase, pentru strălucirea din ochii copiilor noştri.

Îmi vin în minte cuvintele edilului târgoviştean şi mă gândesc la starea de normalitate, la societatea românească dintre hotarele ţării şi din afara ei.

Extrapolez şi spun: „Românii sunt rudele noastre de gradul unu”.

La mulţi ani, fraţi români!

Cristi Iordache

duminică, 25 decembrie 2011

Amfiteatrul de la Termophile

*
"Cei care judeca felul in care traiesc si au curaj sa piara maine in locul meu, cu siguranta emit niste adevaruri. Ceilalti sunt doar idioti."
**
am visat ca eram soldat,
prizonier intr-un razboi care nu era al meu si urlam infundat.
nici camera, nici patul nu erau ale mele,
nici inamici care sa se opreasca din tortura nu erau,
nici alt vis cu care sa fac pace,
nicio visare care sa se-ndragosteasca de mine pe campul de lupta si
nici macar o iubita care sa ma trezeasca, 
lasandu-ma sa visez, pur si simpu.
***
la noapte voi avea un vis pe vreme de pace,
cu fluturi albastri pe umeri
si cai albi la poalele vulturilor.
eu voi alerga pe vremea aia de pace universala
cu-n trandafir albastru spre tine,
pana cand un frate ma va injunghia pe la spate
si ma voi trezi fericit, cu lacrimi in par,
fara inamici in lumea asta miraculoasa.
doar cu tine acoperindu-mi rana cu rochia de mireasa din ochii mei.
****
Am inceput a va iubesc in acelasi timp, dar am sa ajung la voi cand nu voi mai sti nimic despre mine!
Cred ca intre tine si Dumnezeu nu este nicio diferenta, femeie!

*****
Oamenii, deseori,
fug inainte sa te cunoasca,
unii
fug dupa ce cred ca te-au cunoscut,
altii
fug dupa ce te-au cunoscut cu adevarat.

Oamenii, deseori,
raman fara sa te cunoasca,
unii
raman dupa ce cred ca te cunosc,
altii
raman dupa ce te cunosc cu adevarat.

La picioarele celor din urma sa te-nchini,
caci cu ei vei imparti nevisul.

@Cristi Iordache

Te mândreşti cu pantalonii tăi cârpiţi exemplar


Suntem eroii din povestea noastră.

Scrisă de noi, de ceilalţi şi de Dumnezeu.

Indiferent de rol, rămânem stăpânii neîncoronaţi ai scenei. Dramă sau comedie, spectatorii aplaudă în picioare, finalul fericit sau tragic.

Casa ta nu mai înseamnă „acasă”.

Uneori poţi avea „mult” fără să realizezi cât de „puţin” ai.

Într-o singură zi strigi speriat: „am pierdut tot!”.

Urlii, cazi, te târăşti. O oră, o săptămână, apoi îl vezi pe Dumnezeu şi simţi că eşti viu. Îţi aminteşti exerciţiul de supravieţuire. Exerciţiul pe care îl aplicai în sălbăticie. Deja, dacă EŞTI şi EŞTI împreună cu EL, CEL care a creat restul câte te înconjoară, îţi dai seama că ai TOTUL.

Te pipăi, atingi pământul, te mândreşti cu pantalonii tăi cârpiţi exemplar şi eşti fericit că nu ai pantofi.

Desculţ, păşeşti întotdeauna cu grijă să nu striveşti furnica şi firul de iarbă.

Casa ta nu mai înseamnă „acasă”.

„Acasă” începe să fie libertatea pe care ţi-au dat-o „prietenii” atunci când te-au vândut şi-au fugit.

„Acasă” începe să fie omul în care nu credeai, dar acum ţi-a întins mâna.

Când nu mai ai nimic, abia atunci ai totul. Fiindcă ceea ce era din belşug nu valora nimic.

Acum nu te mai risipeşti în „prea multe”, iar inima ţi-e liniştită şi plină de iubire. Exerciţiul de supravieţuire printre oameni este bucuria cu care-i priveşti.

Nu te interesează haina ta ponosită şi faptul că nu ai casă, atâta vreme cât te simţi acasă.

„Acasă” înseamnă să nu judeci istoria oamenilor şi să-i iubeşti pe ei şi lumea lor. Cu un zâmbet şi-o mângâiere, tu, cel fără nimic, poţi încălzi sufletul celor ce sunt. O ... abia atunci ai ajuns acasă, acolo se numeşte „acasă”!

Acolo unde omul în care nu credeai, se-aşază desculţ lângă tine!

Suntem eroii din povestea noastră. Actori pe scena vieţii. Nu există drame decât în primul act, căci piesa nu e la final. Pe acesta din urmă continuăm să-l scriem.Piesa supravieţuirii este povestea celui mai bogat om, iar averile lui sunt Legile Universului şi IUBIREA nemărginită.

Când nu mai ai NIMIC şi casa ta nu mai înseamnă „acasă”, „acasă” a devenit Dumnezeu, iar Dumnezeu e TOTUL!

@CRISTI IORDACHE

miercuri, 21 decembrie 2011

DESPRE SEX SI MOARTE - PREMIERA GABRIELLA SARAH & CRISTI IORDACHE

PREMIERA 

GABRIELLA SARAH & CRISTI IORDACHE

Sex si moarte dincolo de absurd



GABRIELLA SARAH:
Orice miscare are consecinte
la fel
Orice atingere are urmari.
Fiecare rasuflare
ma domina
atentie!
O culoare incitanta
Si, iata o muzicalitate
din gesturi,
priviri inauntru
adanc

CRISTI IORDACHE:
Si ce daca nu am murit
devreme
tarziu
aceeasi masa neagra
viata sclipeste ca un
ochi de drac
aici
acum
atemporal
n-am murit ca orice Om-zeu
sau Zeu-om.

GABRIELLA SARAH:
Aici nu ai voie sa vorbesti.
Aici este locul
unde
patrunzi in minti
acum prefa-te intr-o
tigara
Si da-mi si un
Foc!
Sa trag
Te poti preface
tot tu.

CRISTI IORDACHE:
Nu beau cola
este sticla ta
ca sa fiu ce m-am dat
trebuie sa-mi oparesc matele
sa-mi simt pieptul fierbinte
si mirosul de smoala
am ars candva
si doare
sunt chiar eu
da
am uitat sa-ti dau bricheta.
Dar arzi.

GABRIELLA SARAH:
Si cum e sa mori?
ai vazut nimic?
Luminita aia din departare
aia
din filme.
Voal peste cearsaf
pecetluit cu
stropi
rosii
vreau acum peste cearsaf
Imi permit o tigara?

CRISTI IORDACHE:
Vezi ca cei care te iubesc
nu stau la masa cu tine
masa ta e goala
fara picioare
de fapt nu este
mi-ar fi spus bunica
despre cina cea de taina.
moartea n-are apostoli
si sfinti
te lasa sa gasesti cararea
care nu exista
si te prelingi incet
ca un strop de apa-n desert
la masa mortii
Dumnezeu nu vine
termina tigara cu cei care
urla durerea acolo
si astepta o minune
minunea nimanui
a mea
Imi place cafeaua fara
lapte
sunt mare.

GABRIELLA SARAH:
Prefer cu lapte
Si mare
amortizeaza taria.
sunt mai mica
cunosc doar panze
agitate de aer
sus
pe raft
Dumnezeul meu
nu apare
la stiri.
nu fumeaza.
El ma priveste temeinic
nu-mi pot termina
tigara
din cauza ta
Fustangiule!
esti negru, cred, de nervi, nervuri...
se termina singura.
auzi cum susura
si tu
simte intensitatea ei.
Fiord.

CRISTI IORDACHE:
Sarah e numele tau
nu-mi place M.
nu stiu nimic despre M.
duca-se
raman sa barfesc pana ma trec
toate, toate
toti cu tine Sarah
fiorii.


3 MARTIE 2011

joi, 15 decembrie 2011

CONCURS DE POEZIE SI PROZA

"O PUBLICATIE VERTICALA, CARE PROMOVEAZA TALENTELE LITERARE PE CRITERII STRICT VALORICE, INDIFERENT DE GENURI SI CURENTE.

VA INVIT DRAGI PRIETENI, SA VA ALATURATI ECHIPEI REVISTEI "NOI, NU!"

INTR-O LUME PSEUDO-SCRIITORICEASCA IN CARE SE CAUTA "LUMINILE RAMPEI", S-A PROMOVAT LUMINA DIN BECUL CU HELIU SI PRODUCATORI CU NORMA INTREAGA, DE CUVINTE IN VID ... VOI, NU!

EXISTA DIN FERICIRE, OAMENI CARE TRAIESC PENTRU A SCRIE DIN IUBIRE SI DIN DORINTA DE A DARUI! ... VOI, DA!"

CRISTI IORDACHE


[Revista Noi,NU! doreşte să recompenseze în luna decembrie cele mai bune texte publicate pe site la secţiunea Jurnalul meu prin organizarea unui concurs de poezie şi proză. La acest concurs pot participa toate persoanele fizice indiferent de vârstă care îndeplinesc toate condiţiile prevăzute mai jos.

- Pentru a participa la concurs trebuie să aveţi un cont pe siteul www.revistanoinu.com şi să trimiteţi propunerile dvs. fie accesând pagina Propune un articol şi selectaţi secţiunea CONCURS fie prin email pe adresa redactie@revistanoinu.com cu subiectul CONCURS. În cazul în care nu aveţi un cont pe siteul nostru vă rugăm să accesaţi pagina http://www.revistanoinu.com/index.php?option=com_comprofiler&task=registers pentru înregistrare
- Textele propuse trebuie să conţină diacritice, să fie scrise de dvs. şi să fie în limba română.
- Fiecare participant poate participa cu maxim 3 poezii şi 2 proze scurte.
- Nu sunt acceptate creaţii care au fost publicate pe alte siteuri sau reviste publicarea ulterioară putându-se face numai după expirarea termenului de desfăşurare a concursului.
- Textele vor fi publicate în ordinea primirii
Fiecare autor înscris în concurs va primi un cod bonus de 50 puncte*

În desemnarea câştigătorilor se va ţine cont de:
- Nota acordată de juriu - pondere 75%
- Nota acordată de cititorii revistei prin evaluarea textului pe site - 25%
În caz de egalitate va fi desemnat câştigător textul care a avut cei mai mulţi cititori

Premiile concursului:

MARELE PREMIU

-Cartea AMPRENTA DIVINA de Maria Tacino volum apărut sub sigla
editurilor Singur şi Grinta
-Cartea EXECUTAŢI PRIN ÎNFOMETARE de Miron Dolot volum apărut
la Editura Meteor Press
-1000 de puncte* oferite de Revista Noi,NU!

Pentru POEZIE:
Premiul I
- Executaţi prin înfometare de Miron Dolot oferit de Editura Meteor Press
- Volumul Antologiile Revistei Singur - Poezie editat de grupul Media Singur
Premiul II
- Volumul Tehnici de nerezistenta autor Cristi Iordache apărut la editura
Cetatea de scaun
- 500 puncte* oferite de Revista Noi,NU!
Premiul III
-Volumul Scrum/Cendre de Ştefan Doru Dăncuş apărut la editura Grinta
-250 puncte* oferite de Revista Noi,NU!
Pentru PROZĂ:

Premiul I
- Volumul Executaţi prin înfometare de Miron Dolot oferit de
Editura Meteor Press
- Volumul Antologiile Revistei Singur - Proza editat de grupul
Media Singur
Premiul II
- Volumul Heinrich Himmler de Roger Manvell, Heinrich Fraenkel
oferit de Editura Meteor Press
Premiul III

-Volumul Bărbatul la 40 de ani de Ştefan Doru Dăncuş apărut la
editura Valea Verde



*Punctele se acordă sub formă de cod bonus şi pot fi utilizate în conformitate cu condiţiile de Recompensare a utilizatorilor activi.

Concursul se desfăşoară în perioada 11-30 decembrie. Data limită până la care aşteptăm creaţiile dvs. este 25 decembrie iar cititori vor putea vota textele participante până cel târziu în data de 30 decembrie ora 21.00.

Ne rezervăm dreptul de a descalifica/restricţiona accesul pe site pentru orice persoană care va încerca să obţină în mod fraudulos mai multe voturi sau care nu respectă condiţiile de participare şi de a aduce modificări dacă sunt absolut necesare pentru buna organizare a concursului.
Prin participarea la concurs sunteţi de acord atât cu termenii stabiliţi pentru acest concurs cât şi cu Termeni si Conditii de Utilizare Site
Pentru detalii suplimentare vă rugăm să ne contactaţi prin formularul de contact sau adăugaţi un mesaj pe forum.]

ANUNTUL OFICIAL AL REVISTEI "NOI, NU!"

sâmbătă, 10 decembrie 2011

Concert pentru buze arse


"Nu stiam nimic despre fluturii albastri, pana cand nu i-am iubit atat de rosu, incat imi curgeau lacrimi din buze!"

Cristi Iordache - Concert pentru buze arse - Erogenestetica

Asculta mai multe audio ambientala



concert pentru buze arse


nu ma pune sa scriu cu mana dreapta,
nu ma intreba despre ieri -
tin la lucrurile vechi - i-am spus lui Venus,
si-am refuzat inima "la tipla".

asa carpeau batranii camasile de postav - am vazut in filme -
dar nu lipsea buzunarul de la piept, femeie!

s-a aplecat, mi-a privit atent pupilele,
a vazut lumina oamenilor, apoi a vrut sa ma ridice.
Venus era iubita mea;
ne-ntalneam pe ascuns dupa pod.

ai sa racesti cu parul asta ud –

tu nici nu stii daca acum e azi!

sanii-i cantau sub obrazul meu,
ii sarutam concertul pentru buze arse si pian.
cu bucati din rochia alba
imi stergea amintirile despre maine
si-mi scria versuri pe suvitele naclaite.

cand te vei trezi, sa nu mai pleci! uite!
mi-a infipt un trandafir albastru, printre cusaturi,
ca-ntr-o inima de postav.

nu puteam sa scriu cu mana dreapta despre ploi
si-am adormit impreuna cu ochii deschisi
dupa ce mi-a soptit ca-i un miracol sa iubesti
un trandafir albastru cu radacini in mine.




E R O G E N E S T E T I C A

11.11.2011

miercuri, 7 decembrie 2011

O carte citita - un suflet mai puternic

Ediţia din acest an a Salonului Editorial de la Târgovişte a găzduit nume de referinţă din spaţiul publicistic naţional.

De departe, volumul învăluit în mister, “Amprenta Divină”, a constituit atracţia manifestării de la Biblioteca Judeţeană Ion Heliade Rădulescu.

“Am fost impresionată de tema lucrării si am cumparat cartea”, îmi declara reprezentanta editurii RAO.

Maine la amiază (n.a. azi 7 decembrie) merg special să o cumpăr. Mi-a stârnit o curiozitate puternică!”, mărturisea zâmbind complice, un tânăr scriitor.

Da! Maria Tacino a reuşit să cuprindă în paginile volumului un mesaj adresat tuturor categoriilor de cititori, o simbioză naturală între filozofie, religie, spiritualitate şi dezvoltare personală, toate bazate pe argumente matematice, iar nu pe opinii şi presupuneri.

“Iluminarea se manifestă prin eliberarea de tot ce este fals şi înlăturarea impurităţilor ce împiedică accesul Luminii. Reprezintă acceptarea faptului că realitatea nu este neapărat imaginea noastră, ci ceea ce este. Premisa iluminării este acordarea la frecvenţa Adevărului, prin eliberarea EU-lui din cuşca construită cu propriile măşti sau cele preluate, este înţelegerea modului subtil de acţiune a Luminii: ea nu se impune ochilor închişi şi nu te caută în “peşteră”, ea doar există şi se oferă împreună cu libera opţiune personală de a o primi sau refuza. (…)Iluminarea reprezintă rezonanţa cu existenţa şi oferă bucurie vieţii, echilibru credinţei, înţelepciune cunoaşterii, fericire iubirii, intuitia conştiinţei, har creativităţii şi armonie sufletului.Ea relevă faptul că raţiunea poate fi un instrument foarte fin de ascultare a universului interior şi exterior, când este conectată la Adevăr.” (fragment din cap. Iluminarea – Amprenta Divină, Maria Tacino)

La primele ore ale dimineţii echipa ştirilor TTV lua deja pulsul evenimentului, unde printre zeci de edituri şi mii de titluri, în centrul mesei editurii “Singur”, străjuia demnă şi verticală, “Amprenta Divină”.


Mă bucur că am ales editura Singur şi ţin să-i mulţumesc scriitorului şi omului de cultură Ştefan Doru Dăncuş, directorul acesteia, pentru efortul depus în publicarea şi promovarea cărţii.

O carte care nu trebuie neapărat cumpărată. Este suficient să vă fie povestită de către prieteni sau rude. Nu este o creaţie-obiect, ci o învăţătură coborâtă precum Lumina. O Lumină pe care autoarea Maria Tacino a simţit că n-o poate păstra, ci trebuie să o trimită oamenilor.

Ieri, un bărbat trecut de prima tinereţe, cu un teanc de documente în braţe, după un tur atent pe la standuri, o întreabă pe A.M.: “Domnule, am auzit de o carte… “urma divină” sau “semnul divin”, ceva asemănător?”. A.M. – “Aceasta? Amprenta Divină?”. “Da, Daaa!”. Nu i-a mai dat drumul.

Fiecare exemplar în minus nu este unul vândut. Nu Nici pe departe! Este un suflet salvat! Este ajutorul revărsat asupra celor care au cu adevărat nevoie el. De-aceea spun: nu vă obosiţi căutând “Amprenta Divină”! O veţi găsi oricum, într-un fel sau altul, căci Adevărul este Unul.

Coordonator proiect,

Cristi Iordache

luni, 5 decembrie 2011

Despre o carte impresionanta care va linisti inimi si va schimba destine

AMPRENTA DIVINA - MARIA TACINO




O carte impresionanta care vine cu solutii la haosul actual, individual si colectiv, care poate aduce liniste inimilor si poate transforma pozitiv viitorul celor greu incercati.

Descoperiri tulburatoare intr-un volum care nu doreste aprecieri de specialitate, ci doar sa lumineze ochii si sufletele cititorilor.


Am fost marcat de marturisirea unei persoane care spunea: "
daca as avea posibilitatea financiara, as oferi aceasta carte si, pe deasupra, contravaloarea ei in bani, numai sa ajunga in casele oamenilor".

Un mesaj care nu se citeste si nu se striga:
SE TRAIESTE!


Libertatea de a fi zei
(Cuvant de apropiere - AMPRENTA DIVINĂ)


În timp ce tastez greşit un articol, somnoros şi cu ochii întredeschişi, soţia îmi spune că dispunerea în triunghi a nu ştiu căror planete, pe dominaţia lui Venus şi cu Luna în creştere... N-o ascult!
Întotdeauna mă trezesc greu. Este de preferat să vorbeşti cu mine după ce beau cel puţin o cafea. Sunt preocupat să-mi selectez ca un ceasornicar, tastele, iar ea continuă, chiar dacă ştie bine că nu mă interesează astrologia: “... asta înseamnă că vei întâlni ceva sau pe cineva care îţi va schimba cursul vieţii”.

Născut ortodox, dar nu un practicant demn de cuvântul duhovnicesc, un cercetător al ideilor religioase, fără a dezvolta un ataşament faţă de religie, îmi rămâne fărâma de credinţă pe care o cunosc foarte puţin, eu, ceva mai mult, cei din preajma mea (cu minţile şi inimile înnobilate), iar peste noi toţi, Dumnezeu!
A doua zi urma să am o întâlnire la care se punea în discuţie termeni şi condiţii privind lucrarea de faţă. Era debutul preluării proiectului „Amprenta Divină”.
Într-adevăr cineva a venit de departe, mi-a aşezat pe masă un top de documente bine organizate, iar faptul că am detectat ordinea tematică, mesajul scriiturii şi o anumită energie tonifiantă, acestea laolaltă şi probabil încă ceva (necunoscut) pe atât, m-au făcut să accept. Perioada imediat următoare a fost una în care am descoperit multe afinităţi ideologice între scrierile, teoriile mele şi publicaţia la care redactam intens şi-i studiam totodată caracteristicile. În cele două luni de colaborare interactivă şi implicare proprie în semantica fiecărui capitol, se năştea în mine o adevărată provocare într-o continuă evoluţie.
Trăisem mizeria umană, învăţasem „compromisul”, ştiam multe despre „forţă şi toleranţă”, despre „punctul fix”, despre acel punct optim pe care dacă l-ai găsit, trăieşti în pace, echilibru, credinţă, lumină şi iubire. Toate acestea având ca sursă, după cum se va vedea în paginile cărţii, ADEVĂRUL!
[Adevărul Universal (pur, simplu, unic şi necondiţionat) este tema fundamentală a şcolii în care ne pregătim pentru „viaţa veacului ce va să vie”, sau altfel spus în etapa actuală. Baza lui este Existenţa şi reprezintă elementul comun universal, liantul dintre lumea materială şi cea imaterială, sau cheia „tuturor văzutelor şi nevăzutelor”.]
Nu-mi erau străine boala fizică şi mentală, experimentasem „transformarea” şi mă aflam pe val. Unul dintre „infinitele” valuri ale „continuităţii” şi, de ce nu, ale „schimbării”, prin atingerea ţărmului, nu prin înverşunarea împotriva cornişelor, care n-ar fi făcut decât să mă piardă într-un adânc tulbure sau chiar să-mi devină incompatibil cu existenţa în corpul fizic, ci prin abandonarea mea voinţei lui, lăsându-mă purtat de energiile valului, căruia dacă nu-i transmiteam „opoziţia” mea, erau unele pozitive, benefice, după cum este semnalat în capitolul 16. 4. Echilibrul: „Schimbarea poate fi posibilă fără dezechilibrare, dar numai in cazul transformării armonioase, continue, cu trasee arcuite, fără folosirea liniilor frânte.”, pentru ca în subcapitolul 17. b. Sfera Existenţei, Maria Tacino, după un travaliu argumentativ limpede şi fără loc de contradicţie, să spună ceea ce mulţi dintre noi ştim, dar nu conştientizăm plenar:
[ Această transformare de atitudine relevată, este ca urmare a faptului că Raţiunea este doar una dintre cele trei componente ale Conştiinţei Umane Superioare şi are, de fapt, rolul de liant între celelalte două, reprezentate de Inimă şi Suflet. Inima reprezintă ceea ce am dori (impulsul), Sufletul, ce ar fi bine (moralitatea), iar Raţiunea, ce s-ar impune (logica). În prezenţa Adevărului, Raţiunea, beneficiind de potenţarea obiectivităţii, se transformă în catalizatorul rezonanţei Inimii cu Sufletul.]
Aşadar „neîntâmplarea” m-a pus faţă în faţă cu Adevărul. Aveam să descopăr în aceste pagini că percepţia „valorilor mele de uzură”- după cum le numeam într-un interviu - se puteau transfigura prin „Credinţă”, în valori absolute, universale. Şi tocmai încercările la care am fost supus în aceste două luni, dezvoltând stări de aversiune faţă de proiectul în care mă implicasem, tocmai acestea mi-au adus în atenţie cuvintele soţiei din dimineaţa în care tastam ursuz ... “trei planete aflate în triunghi”... aveam să descopăr, oare, în ce fel îmi va schimba viaţa, sau era doar o coincidenţă fără materializare? Nu sunt adeptul coincidenţelor şi nici Maria Tacino, care începe capitolul 20. Coincidenţe tulburătoare, cu un citat monumental din Albert Einstein, întărindu-mi credinţa într-o aşezare divină a tuturor lucrurilor: “Coincidenţa este felul lui Dumnezeu de a rămâne anonim.”
Dumnezeu lucra, la fel şi eu, lucram lumesc, descoperind cu surprindere Triunghiul Pitagoreic, cel care stă atât la baza piramidelor, cât şi la baza celor trei cruci desfăşurate din Cuburile Pitagoreice. “Tulburătoare este, însă, asemănarea acestei desfăşurări cu imaginea patrafirului din icoanele multor sfinţi, având cele trei cruci dispuse pe umeri şi pe piept în aceeaşi aşezare.”, după cum veţi afla în subcapitolul 20. c. Desfacerea.
S-au emis de-a lungul istoriei, concepte creaţioniste, având ca punct de plecare matematica, în care se află însuşi Dumnezeu, după cum afirmă Rene Descartes în “Principiile filosofiei”.
[Avem chiar şi o certitudine mai mult decât morală ... şi ea este întemeiată pe un principiu de metafizică foarte sigur, care este acela că Dumnezeu, fiind în mod suveran bun şi izvorul oricărui adevăr, dat fiind că El este cel ce ne-a creat, este sigur că puterea sau facultatea pe care ne-a dat-o pentru a distinge adevărul de fals nu ne înşeală deloc, atunci când o folosim bine şi, că ea ne arată în mod evident că un lucru este adevărat. Astfel, această certitudine se extinde la tot ce este demonstrat în matematică; căci noi vedem în mod clar că este imposibil ca 2 şi 3 împreună să facă mai mult sau mai puţin decât 5, sau ca un triunghi să nu aibă decăt trei laturi etc.]
Cuvintele care-mi vin acum în minte sunt: ”vei întâlni ceva sau pe cineva care-ţi va schimba viaţa”. În ce fel mi-a schimbat viaţa, această experienţă? Este cât se poate de simplu: pornind mai degrabă ca un nietszscheian, iată-mă în pragul înţelegerii şi acceptării „Sfintei Scripturi” datorită lucrării Mariei Tacino, care întregeşte puzzle-ul istoric al frământărilor teologice şi filozofice. Iată-mă, aşadar, descoperind ADEVĂRUL exprimat matematic şi prin cuvânt, deopotrivă, de însăşi „AMPRENTA DIVINĂ”, depăşind bariera unei cărţi de valoare şi transformându-se pentru mine într-un „A FI”, căci după cum spunea Einstein, „Coincidenţa este felul lui Dumnezeu de a rămâne anonim”.
De aici mi se vor deschide noi orizonturi, voi scoate la lumină ceea ce DUMNEZEU a lăsat în fiecare dintre noi şi voi merge să privesc de undeva dintr-o dimensiune superioară, unde mai mult ca sigur, „neîntâmplarea” va face să întâlnesc „ceva sau pe cineva care-mi va schimba viaţa” şi, de ce nu, chiar pe Maria Tacino, cu o ”amprentă” în miezul spaţiului EXISTENŢIAL, despre care ne-a avertizat pe mine şi pe dumneavoastră, distinşi citititori, în capitolul 24. Darul Divin:
[Din fericire nu suntem „noi”, ci suntem EL!
Şi din păcate ne dorim să fim semizei, fără a realiza că
Avem libertatea şi puterea de a fi ZEI ...]

Coordonator proiect,
Cristi Iordache

www.amprentadivina.ro

Volum aparut sub sigla editurilor Singur - Director Stefan Doru Dancus si Grinta - Director Gabriel Cojocaru

marți, 15 noiembrie 2011

Despre iluzia puterii

M-am trezit căutând fereastra. Uitasem toate visele. Am stat puţin pe gânduri, apoi, în realul meu mărunt, mi-am spus: "niciodată nu au alternat mai mult de o noapte şi o zi, niciodată!"
Uneori oamenii pot avea nevoie de câteva zile la rând, alteori de câteva nopţi, dar nu, niciodată n-au alternat mai mult de o noapte şi-o zi.
Mintea mea se juca sau chiar incerca să rezolve ecuaţii existenţiale.
M-am întrebat cine sunt şi mă străduiam să găsesc un răspuns.
"Un om născut din om, din om, din om, dar ... cine a făcut Omul? Să fi fost vorba despre evoluţia darwinistă, însă ... cum au apărut primatele? Poate nişte reacţii chimice ... şi totuşi, cine a creat elementele? Probabil nişte implozii şi ciocniri interplanetare." Era greu. Nu găseam originea planetelor. "Dar dacă sunt doar o imagine, un gând, un flash, produs conştient şi inconştient? Da, dar asta înseamnă să am o inimă, o minte ... ele într-o stare sau alta procesează ... uite, gândesc, scriu ... da, scriu. Cum pot face asta?"
Mintea mea se juca inocent, banal.
Am privit pe fereastră şi am văzut lumina. Întodeauna după o noapte a urmat o zi, pe care oamenii nu le-au putut manipula niciodată. De ce? Pentru că nu putem controla nimic prin noi înşine. Deci există un creator al tuturor celor ce sunt. El se află în fiecare dintre noi, însă nu spune nimic, nu pentru că nu vrea, ci pentru că nu am învăţat să înţelegem.
Mintea mea se angrenase într-un lanţ de răspunsuri lumeşti.
Experimentasem adesea.
Pe crestele înalte ale munţilor urmăream lumea de parcă aş fi levitat undeva deasupra ei. Făcusem un obicei din asta! Acolo m-am convins că-n vulturi şi lupi, în brazi şi flori de colţ, în pietre şi-n oameni, în toate este Dumnezeu!
Mă uit pe fereastră, văd lumina, văd ziua, o zi care va fi singura până la apus, fără ca eu, tu, noi, să putem face ceva.
Mi-e din ce în ce mai clar: lucrul pe care-l ştiu cu certitudine este acela că nu ştiu nimic mai mult decât voi, că nu sunt nici mai bun nici mai frumos decât semenii mei! Dacă ceva din toate astea ar fi în plus, dacă aş şti, ori aş fi mai bun, mai puternic, atunci aş emite judecăţi, aş prelua deopotrivă, responsabilităţi şi ar fi o povară prea mare să ignor Dumnezeul fiecăruia, să-ncerc să duc ceea ce numai El poate.
Cum piere ziua! Cum se pierde în albastrul amurgului!
Eu scriu şi poate voi veţi citi. Noi suntem.
În noi sălăşluieşte Dumnezeu, Cel care ştie Adevărul. Amândoi sunt Unul!
E noapte. O singură noapte. Până când voi vedea prin fereastră lumina.
Până când lumina se va pierde în albastrul amurgului.
Niciodată altfel!
Acum tot ce ştiu este faptul că Adevărul mi-ar dovedi că nu ştiu nimic.

sâmbătă, 12 noiembrie 2011

concert pentru buze arse




concert pentru buze arse







nu ma pune sa scriu cu mana dreapta,
nu ma intreba despre ieri -
tin la lucrurile vechi - i-am spus lui Venus,
si-am refuzat inima "la tipla".

asa carpeau batranii camasile de postav - am vazut in filme -
dar nu lipsea buzunarul de la piept, femeie!

s-a aplecat, mi-a privit atent pupilele,
a vazut lumina oamenilor, apoi a vrut sa ma ridice.
Venus era iubita mea;
ne-ntalneam pe ascuns dupa pod.

ai sa racesti cu parul asta ud –


tu nici nu stii daca acum e azi!

sanii-i cantau sub obrazul meu,
ii sarutam concertul pentru buze arse si pian.
cu bucati din rochia alba
imi stergea amintirile despre maine
si-mi scria versuri pe suvitele naclaite.

cand te vei trezi, sa nu mai pleci! uite!
mi-a infipt un trandafir albastru, printre cusaturi,
ca-ntr-o inima de postav.

nu puteam sa scriu cu mana dreapta despre ploi
si-am adormit impreuna cu ochii deschisi
dupa ce mi-a soptit ca-i un miracol sa iubesti
un trandafir albastru cu radacini in mine.







E R O G E N E S T E T I C A






miercuri, 19 octombrie 2011

Sângele de pe degete erau lacrimile inimii

16 octombrie 2011. Nu m-am prăbuşit.

Sunt la sol.

Sunt în punctul zero.

Scriam în 2009 că adâncul şi înaltul au fost şi vor rămâne elementele necesare existenţei mele.

Adevărat! Fragmentul „Căţărătorul” este dovada. Ca şi altele, dealtfel.

Baza de pregătire „Ardeal” m-a transformat brusc şi mi-a lăsat „schimbarea” drept încercare pentru fiecare zi.

Cu ceva timp înainte de a scrie aceste rânduri am coborât în adânc.

Am o inimă. Când se foloseşte ca ţintă şi se trage din toate părţile, ea nu piere. Arată ca un bulgăre cu zeci de săgeţi înroşite, iar mintea-mi spune că trebuie să merg în largul mării.

Să cobor în adânc.

Asta am şi făcut; am înotat cu rechinii şi căluţii de mare. Nimerisem chiar într-o furtună teribilă, dar învăţasem demult să nu lupt cu ea. Afirmam în „Ziua XXXV” că „mă las purtat de val”, că „înot cu el, nu împotriva lui. Şi conform teoriei mele, m-am regăsit într-un târziu la mal.

În punctul zero.

În punctul Omului.

Apa sărată a mării nici nu-mi spălase bine rănile, căci inima îmi era din nou folosită ca ţintă.

Ce să fac? Unde să fug?

Am strigat Oamenii. Unii aveau la rându-le inimile săgetate, alţii le aveau atât de mici şi goale încât nu puteau să m-ajute.

Mi-am zis că oamenii sunt Oameni, şi-atât.

Că la fel şi eu, sunt om, şi-atât.

Că inimile noastre sunt inimi, şi-atât.

Sângele se prelingea pe palmele mele când îmi ţineam inima cu degetele răsfirate printre săgeţi. Mi se zbătea în mâini, iar eu nu ştiam cum să-i alin durerea.

„Hai să fugim, i-am şoptit, hai să-ncercăm înaltul!”

Am aruncat telefonul şi-am plecat spre Baza de antrenament „Ardeal” renunţând la orice contact cu lumea de dincolo de munţi. Noaptea târziu mi-am revăzut vechii tovarăşi alături de care experimentasem supravieţuirea încă din „ziua întâi”. Transformarea trecuse brutal şi peste ei. Nu mai erau aceeaşi. LH, prietenul care cândva îmi spunea că „cel mai bun alpinist este unul în viaţă”, el care mă urmărea să nu fac imprudenţa de-a pleca singur pe cărări de munte, de astă-dată mi-a asigurat cazarea pe perioadă nelimitată, apoi mi-a zis sec: „vezi şi tu ce faci, pentru că noi avem treabă”.

LA-învăţătorul îmi explicase odată că viaţa mea este ca un traseu abrupt pe care mă caţăr. Dacă pot face asta în siguranţă şi întotdeauna mă întorc teafăr, înseamnă că ştiu să trăiesc.

Oare ştiam cu adevărat?

Habar n-am! Singurul lucru cert acum, este că inima mi-era o ţintă în bătaia arcului şi-o purtam de teama arcaşilor, în gentuţa de la brâu.

Am pornit pe poteci, dezamăgit că atât LA-învăţătorul, cât şi DDP-ghidul nu se aflau aici. Ei m-ar fi ajutat să izbândesc. Însă aşa, eram doar o pradă uşoară, la discreţia vânătorilor.

Nu-mi rămânea decât să fug şi am făcut-o!

Fugeam.

Fugeam ferindu-mă şi sărind ba în stânga, ba în dreapta.

Oricum, cele câteva săgeţi care mi se-nfigeau în piept, nu mă puteau ucide. Dar trebuia să fug, să caut ajutor pentru inima mea din borsetă, care zvâcnea agonic de la rănile anterioare şi numai pentru ea trebuia să alerg ca să găsesc vindecare.

Un cioban mi-a întins mâna.

Nu mă sperii niciodată de o mână. Nici de un om.

-Nu fugi, mi-a zis. Hai să vorbim.

Am povestit cu el despre arcaşi.

Dar şi despre săgeţi fără arcaşi.

I-am mărturisit că voi urca liber cât de sus voi putea.

-Ai să te prăpădeşti. Aici mere în echipă, cu ciocan, corzi şi ceva pitoane. No, io zic, hai la mine să mânci ceva!

-Dă-mi un telefon dacă ai, să-mi sun prietenii, i-am cerut şi m-am considerat norocos când am văzut că are şi mi-l oferă.

Gentuţa mea parcă trepida uşor. Cred că inima simţea că e de bine. Am atins-o şi am simţit sâgele cald şi lipicios. Era un fel al inimii de a plânge de bucurie, m-am gândit.

Am strigat Oamenii.

Unii aveau la rându-le inimile săgetate, alţii le aveau atât de mici şi goale încât nu puteau să m-ajute.

Mi-am zis că oamenii sunt Oameni, şi-atât.

Că la fel şi eu, sunt om, şi-atât.

Că inimile noastre sunt inimi, şi-atât. Dar când am atins borseta am simţit iarăşi sângele cald şi lipicios. Astea cred că erau lacrimile ei de tristeţe.

...va urma

Sângele curge întotdeauna printre degete


16 octombrie 2011. Nu m-am prăbuşit.

Sunt la sol.

Sunt în punctul zero.

Scriam în 2009 că adâncul şi înaltul au fost şi vor rămâne elementele necesare existenţei mele.

Adevărat! Fragmentul „Căţărătorul” este dovada. Ca şi altele, dealtfel.

Baza de pregătire „Ardeal” m-a transformat brusc şi mi-a lăsat „schimbarea” drept încercare pentru fiecare zi.

Cu ceva timp înainte de a scrie aceste rânduri am coborât în adânc.

Am o inimă. Când se foloseşte ca ţintă şi se trage din toate părţile, ea nu piere. Arată ca un bulgăre cu zeci de săgeţi înroşite, iar mintea-mi spune că trebuie să merg în largul mării.

Să cobor în adânc.

Asta am şi făcut; am înotat cu rechinii şi căluţii de mare. Nimerisem chiar într-o furtună teribilă, dar învăţasem demult să nu lupt cu ea. Afirmam în „Ziua XXXV” că „mă las purtat de val”, că „înot cu el, nu împotriva lui. Şi conform teoriei mele, m-am regăsit într-un târziu la mal.

În punctul zero.

În punctul Omului.

Apa sărată a mării nici nu-mi spălase bine rănile, căci inima îmi era din nou folosită ca ţintă.

Ce să fac? Unde să fug?

Am strigat Oamenii. Unii aveau la rându-le inimile săgetate, alţii le aveau atât de mici şi goale încât nu puteau să m-ajute.

Mi-am zis că oamenii sunt Oameni, şi-atât.

Că la fel şi eu, sunt om, şi-atât.

Că inimile noastre sunt inimi, şi-atât.

Sângele se prelingea pe palmele mele când îmi ţineam inima cu degetele răsfirate printre săgeţi. Mi se zbătea în mâini, iar eu nu ştiam cum să-i alin durerea.

„Hai să fugim, i-am şoptit, hai să-ncercăm înaltul!”


...va urma

marți, 18 octombrie 2011

Tehnici de super-vieţuire

ÎNTR-O ZI

Aici.

Aici formăm o echipă, un colectiv. Dar suntem indivizi pe care oamenii de rând, în mod normal i-ar ocoli.

Avem un singur scop şi asta ne uneşte. La fel de mult cum ne uneşte teama celor din jur. Îi speriem prin comportament, ne consideră periculoşi, fără a şti că trăim şi noi o frică. Poate mult mai mare. Ea este cea care ne-a adus aici, indiferent de măştile pe care le afişează fiecare.

Suntem o echipă zi de zi în scădere. Nu de formă psihosomatică, ci numeric.

Se aude gongul acela de abandon şi o stare de tristeţe ne încearcă atunci când se închid porţile în spatele unui coleg.

Azi D.D.P. mi-a spus că din grup s-au remarcat detaşat două persoane:

-Nu deconspir numele celuilalt. Unul eşti tu!

-Ce tehnică mai e şi asta?

-Sunt ceea ce sunt pentru că am învăţat să fiu corect cu mine şi nu pot fără a fi la fel cu cei din jur. Te vei convinge mai târziu.

Fac presupuneri. Celălalt nu ar putea fi decât Ned.

Oricum, nu contează. Suntem egali indiferent de calităţi, vârstă, pregătire profesională, ori statut social.

Avem de trecut baremuri. Este nevoie de lecţii şi antrenament.

Am depăşit deja multe probe de foc. Nici nu mai am noţiunea timpului.

Doar seara mă gândesc la cei dragi, însă nu mai vreau să spun ce simt. Am învăţat să accept trăirile, mângâindu-le. Au trecut multe zile de când mă aflu aici.

Aici.

Aici sunt porţi înalte cu balamale şi zăvoare?

Erau.

Aşa mi-am văzut debutul în bază. Lucrurile s-au schimbat. Învăţătorii şi-au făcut datoria, instructorii şi ghizii, de asemenea.


PETER

Peter iubeşte viaţa. Aici se simte captiv. Doarme în camera noastră în seara asta. Nu-mi convine pentru faptul că va avea chef de vorbă. Încerc să mă adun şi-mi dau seama că îl voi asculta vrând-nevrând. Trebuie să fiu tolerant, să nu-mi pun întrebări de genul „despre ce va vorbi”, oare mă va plictisi”, sau „când va termina”.

- Mi-e dor de Eileen, spune apăsat, cu ochii întredeschişi, întins în pat cu mâinile sub ceafă.

-Te-am auzit astăzi vorbind despre problemele voastre, îi zic, dar n-am înţeles prea multe.

Este clar. Am disponibilitatea de a suporta disconfortul produs de prezenţa lui. De fapt suport, întrucât prezenţa lui n-o mai percep ca pe un disconfort. Mi-am învins egoismul sau poate în egoismul meu vreau să-mi dezvolt răbdarea.

- Ea suferă de o boală psihică, fratele meu! Lua câte un pumn de pastile şi n-a mai suportat. Acum are nevoie de sprijin şi eu stau aici ca un boschetar.

- Atunci pleacă!

- Aş vrea eu, dar nu pot din cauza lui tata. Dacă părăsesc baza, nu-mi mai dă niciun ban şi iar îl bat, iar mă duc la ciordit.

-Cu maică-ta te înţelegi mai bine?

-Da, dar el e cu mălaiul.

-Peter, ai nişte studii, ai relaţii, eşti în stare să te întreţii!

-Băi fratele meu, Ned avea lanţ de restaurante şi le-a pierdut pe toate; cât crezi că pot să produc eu? Tu nu şti ce simţi, doar când auzi cuvântul! I-ai văzut pe psihologii ăia care au venit ieri?

Soţ şi soţie, doi foşti consumatori de heroină şi alte droguri de mare risc, actualmente abstinenţi, veniseră în calitate de psihologi, pentru studii de caz pe linie profesională. Ned, plictisit de oratoria perimată, a ieşit din sală şi după câteva minute a revenit, trecând pe lângă ei şi scăpând o bilă poleită care s-a rostogolit vreo doi metri sub privirile lor.

Mi-a spus mai târziu că luase staniolul de la o ciocolată.

-Le ploua în gură, tremurau, băi, se bâlbâiau... nişte cocalari! Ai văzut? Aşa că nu şti cum să ajungi mai repede la omul tău! Dai oricât pentru o doză. Ce-mi spui tu să produc eu! Până să vin aici, nu-mi ajungea nici ce-mi dădea tata; mai furam şi din maşini! Las-o moartă, frate!

-Peter, eu te-am adus de la gară şi din oraş, te-am pus în pat, te-am „scos” la director! Ce zici! Te-am trimis la duş să nu te vadă aştia, te-am adus de la „folclorice” de-atâtea ori, toate de „n” ori!

-Ştiu, frate! Eşti cel mai „valabil” dar tu nu-nţelegi pentru că nu eşti ca noi.

-Atunci de ce-mi spui despre tine şi Eileen? De ce dormi aici? Fiindcă nu-nţeleg?

-Mi-e dor de Eileen. Dacă pleacă la tratament în Germania, înnebunesc!

Eileen, iubita lui, manager de hotel într-o ţară arabă, fusese răpită şi ţinută ostatică o lungă perioadă, până când angajatorul şi ambasada au negociat şi plătit răscumpărarea.

Trauma suferită i-a lăsat urme adânci, pe care a încercat să le ignore. Lipsa controlului de specialitate şi a unei terapii, a dus în timp la dezvoltarea dublei personalităţi.

Ne-a spus L.A. că deşi rar întâlnită în România, această afecţiune psihică, necuprinsă în DSM, există totuşi.

Eileen nu putea fi diagnosticată în ţară, dar medicul la care ajunsese în cele din urmă, ştia că e vorba de o „personalitate multiplă”.

-M-aş duce mâine la Predeal, că este la casa ei de vacanţă. Nu vreau decât să stau toată noaptea cu ea, fără sex, doar să mă lase s-o ling. S-o ling toată, până dimineaţa. Apoi îi iau chiloţii. Îi iau şi-i port în buzunar toată ziua. Seara îi aşez pe pernă şi pun obrazul pe ei. Le simt mirosul, frate! Dacă-i aveam acum, apucam din ei, sugeam şi îi plimbam pe buze până adormeam.

Adormise.

Ca şef al grupului (fusesem ales prin vot, pentru o săptămână), a doua zi la apel, Berti, instructorul, mă întreabă:

-Probleme, ceva?

-Nu.

-Activitatea?

Îi înşir câteva evenimente lipsite de importanţă. În realitate se petrecuseră destule, incompatibile cu regulamentul de ordine interioară.

-Pleacă cineva în oraş?

-Da. Mihai, Sandu, Peter şi Darie.

Se uită la ultimii doi cu suspiciune, apoi la mine cu un soi de reproş, ceva de genul „tu le faci, tu le tragi”. Nu-mi putea anula decizia pentru că ar fi distrus ideea de unitate, ar fi exercitat un abuz asupra personalităţii mele şi implicit, ar fi pierdut încrederea grupului.

La încheierea şedinţei, Berti mă opreşte şi-mi spune:

-Ăştia sunt la ultimul avertisment; te-ai gândit bine? Oricum hotărârea a fost luată. Roagă-te să se-ntoarcă diseară pe picioarele lor!

Jos pe terasă, Darie mă roagă să le dau un milion de lei pentru drum. Ştiam că-mi vor cere, îi aveam la mine şi le-am dat. Erau foarte agitaţi. Nu se aşteptaseră la atitudinea asta din partea mea, cu toate că, mai ales Peter, simţea încă de aseară deznodământul, însă nu avea o certitudine.

În adicţie se crează un triunghi „victimă-persecutor-salvator”. Situaţia de faţă avea un statut atipic. Înlesnirile şi ajutorul pe care i le oferisem lui Peter, mă puneau în postura salvatorului, dar el ştia că nu se va întoarce şi astfel deveneam persecutorul său. Ar fi fost exclus din program şi împăcat întrucât altcineva purta vina. De fapt mă alesese; prin sfaturile pe care i le ofeream discret mai mereu, prin observaţiile pe care i le făceam, amical, eram salvatorul dar şi persecutorul ideal!

De regulă persecutorul traumatizează, aceasta fiind chiar situaţia din familia lui, unde încercările părinţilor de a-l ajuta, nealegând metode agreate de el, îi adânceau victimizarea. La rândul lor, prin faptul că Peter nu răspundea pozitiv, ei se transformau în victimele sale. Un joc inconştient de-a cine pe cine salvează ori persecută. Jocul de-a victima.

Eu nu mă mai consideram perdant. Învăţasem aici. Puteam intra în jocul lui Peter, fără a-şi da seama că jucăm de fapt jocul meu.

Înainte să plece, tocmai când să-mi vorbească, îl atenţionez total dezinteresat:

-Faci ce vrei, că şti ce faci!

-Da, frate...dar mai dă-ne şi nouă cinci sute de mii.

-Băi, sunteţi culmea obrăzniciei! Vreţi să vă duceţi la „legale”.

-„Nebunici”, să trăiască familia ta, zice Darie, luăm şi noi o „power blanca”.

-Hai, dispari!

Seara în cameră Tinel îmi arată portofelul şi se vaită că i-au dispărut cinci sute de mii de lei.

-Băgasem portofelul în trusa de bărbierit, printre hainele din dulap.

-Frica, Tinele, frica! Ea atrage prădătorul. Banii mei uite-i în sertar, la vedere.

Am reuşit să-l ajut timp de o lună pe camaradul meu, Peter. În cele din urmă a fost exclus din bază.

Gongul din urma sa, m-a afectat cel mai puţin.

Ştiam că deşi nu se adaptase aici, acumulase destul pentru supravieţuire.

Aveam satisfacţia că l-am sprijinit mai mult decât familia sa şi decât coordonatorii centrului de pregătire.

Ultimul schimb de priviri dintre noi, m-a făcut să-nţeleg asta.

*

-Împinge, împingeee!

-Ah!

-Aşa, aşa, împinge!

Părul îi cădea peste faţa mea transpirată. Nu mai aveam suflu. „Fata este nebună”, aveam puterea să constat.

-Împinge, aşa, bravo!

-Ah! Mai ridic-o puţin, că nu mai pot.

-Bine, hai împinge, mai poţi. Poţi treizeci.

„Femeia Rambo”, antrenoarea, scotea untul din mine. Bătusem recordul de douăzecişitrei de ridicări pentru deltoizi şi marele dorsal.

Aici.

Aici nu mai sunt porţi înalte cu balamale şi zăvoare.

Aici găseşti orice.

Frică şi vină.

Salvatori şi victime.

Confuzie şi regăsire.

Am drumul meu şi voi învinge, dacă nu cumva deja am făcut-o!

Lecţii şi antrenament.

(Baza de pregătire Ardeal)

joi, 6 octombrie 2011

Ioan Radu Văcărescu despre "AMPRENTA DIVINĂ" - o publicaţie de la care poţi câştiga TOT

Despre darul suprem, în limbaj matematic

Premisa de la care porneşte şi se desfăşoară această carte, pe mai bine de două sute cincizeci de pagini dense şi de citit şi recitit cu ochii măriţi, nu-i alta decât spusa lui Einstein cum că „Ştiinţa fără religie e şchioapă. Religia fără ştiinţă e oarbă”. Pentru că această carte este în acelaşi timp una de ştiinţă şi una de teologie. O încercare nu doar interesantă şi inedită la noi, dar care are un sens mult mai înalt, acela de a vorbi pe înţeles despre scânteia divină oferită oamenilor de Dumnezeu, ca dar suprem pentru eul contopit cu Duhul Sfânt. O amprentă divină de netăgăduit, pe care autorul acestei cărţi vrea s-o demonstreze nu doar cu argumente aşa-zicând clasice – argumentul cosmologic, cel teleologic, argumentul ontologic şi cel moral etc. – ci şi cu argumentul care ar putea părea nu doar inedit ci şi uimitor, acela ştiinţific, de fapt matematic. Pentru că, spun oamenii de ştiinţă, tot ce există, ca să existe ca teorie universal acceptată, trebuie să fie formalizat matematic. Adică să fie pus într-o formulă. Pentru că, nu-i aşa, chiar cea mai mare teorie a lumii noastre, cea a relativităţii, a fost formalizată de Einstein în faimoasele câteva semne care sunt: E = m c².
(...)

Altul este celebrul Grigori Perelman, cel mai mare geniu în viaţă din domeniul matematicii, omul care a rezolvat singur una dintre cele şapte Probleme ale Mileniului (conjectura lui Poincaré) şi care a primit în 2006 Medalia Fields, o distincţie considerată Premiul Nobel pentru matematică. Atunci când Institutul Clay a decis să-i acorde premiul de un milion de dolari pentru munca sa, Grigori Perelman a declarat că are tot ce-i trebuie şi că nu are nevoie de bani. Între timp, matematicianul rus, care, pe de altă parte ne spune că a renunţat la matematică pentru a nu se converti într-o “maimuţă de laborator”, lucrează la demonstraţia matematică a existenţei lui Dumnezeu, care a devenit o mare provocare pentru el. De altfel, apartamentul lui din Sankt Petersburg este încărcat de icoane şi crucifixuri, iar Grigori poartă barbă ca un adevărat călugăr ortodox şi are mereu în buzunar un şirag de mătănii. Grigori se roagă în fiecare noapte şi este convins că poate demonstra existenţa lui Dumnezeu prin intermediul ştiinţei ştiinţelor, matematica.

Plecând de la premisa arătată mai sus, la care se adaugă şi spusa lui Philolaos, cum că “Tot ce poate fi cunoscut are număr şi fără de număr nu cunoaştem nimic” şi desfăşurându-şi demonstraţia în marginea esenţei perfecţiunii, a existenţei, matematicii spirituale (inclusiv prin distincţia dintre matematica materială, adică aceea a cercetării realităţii materiale perceptibile şi matematica mentală, adică aceea abstractă, pur teoretică, cum ar fi geometriile neeuclidiene, la care se adaugă numeroase formule, grafice şi spaţialităţi ale ştiinţei supreme) şi simbolismului religios, autorul reuşeşte să ne menţină într-o stare de benefică încordare spirituală până la final, atunci când ne putem alătura şi noi, umili, lui Pascal: “Dacă Dumnezeu nu există şi eu am crezut în el, n-am pierdut nimic; dar dacă există şi n-am crezut în el, am pierdut totul.”


Ioan Radu Văcărescu


Coordonator proiect
Cristi Iordache