Despre iluzia puterii

M-am trezit căutând fereastra. Uitasem toate visele. Am stat puţin pe gânduri, apoi, în realul meu mărunt, mi-am spus: "niciodată nu au alternat mai mult de o noapte şi o zi, niciodată!"
Uneori oamenii pot avea nevoie de câteva zile la rând, alteori de câteva nopţi, dar nu, niciodată n-au alternat mai mult de o noapte şi-o zi.
Mintea mea se juca sau chiar incerca să rezolve ecuaţii existenţiale.
M-am întrebat cine sunt şi mă străduiam să găsesc un răspuns.
"Un om născut din om, din om, din om, dar ... cine a făcut Omul? Să fi fost vorba despre evoluţia darwinistă, însă ... cum au apărut primatele? Poate nişte reacţii chimice ... şi totuşi, cine a creat elementele? Probabil nişte implozii şi ciocniri interplanetare." Era greu. Nu găseam originea planetelor. "Dar dacă sunt doar o imagine, un gând, un flash, produs conştient şi inconştient? Da, dar asta înseamnă să am o inimă, o minte ... ele într-o stare sau alta procesează ... uite, gândesc, scriu ... da, scriu. Cum pot face asta?"
Mintea mea se juca inocent, banal.
Am privit pe fereastră şi am văzut lumina. Întodeauna după o noapte a urmat o zi, pe care oamenii nu le-au putut manipula niciodată. De ce? Pentru că nu putem controla nimic prin noi înşine. Deci există un creator al tuturor celor ce sunt. El se află în fiecare dintre noi, însă nu spune nimic, nu pentru că nu vrea, ci pentru că nu am învăţat să înţelegem.
Mintea mea se angrenase într-un lanţ de răspunsuri lumeşti.
Experimentasem adesea.
Pe crestele înalte ale munţilor urmăream lumea de parcă aş fi levitat undeva deasupra ei. Făcusem un obicei din asta! Acolo m-am convins că-n vulturi şi lupi, în brazi şi flori de colţ, în pietre şi-n oameni, în toate este Dumnezeu!
Mă uit pe fereastră, văd lumina, văd ziua, o zi care va fi singura până la apus, fără ca eu, tu, noi, să putem face ceva.
Mi-e din ce în ce mai clar: lucrul pe care-l ştiu cu certitudine este acela că nu ştiu nimic mai mult decât voi, că nu sunt nici mai bun nici mai frumos decât semenii mei! Dacă ceva din toate astea ar fi în plus, dacă aş şti, ori aş fi mai bun, mai puternic, atunci aş emite judecăţi, aş prelua deopotrivă, responsabilităţi şi ar fi o povară prea mare să ignor Dumnezeul fiecăruia, să-ncerc să duc ceea ce numai El poate.
Cum piere ziua! Cum se pierde în albastrul amurgului!
Eu scriu şi poate voi veţi citi. Noi suntem.
În noi sălăşluieşte Dumnezeu, Cel care ştie Adevărul. Amândoi sunt Unul!
E noapte. O singură noapte. Până când voi vedea prin fereastră lumina.
Până când lumina se va pierde în albastrul amurgului.
Niciodată altfel!
Acum tot ce ştiu este faptul că Adevărul mi-ar dovedi că nu ştiu nimic.