16 octombrie 2011. Nu m-am prăbuşit.
Sunt la sol.
Sunt în punctul zero.
Scriam în 2009 că adâncul şi înaltul au fost şi vor rămâne elementele necesare existenţei mele.
Adevărat! Fragmentul „Căţărătorul” este dovada. Ca şi altele, dealtfel.
Baza de pregătire „Ardeal” m-a transformat brusc şi mi-a lăsat „schimbarea” drept încercare pentru fiecare zi.
Cu ceva timp înainte de a scrie aceste rânduri am coborât în adânc.
Am o inimă. Când se foloseşte ca ţintă şi se trage din toate părţile, ea nu piere. Arată ca un bulgăre cu zeci de săgeţi înroşite, iar mintea-mi spune că trebuie să merg în largul mării.
Să cobor în adânc.
Asta am şi făcut; am înotat cu rechinii şi căluţii de mare. Nimerisem chiar într-o furtună teribilă, dar învăţasem demult să nu lupt cu ea. Afirmam în „Ziua XXXV” că „mă las purtat de val”, că „înot cu el, nu împotriva lui. Şi conform teoriei mele, m-am regăsit într-un târziu la mal.
În punctul zero.
În punctul Omului.
Apa sărată a mării nici nu-mi spălase bine rănile, căci inima îmi era din nou folosită ca ţintă.
Ce să fac? Unde să fug?
Am strigat Oamenii. Unii aveau la rându-le inimile săgetate, alţii le aveau atât de mici şi goale încât nu puteau să m-ajute.
Mi-am zis că oamenii sunt Oameni, şi-atât.
Că la fel şi eu, sunt om, şi-atât.
Că inimile noastre sunt inimi, şi-atât.
Sângele se prelingea pe palmele mele când îmi ţineam inima cu degetele răsfirate printre săgeţi. Mi se zbătea în mâini, iar eu nu ştiam cum să-i alin durerea.
„Hai să fugim, i-am şoptit, hai să-ncercăm înaltul!”
...va urma
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu