LEGEA IUBIRII - IDA MARIA TACINO

[...Legea Iubirii prin care Iisus ne învaţă să-l cunoaştem pe Tatăl nostru nu se referă la ceea ce numim „Legea”, ci este doar metoda prin care Iisus a venit să o împlinească. Înlocuind „Legea talionului”, care în perioada precreştină avea un caracter progresist prin limitarea pedepselor responsabile de amplificarea răzbunării şi de perpetuare a urii, ne dezvăluie Conştiinţa Superioară, în care Iubirea substituie pârghia Legii - frica:
„38. Aţi auzit că s-a zis: „Ochi pentru ochi, şi dinte pentru dinte.”
39. Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui ce vă face rău. Ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-l şi pe celălalt.
...
43. Aţi auzit că s-a zis: „Să iubeşti pe aproapele tău, şi să urăşti pe vrăjmaşul tău.”
44. Dar Eu vă spun: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc, şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc,
45. ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri; căci El face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni, şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.
46. Dacă iubiţi numai pe cei ce vă iubesc, ce răsplată mai aşteptaţi? Nu fac aşa şi vameşii?
47. Şi dacă îmbrăţişaţi cu dragoste numai pe fraţii voştri, ce lucru neobişnuit faceţi? Oare păgânii nu fac la fel?
48. Voi fiţi dar desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit.”
Evanghelia după Matei, cap. 5

Legea Iubirii este aparent paradoxală prin lipsa de atitudine şi reacţia inversă caracteristică răsplătirii răului cu bine, dar o analiză simplă conduce la concluzia că este singura cale spre Dumnezeu:
Răul în sine nu există. Este o non-viaţă ca şi orice fals, care se leagă de o entitate la care caută rezonanţa, care se poate produce prin ură, înverşunare, luptă, contradicţie, etc., adică printr-o atitudine echivalentă. Atâta timp cât aceasta nu are aceeaşi vibraţie, parazitul nu trăieşte. Nimic nu este rău în sine, decât dacă afectează pe cineva. În momentul răspunsului „cu aceeaşi monedă” se produce echivalenţa în vibraţii, iar aceasta constituie „cheia Cutiei Pandorei”.
Răspunsurile la întrebarea „de ce să răspundem răului cu bine” pot fi formulate astfel:
1. Pentru a nu perpetua răul. Atâta timp cât ne considerăm adepţii binelui, este aberant să aşteptăm „ruperea lanţului” de la cel pe care îl considerăm „mai rău ca noi”;
2. Pentru a creşte şi nu a scădea. Purtând o luptă cu cei „mai răi”, extrapolarea conduce la paradoxul că Dumnezeu ar trebui să se războiască cu toţi;
3. Pentru a nu ne construi un idol din cel pe care îl considerăm rău. Răspunzând în aceeaşi manieră, copiem de fapt ce dispreţuim, acordându-i involuntar recunoaşterea ca model şi investindu-l în rangul de „maestru personal”.

Această esenţă a Noului Testament este descrisă în Evanghelia după Matei, cap. 22:
„36. „Învăţătorule, care este cea mai mare poruncă din Lege?”
37. Iisus i-a răspuns: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, şi cu tot cugetul tău.”
38. „Aceasta este cea dintâi, şi cea mai mare poruncă.
39. Iar a doua, asemenea ei, este: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.”
40. În aceste două porunci se cuprinde toată Legea şi Prorocii.”...]


fragment din AMPRENTA DIVINĂ de IDA MARIA TACINO

Eille - mă ţii între coapse

Eille – mă ţii între coapse


esti prinsă-n carnea mea până la oase.
ai pulsul meu sub unghii şi glasu-ţi tace-a ploaie din senin.
aşa este izvorul când îţi dezvelesc ochii şi-mbrac în părul tău, nisipul.
şi ştii de ce?
un punct este un punct, Eille!
îl găseşti doar odată!
atât cât să ţipi rătăcită prin venele mele
cu suflarea de început şi sfârşit, a facerii noastre.
alunecând pe lacrimi sânii.
alunecând pe buze pântecul.
facerea este ca un prunc strâns cu grijă-ntre coapse,
si nici nu stiu cine geme.


când îţi privesc unghiile suntem
moartea noastră sub ele – seminţe mari de lume nouă.
şi cine geme iubito, în noi?
nu moartea aia din vechi testamente.
nu.
acum te mai sărut a roşu de foc şi plâng ochii tăi din senin.
ai sâmânţa cerului sub unghii să vezi că aripile sunt aievea.
traieşti în mine, Eille!
trăieşti universul acela de după moartea fericită a lumii.
n-ai să te smulgi câtă vreme în mine ţi-e zborul.


şi cine geme iubito, din aripi, ca vulturul prădător de păcate?
păcatul acela din vechi testamente e suflu şi zâmbet.
mă ţii ca pe-un prunc între coapse, de teamă,
de teamă să nu-ţi frângi aripa deschisă-n veşnicie.
sunt lumina umbrei peste sfârcurile tale speriate,
speriate că fără umbră nu mai cade lumina.


un punct este un punct, Eille!

Până la capăt

Eram undeva la etajul unui bistro, cu fresh-ul meu obişnuit şi trăgeam din marlboro privind trecătorii. La semafor o femeie cu patru sacoşe, două câte două, le lasă alături şi respiră epuizată. Îi vedeam faţa schimonosită şi trupul căzut parcă în el însuşi, lângă bagaje. Optzeci de secunde dura stopul pietonilor, după care urma să ridice plasele alea vechi de rafie, de pe vremea lui Ceauşescu (una cu sigla unui supermarket pe care abia se mai cunoştea înscrisul). Nu ştiu ce-mi veni, că sar deodată de pe scaun, îi fac semn Alexei că părăsesc masa şi cobor treptele trei câte trei până în stradă. Mă strecor printre maşinile claxonând infernal, îmi iau doza meritată de înjurături şi ajung lângă femeia de patruzecişi... de ani. "Vă ajut eu - daţi-mi voie!" Mă priveşte fără nici o urmă de uimire şi traversăm imediat ce apare culoarea verde. După câţiva paşi în stânga, pe trotuar, fac popasul mult aşteptat şi aşez sacoşele peticite, care păreau umplute cu plumb."Mulţumesc, domnu'!", îmi spune femeia cu faţa în tuşe de nuanţe maro şi cu ochi sclipitori. „Unde mergeţi?”, o întreb. Aş fi vrut să-i chem un taxi. Se deplasa lent chiar fără bagaje, iar asta trezise în mine un sentiment de compasiune dusă la extreme. „La autogară, dar nu vreau să-mi comandaţi un taxi. Merg aşa ... câte-o bucată de drum ... ştiţi cum? Îmi iau un reper - un pom, un colţ de clădire, o intersecţie şi nu mă gândesc niciodată care este destinaţia finală, capătul. Aşa fac mereu şi mi se pare uşor.” Remarc surprins că în ciuda suferinţei afişate de culoarea chipului şi cutele frunţii, femeia zâmbea larg tot timpul, etalând o dantură alb-imaculat. Oamenii treceau grăbiţi printre şi pe lângă noi, astfel încât lumina ochilor ei mă ţintea în rafale şi se-nfigea adânc în mine ca nişte săgeţi calde înmuiate în liniştea universului. Haosul cotidian, furnicarul care ne înconjura nu-mi permitea să înţeleg tot ce spunea femeia, dar simţeam o stare de împlinire transmisă cumva, care nu putea fi oprită de nicio gălăgie a lumii. „Care autogară, că nu mai este niciuna de ani de zile, doamnă! Sunt două firme private de transport”. „Merg la B. că fac pomană lu’ tăticu. Aşa e creştineşte.” Pornisem către cea mai apropiată staţie de microbuze şi am primit răspunsul tocmai în timp ce mă gândeam că oamenii aştia de la ţară vin de două ori pe săptămână şi se aprovizionează, fiind şi ei cuprinşi de trend-ul supermarket-urilor. „Nu v-a fost teamă când m-am oferit să vă ajut. Dacă eram un golan?”. „Ştiţi, tăticu a trăit până în ultima clipă. Ultimii doi ani a stat la pat, dar când venea băiatul meu, mă punea să-l ridic pe perne şi începea să-l întrebe despre afaceri de parcă ar fi trăit în mijlocul lor.” M-a salutat un grup de amici care tocmai a trecut pe lângă mine privindu-mă curioşi. Le-am răspuns dând din cap. Suflu nu pre mai aveam. Trebuia să mă opresc. Transpirasem, iar pe la ora 16 aşteptam câţiva oaspeţi de la Braşov. Femeia turuia fără încetare încât aproape mă simţeam agasat de monologul ei. „Avea 83 de ani, fusese împuşcat de două ori în război, la „Cotu’ Donului”, avusese ţeasta desfăcută, dar după alţi şapte ani prin Siberia, s-a întors acasă. Îşi îngropase acolo rudele, cu toate că le dăduse şi din porţia lui de mâncare. Se mulţumea să-şi lingă şireturile de sete - că era tare frig acolo, domnu’- şi mânca scoarţă de copaci.” Nu auzeam decât frânturi de propoziţii, silabe şi cuvinte răzbind prin vacarmul citadin. Apoi aveam câteva puncte pe agendă pe care încercam să le vizualizez mental, să-mi fac un plan de bătaie pentru restul zilei. „Când a fost foamete în sat - noi eram chiaburi - el a vândut caii toţi, iar vitele le tăia pe rând şi le împărţea sătenilor. Din brutărie, lipiile şi covrigii le dădea gratis.” Eram îmbrăcat lejer, însă cele peste 30 de grade îmi dădeau o stare de sufocare. Poate şi soarele care îmi bătea direct în faţă, plus reflexia din vitrine mă obligau să merg privindu-mi paşii. Pantofii mei sport erau roşii. Nu. Erau negri, dar îi vedeam roşii - un roşu pur fără vreo urmă de miraj, încât aş fi fost în stare să îi pipăi. „Într-o zi de târg a încărcat în trei care trase de boi, mobila şi uite aşa, a trecut satul nostru peste foamete. Tăticu a luat haine şi medicamente pentru oameni şi s-a întors cu o singură pereche de boi. Noi plângeam că rămăsesem doar cu un pat în cameră. Mămica i-a şi zis: ai dat şi boii mă? El i-a răspuns calm...păi uite că tot ce aveam nevoie a încăput într-un car, muiere, şi-apoi din banii ăştia o mai duce satul un an. Ăsta era tăticu’. A trăit fix până în ultima clipă. Într-o duminică m-a întrebat ce face băiatul lui (aşa îi zicea el băiatului meu) şi dacă mai merg vânzările. În ziua aia a venit şi fi-miu. (Mă băiatule, tu ştii cel mai bine ce faci, i-a spus, apoi l-a pupat pe obraji.) Ăsta era tăticu, a trăit fix până în ultima clipă, a trăit până la capăt.” Pe sub pasaj era o terasă de unde răzbea „Nothing compares to you” a lui Sinead O’Connor. Nu auzisem mare lucru din ce bălmăjea femeia din dreapta mea. Nici timp să-i pun vorbele cap la cap. Poate nici interes. Mă simţeam sleit şi aproape că regretam gestul "nechibzuit" de a o ajuta. Dar la cincizeci de metri se afla microbuzul pe care scria mare, B. S-a uitat la mine cu reproş. M-am ruşinat şi habar n-aveam de ce. Doar eu însumi mă oferisem să o ajut! Salut şoferul şi îl rog să deschidă lada pentru bagaje. Sprijin sacoşele în colţul din stânga şi un iz de pâine proaspătă îmi inundă plăcut simţul olfactiv. „Luaţi covrigii ăştia. Sunt făcuţi pe vatră.” I-am luat din reflex, parcă paralizat cerebral, în timp ce femeia îmi întinde mâna dreaptă ca şi cum ar fi vrut să dea un „noroc” bărbătesc. „Adidaşii roşii se asortează bine cu maioul. Vă prinde culoarea roşu. Mulţumesc domnu’! Sunteţi un om bun.” Lumina ochilor ei, aceeaşi din momentul în care am întâlnit-o, m-a săgetat mai puternic decât prima dată. Acelaşi zâmbet larg, părul răvăşit, negru, cu câteva fire albe şi faţa cu tuşe de nuanţe maro, treceau prin mine de parcă nu aş fi existat sau de parcă aş putea fi totul atunci când cred că sunt nimic. Parcă trăiam un vis filozofic, spiritual. O senzaţie de revelaţie din piese de puzzle. Îmi creea o stare totală de confuzie, dar una caldă, mângâietoare. Întind mâna să îi răspund la salut şi în loc să-mi strângă palma, îmi cuprinde doar arătătorul şi-l ţine preţ de câteva secunde, până când şoferul apucă mânerul uşii, semn că era timpul să plece. Am lăsat în urmă tot, mi-am aprins un marlboro şi mă îndreptam către bistro, impresionat de faptul că femeia îmi ghicise gândul când am vrut să iau taxiul. Şi mai era ceva: lumina aia din ochi şi zâmbetul cald le mai simţisem cândva. „Tăticu îi spunea băiatul meu”, „Cotul Donului, „83 de ani”. O, Doamne! Număr covrigii. 21. Am alergat înapoi spre microbuz lovind trecătorii. Fugeam ca un nebun. În clipa când să pornească de pe loc, am sărit în faţa lui cu mâinile pe parbriz. „Doamna care a venit cu mine unde este? Deschideţi puţin!” „În spate”, zice şoferul. Înnebunisem. „Unde?” „Acolo!” , se uita şi el dar femeia nu era. „Undeeee!”, urlu necontrolat. „Poate a coborât să ia ceva şi ... plecam fără ea...”, însă nici el nu mai credea. „Desfaceţi lada de bagaje!” Coboară cu cheia, ridică oblonul, dar pungile nicăieri; doar mirosul de pâine proaspătă. Aproape îmi pierdusem echilibrul şi abia mai vorbeam. „Domnule am venit cu o femeie, am pus nişte sacoşe aici şi a urcat în maşină. Unde a zis că merge?” „Da domn’le. Cred că la B. Mi-amintesc perfect. Avea o hârtie ruptă de 5 lei şi am rugat-o să-mi dea alta. I-am tăiat un bilet de 15 lei pentru că a zis că merge până la capăt.” . Pământul tremura sub tălpile mele. M-am întors în tăcere şi cred că lăcrimam. Da. Când am observat am început să fug. Ca un nebun. Fugeam către bistro să nu mă vadă nimeni, să nu văd pe nimeni. Alergam împleticit de parcă aş fi fost beat. Simţeam lacrimi pe obraz, gâfâiam, şi-mi ştergeam faţa cu braţul fără să mă opresc. “Şapte ani în Siberia”, “când a venit fi-miu, l-am ridicat pe perne”, “vă stă bine în roşu”. Fugeam. Alergam să ajung la masa mea, să-mi spună cineva că visez. “Brutăria” – bunicul meu - tot timpul a vorbit despre bunicul şi eu nu auzeam nimic! Să mă trezească cineva. Să sune un ceas. Fugeam sălbatic, precum un animal atacat. Să sune o alrmă de mobil, să mă sune măcar un prieten. O, Doamne! Eram aproape de locul din care plecasem. Urc treptele trei câte trei şi mă sprijin de masă. “Hei, ce-ai păţit?” “Alexa!", răgnesc silabic, răguşit, furând câte-o gură de aer. "Ce culoare au pantofii mei?” ”Negri, dar de ce, ce s-a-ntâmplat măi?” ”Alexa, m-am întâlnit cu mama. Femeia pe care am ajutat-o, ai vazut-o, da ? Era mama.” “Da, am văzut, dar nu te simţi bine, stai jos până chem pe cineva să te ducă acasă." "Alexaaaa!" Se-ntoarce speriată şi mai mult şoptit, spune lucruri logice, pe care le cunoşteam. "Aveai 21 de ani când a murit maică-ta. Tu mi-ai povestit cum te strângea de arătător fiindcă nu putea să vorbească. Ai zis că aţi vorbit prin semnele astea trei minute. Heeeei! Tu eşti normal? Stai jos, revino-ţi! Nu ştiu ce, dar ai păţit ceva. Îl chem pe Marius.” Da. Trebuia să-mi revin. Aşa cum o făceam de fiecare dată în faţa necazurilor, în faţa morţii. Am învăţat să mă programez. De fiecare dată când sufăr un atac de orice fel, din lumea asta misterioasă, mă autoprogramez să-mi treacă într-un timp dat. Multora li se pare ciudat. Numai cei apropiaţi ştiu asta. Acum indiferent ce a fost, s-a desfăşurat doar în mintea mea, sau cu mine într-o minte cosmică, şi, trebuie să rup legătura cu tot ce-mi provoacă dezechilibru.. “E în regulă Alexa. În câteva minute îmi revin.” “Nebunule, ce m-ai speriat!”. Îmi aprind o ţigară, desigur, marlboro, mă aşez pe scaun tremurând încă, apoi intru în mine să mă reîntregesc aici şi acum, în colivia mea liber acceptată. Mă întorc în mine, acolo de unde întotdeauna iau orice materie, orice element din univers. Sunt în regulă . E de bine. A fost ce-a fost şi a trecut. Eu sunt şi rămân un învingător. Nimic nu mă poate răpune. Îmi şterg ultimele urme de lacrimi. Bag măna să scot pachetul cu serveţele dar nu-l mai am. În schimb dau de o hârtiuţă pierdută prin buzunar şi mă uit să văd ce-am însemnat acolo. E ruptă ca de riglă pe semnul cu 15 lei. ”Bilet de călătorie”. Îl întorc şi pe spate de parcă aşteptam să mă surprindă ceva, ba chiar să-mi rezolve ultima jumătate de enigmă şi, văd scrisul inconfundabil al mamei : ”PÂNĂ LA CAPĂT!” Beau calm fresh-ul neterminat. Ştiu acum de ce nimic nu mă răpune. Ştiu de ce pot să mă cred nimeni şi nimeni să nu creadă ce pot. Ştiu de ce am forţa să nu posed nimic şi sentimentul că dacă am, trebuie să-l dărui. Simt siguranţă şi bucuria că oamenii nu mă cunosc. Este cel mai bine pentru ei. Liniştea lor este bucuria mea. ”Alexa, mă săruţi?” “M-ai speriat nebunule. Mereu mă sperii, dar nu pot fără tine. Tu ştii că mi s-ar opri inima dacă n-ai exista? E singurul lucru pe care-l simt şi de care sunt şi eu sigură, alergătorule! Te iubesc cât Europa, cât Terra, cât Universul ... până la capăt te iubesc, alergătorule, până la capăt!”

Estetica dezintegrării 2

Editează
Estetica dezintegrării 2
de Cristi Iordache la 22 august 2011 la 16:31

În opinia mea "răul" nu există. A fost introdusă în estetica binelui, alteritatea, şi atunci am inventat "mai puţin binele", apoi "mai deloc binele". Găsesc ca şi concept - "deloc-binele" - îl mai găsesc bătând pe la uşi, dar el este doar în imaginaţia mea, este imaterial. Răul nu există. A fost cândva un element alungat din bine pentru a străluci "mai-binele". Cu cât voi înălţa binele cu atât mă voi lepăda de "mai-puţin-bine".

Uneori ultimul bate fantomatic să se întoarcă precum oaia rătăcită. Doarme ascuns prin "inconştient", prin eul acela în care nu vreau să mă recunosc. L-am creat şi l-am abandonat.

De-l voi reprimi, de-i voi da viaţă, trebuie să intru în echilibru cu universul şi atunci am să alung "mai-mai-binele".

Am un aşa dar de a mă aventura pe poteci stufoase, când fluxul vieţii nu curge decât precum râul, într-o singură direcţie, mai repede, apoi mai încet pentru a se vărsa în lumea lui imensă şi liniştită.

Din toate valorile pe care le-am dat binelui, el va sfârşi aşa precum s-a născut: "BINE"!

Restul sunt muşcături masochiste şi inutile din propria fiinţă pe care am primit-o la rându-mi, UNICĂ!

mă scutur de tălpile noastre - erotica

nu eşti cu tine

nisipul se desparte a sâni

arzi oglinda înaltă te luceşte pe umeri în jos

braţul tău se albastru se galben de tâmplă

mi-ai lăsat nisip între coapse pentru valul ce vin

umbra mea cade în stropi fierbinţi

se scurge pe note-n adâncul carmin

cli…

oh

clipitul ochilor tăi inundă a joacă delfinii

prelinsă la matcă lumina-mi te-atinge

şi nu e loc pentru'n soare pătrat

sferele tale se zbat mai rotunde-n formule

pândeşte vulcanul să spargă tăcerea şi umbra-mi te roşu

se galben de-mi tremuri senin de albastru

simţi gustul pe buze şi briza eşarfă din iz de copil

cli…

oh

clipocitul acela bate valu-n talazuri

ne pierdem contururi de doi este unul

în urmă de ziuă rămâne doar urma de gheare înfipte

în groapă nisipul oglindă de stele

pui veşmântul pe sfere la pieptu-mi ţi-e tâmpla

mă scutur de alge de tălpile noastre

scăpată din lanţuri

tigroaica

Cristi Iordache

din volumul EROGENESTETICA

FACEBOOK - SCRISOARE DESCHISĂ

Dragă feisbuc,

Michael Monah şi Monahia Ema-Deea retraşi fiecare, primul la un schit în munte, iar Maica Deea la o mănăstire din nordul ţării, având acces la internet din milostenia mirenilor, s-au gândit că nu e rău să-şi facă şi câte-o pagină la tine.

Când l-am cunoscut pe Michael, i-am lăsat un mesaj privat în care îi solicitam acceptul în lista sa:

„Sal! Mike avem o grămadă de amici comuni. Dk vrei dă ok!”

„Sal! Am dat ok. Domnul să te binecuvinteze!”

Nu mă aşteptam la un răspuns neapărat pozitiv şi pe deasupra şi atât de religios. Intru să văd de ce avem noi atâţia prieteni comuni şi remarc surprins că Michael era preot călugăr! Aşa am ajuns să văd poza de profil a Maicii Ema-Deea. Recunosc faptul că deşi arăta ca Salma Hayek, nu m-a interesat chipul ei de sub camilafcă, ci am vrut să fiu mai aproape de „doamne-doamne”, drept pentru care i-am cerut acceptul.

„Sărutmâna, Maică! Vă rog să-mi permiteţi accesul la pagina dumneavoastră. Vă mulţumesc anticipat.”

În cinci minute începe rafala de like-uri la pozele mele de profil şi câteva comment-uri:

„Yes! The best! Dumnezeu să te ocrotească!”, „amazing”, „super-sexy” „Domnul să te lumineze” etc. Deşi eram luminat, începeam să intru în ceaţă, uimit de lexicul care nu prea mi se părea din cartea aia mare şi groasă -„Vieţile Sfinţilor”.

Am început degrabă să le verific paginile şi nu am descoperit nimic surprinzător. Statusuri gen: „Singur. Oare nu e nimeni să m-ajute?”, "Desfătează-te în Domnul şi îţi va împlini ţie cererile inimii tale.", „Can’ t touche this”, „Să ai în toate zilele vieţii tale liniştea si lumina omului care nu e niciodată singur!”, „Îmi place sărutul franţuzesc”, „Rugăciunile de folos spre mântuire să-ţi fie ascultate.”, etc. Pe perete, câte-o înregistrare, ba de la Mitropolie, ba de la moaştele Sfântului…vreo două melodii ale lui Eminem, ceva de AC&DC şi multe comentarii pe care nu le-am citit că se apropia ora vecerniei şi eu opresc calculatorul seara, pentru câteva rugăciuni.

Cam acesta a fost începutul,dragă feisbucule. Că după ce m-am întors limpede şi împăcat la tine, am găsit două mesaje care m-au făcut să-ţi scriu acum. Uite îţi arăt cu copy-paste, "da' să nu mă dai în gât" :

„Michael Monah

• Băh! Vezi k sysa nu e de nasu tău, muciosule! Las-o-n pace pe Deea, k te ard fraiere! Hai, mergi cu bine! Domnul să te aibă-n pază!”

„Monahia Ema-Deea

• Hello, dragule! Intră pe mess. id: emadeea68plus1. :x:x:x:-*:-*:-*>:d<. Nu uita de web! Fii binecuvântat!”

Restul e o poveste banală şi nu vreau să-ţi răpesc timpul. Mai ales că trebuie să ai grijă să păstrezi un echilibru etic şi spiritual acolo. Ai multe suflete în pază şi mare răspundere mare. Dorinţa mea este ca Michael Monah să ne deblocheze, întrucât eu şi Deea, vrem să îi cerem iertare şi să-i spunem să lase dreaq femeile că o să-i mănânce ficaţii şi tot cu mâinile lui le rezolvă pe toate, Slavă Domnului!

Tu poţi umbla la butoane şi suntem convinşi că vei reuşi, mai ales că acum propovăduim prin pensiunile din culoarul Rucăr - Bran o cauză nobilă - turismul românesc!

Celei mici i-am dat numele Sfintei Împărătese Elena şi i-am deschis o pagină la tine. Vezi că are un pampers la avatar şi-o frunză de rezervă să nu vadă băieţii păsărica!

Hai, te pup! În numele Tatălui :-* şi-al Fiului :-* şi-al Sfântului Duh :-*

P.S. - Deea nu seamănă cu Salma Hayek.

Băh, dacă o vezi vărsată-n pat zici că e cel puţin Angelina Jolie! Luv forever, băi feisbuc! Amin!

Am stat ca un onanist şi mi-am gâdilat creierul.

"băi penibilule! ce ştii tu despre libertate? ce mă-ta, e adevărul? când nu mai eşti în stare să-ţi târâi hoitul te-apuci să cugeţi ... naţia mă-tii de cocalar."
"naţia mă-tii" - nu ştiu ce-avea cu mama şi nici atât cu naţia ei.
naţia ei, adică a mea.

Avea dreptate nebunul ală!
Am stat ca un onanist şi mi-am gâdilat creierul.
Avea dreptate.


Nu putem ţine cont de zecile de opinii:)), nici măcar eu nu ţin cont de ceea ce-mi sugerez!
Uneori zic,"lasă că scriu fără să pun preţ pe părerea mea, întrucât este relativă", drept pentru care niciodată nu ştiu ce-am spus ieri şi nici de ce.

Mi se pare o masturbare cerebrală să stau atât de vorbă cu mine.

De fapt singura diferenţă dintre om şi animal este această masturbare cerebrală a lui însuşi şi a celorlalţi ca în bancul în care Ion zice, "No, fă-ţi-o ţie!"

Dacă auziţi de vreo naştere, anunţaţi-mă!

Avea dreptate nebunul. Sunt doar un animal.

Voi poate nu!

Trăiască bromura!

izgoniţi din iad - captivi în libertate

porumbei rude cuminţi

marţi 9

se-aşează pe aceeaşi aripă murdară

văzută din albul imaculat de luni

dacă cerul ar fi negru

lumina rudelor smintite ar tăia respiraţia ochilor

zborul s-ar opri

marţi 9

culorile s-au inventat pentru joia de după miercuri

aşa curg râurile

fără habar de-s munţi sau ochi-izvoare

dacă azi este ieri

nu vei citi niciodată despre avalul întors la gura de vărsare

niciodată

am vorbit cu mine între patru ochi

am vorbit cu mine între patru ochi

azi am preferat să privesc oamenii în loc să-i ascult

am incercat să le urmăresc gesturile în loc să le vorbesc

azi am vrut să nu mă vadă nimeni

să tac despre tot
aşa cum se strigă impecabil despre nimic

am preferat să-mi întâlnesc eul între patru ochi

să ne-nţelegem din priviri sau nu

mă citesc uşor pe mimica feţei când mint

ori când îmi este frică de noi

între patru ochi

voi pleca la culcare fără să-mi urez noapte bună

şi-am să visez în detaliu întâlnirea cu mine

până mă va trezi vocea unui puşti

dintre cei pe care i-am văzut azi

şi am tăcut lângă ochii lor care cerşeau răspunsuri

aşa cum tăceam când m-am întâlnit prima dată copil

aşa cum tăceam mai mereu copil

nu mi-amintesc să fi vorbit cu păpuşa din lingură de lemn

sau măcar singur

ştiu doar că umbrele scobiturii erau negre

şi-ar fi vrut să mă-ntrebe despre lumină
până când am pierdut-o cu ochii deschişi

atunci am tăcut ireproşabil pentru liniştea lumii cu pleoape lăsate

deşi vocea mea voia să trezească pe cineva

1973

frumoasă de departe & demult

poete

nu pot să-ţi spun pe mess

de mişcare mi-e sete

u cânţi femeia

eu sunt frumoasă din altă parte

ca orice mamă de lume

nu mă machiez n-am ruj nici ojă

buzz

nici nume

mai eşti

poete sunt aşa frumoasă

nu m-am machiat niciodată

sunt simplă k 1

buzz

frumoasă de departe & demult

poete

pot să-ţi spun pe mess

de mişcare mi-e sete

& foame

dk spui gură înţeleg sărut

ştii u

knd eram tânără am fugit de-acasă

buzz

aq sunt la fel de frumoasă

& goală k orice mamă de poet & de mine

"Eyelids" trece cea de-a doua preselecţie la International Poetry Contest

După alte câteva luni de aşteptare "Eyelids" trece cea de-a doua preselecţie la International Poetry Contest, USA, rămânând în primele 500 de poezii ale participanţilor de pretutindeni, în anul 2011.

Suntem doi români. Felicitări, de asemenea, Roxanei Emilia!

Această nominalizare mă onorează, după ce anul trecut "You're not alone" s-a calificat în primele 50.

Eyelids

Hovering in blue.

I heard from deepness beatings of your eyes.

Halcyons, waves and the eyelids

smashing me of the steep shore.

Hovering in green

From mountains I heard the rustle of your eyes.

The firs, the grass and eyelids

dancing over the world's dark circles

Hovering in grey.

Holding my heart with tree fingers on a rock

and I heard the blinking of your eyes

as well as my throb between

sky and earth.

I dont know if I steped away into blue,

neither if I crushed by green.

My sole of foot was grey

like stone

and wind

and life

and your eyes

when are not blues or green

eşti genial fă-mi un copil în fiecare dimi

poete
ce surpriză
ne-am trezit amândoi la 4 să ardem în Hades
îmi iei sânii
eşti genial
fă-mi un copil în fiecare dimi
în timp ce ne prefacem în larve ştiuuuu
aq ok
aq
poete
la 7 plec
eşti subiect vulgar
am nevoie de ordine aranjează vers liber acolo şi-acolo
dk ţip u să taci aq
eşti genial
taci poete
ştiaaaaam
aşa încep în fiecare luni q tine
sunt doar 7 zile de fiecare copil dimineaţa
dk râd u să taci
taci
trece greu duminică noaptea
poete ce surpriză
mereu ne trezim amândoi la 4
poete ce surpriză
tocmai mi-ai făcut un copil
genial
bună dimi poete