Libertatea de a fi zei şi AMPRENTA DIVINĂ
În timp ce tastez greşit un articol, somnoros şi cu ochii întredeschişi, soţia îmi spune că dispunerea în triunghi a nu ştiu căror planete, pe dominaţia lui Venus şi cu Luna în creştere... N-o ascult! Întotdeauna mă trezesc greu. Este de preferat să vorbeşti cu mine după ce beau cel puţin o cafea. Sunt preocupat să-mi selectez ca un ceasornicar, tastele, iar ea continuă, chiar dacă ştie bine că nu mă interesează astrologia: “... asta înseamnă că vei întâlni ceva sau pe cineva care îţi va schimba cursul vieţii”.
Născut ortodox, dar nu un practicant demn de cuvântul duhovnicesc, un cercetător al ideilor religioase, fără a dezvolta un ataşament faţă de religie, îmi rămâne fărâma de credinţă pe care o cunosc foarte puţin, eu, ceva mai mult, cei din preajma mea (cu minţile şi inimile înnobilate), iar peste noi toţi, Dumnezeu!
A doua zi urma să am o întâlnire la care se punea în discuţie termeni şi condiţii privind lucrarea de faţă. Era debutul preluării proiectului „Amprenta Divină”. Într-adevăr cineva a venit de departe, mi-a aşezat pe masă un top de documente bine organizate, iar faptul că am detectat ordinea tematică, mesajul scriiturii şi o anumită energie tonifiantă, acestea laolaltă şi probabil încă ceva (necunoscut) pe atât, m-au făcut să accept. Perioada imediat următoare a fost una în care am descoperit multe afinităţi ideologice între scrierile, teoriile mele şi publicaţia la care redactam intens şi-i studiam totodată caracteristicile. În cele două luni de colaborare interactivă şi implicare proprie în semantica fiecărui capitol, se năştea în mine o adevărată provocare într-o continuă evoluţie.
Trăisem mizeria umană, învăţasem „compromisul”, ştiam multe despre „forţă şi toleranţă”, despre „punctul fix”, despre acel punct optim pe care dacă l-ai găsit, trăieşti în pace, echilibru, credinţă, lumină şi iubire. Toate acestea având ca sursă, după cum se va vedea în paginile cărţii, ADEVĂRUL!
[Adevărul Universal (pur, simplu, unic şi necondiţionat) este tema fundamentală a şcolii în care ne pregătim pentru „viaţa veacului ce va să vie”, sau altfel spus în etapa actuală. Baza lui este Existenţa şi reprezintă elementul comun universal, liantul dintre lumea materială şi cea imaterială, sau cheia „tuturor văzutelor şi nevăzutelor”.]
Nu-mi erau străine boala fizică şi mentală, experimentasem „transformarea” şi mă aflam pe val. Unul dintre „infinitele” valuri ale „continuităţii” şi, de ce nu, ale „schimbării”, prin atingerea ţărmului, nu prin înverşunarea împotriva cornişelor, care n-ar fi făcut decât să mă piardă într-un adânc tulbure sau chiar să-mi devină incompatibil cu existenţa în corpul fizic, ci prin abandonarea mea voinţei lui, lăsându-mă purtat de energiile valului, căruia dacă nu-i transmiteam „opoziţia” mea, erau unele pozitive, benefice, după cum este semnalat în capitolul 16. 4. Echilibrul: „Schimbarea poate fi posibilă fără dezechilibrare, dar numai in cazul transformării armonioase, continue, cu trasee arcuite, fără folosirea liniilor frânte.”, pentru ca în subcapitolul 17. b. Sfera Existenţei, Ida Maria Tacino, după un travaliu argumentativ limpede şi fără loc de contradicţie, să spună ceea ce mulţi dintre noi ştim, dar nu conştientizăm plenar:
[ Această transformare de atitudine relevată, este ca urmare a faptului că Raţiunea este doar una dintre cele trei componente ale Conştiinţei Umane Superioare şi are, de fapt, rolul de liant între celelalte două, reprezentate de Inimă şi Suflet. Inima reprezintă ceea ce am dori (impulsul), Sufletul, ce ar fi bine (moralitatea), iar Raţiunea, ce s-ar impune (logica). În prezenţa Adevărului, Raţiunea, beneficiind de potenţarea obiectivităţii, se transformă în catalizatorul rezonanţei Inimii cu Sufletul.]
Aşadar „neîntâmplarea” m-a pus faţă în faţă cu Adevărul. Aveam să descopăr în aceste pagini că percepţia „valorilor mele de uzură”- după cum le numeam într-un interviu - se puteau transfigura prin „Credinţă”, în valori absolute, universale. Şi tocmai încercările la care am fost supus în aceste două luni, dezvoltând stări de aversiune faţă de proiectul în care mă implicasem, tocmai acestea mi-au adus în atenţie cuvintele soţiei din dimineaţa în care tastam ursuz ... “trei planete aflate în triunghi”... aveam să descopăr, oare, în ce fel îmi va schimba viaţa, sau era doar o coincidenţă fără materializare? Nu sunt adeptul coincidenţelor şi nici Ida Maria Tacino, care începe capitolul 20. Coincidenţe tulburătoare, cu un citat monumental din Albert Einstein, întărindu-mi credinţa într-o aşezare divină a tuturor lucrurilor: “Coincidenţa este felul lui Dumnezeu de a rămâne anonim.”
Dumnezeu lucra, la fel şi eu, lucram lumesc, descoperind cu surprindere Triunghiul Pitagoreic, cel care stă atât la baza piramidelor, cât şi la baza celor trei cruci desfăşurate din Cuburile Pitagoreice. “Tulburătoare este, însă, asemănarea acestei desfăşurări cu imaginea patrafirului din icoanele multor sfinţi, având cele trei cruci dispuse pe umeri şi pe piept în aceeaşi aşezare.”, după cum veţi afla în subcapitolul 20. c. Desfacerea.
S-au emis de-a lungul istoriei, concepte creaţioniste, având ca punct de plecare matematica, în care se află însuşi Dumnezeu, după cum afirmă Rene Descartes în “Principiile filosofiei”.
[Avem chiar şi o certitudine mai mult decât morală ... şi ea este întemeiată pe un principiu de metafizică foarte sigur, care este acela că Dumnezeu, fiind în mod suveran bun şi izvorul oricărui adevăr, dat fiind că El este cel ce ne-a creat, este sigur că puterea sau facultatea pe care ne-a dat-o pentru a distinge adevărul de fals nu ne înşeală deloc, atunci când o folosim bine şi, că ea ne arată în mod evident că un lucru este adevărat. Astfel, această certitudine se extinde la tot ce este demonstrat în matematică; căci noi vedem în mod clar că este imposibil ca 2 şi 3 împreună să facă mai mult sau mai puţin decât 5, sau ca un triunghi să nu aibă decăt trei laturi etc.]
Cuvintele care-mi vin acum în minte sunt: ”vei întâlni ceva sau pe cineva care-ţi va schimba viaţa”. În ce fel mi-a schimbat viaţa, această experienţă? Este cât se poate de simplu: pornind mai degrabă ca un nietszscheian, iată-mă în pragul înţelegerii şi acceptării „Sfintei Scripturi” datorită lucrării Idei Maria Tacino, care întregeşte puzzle-ul istoric al frământărilor teologice şi filozofice. Iată-mă, aşadar, descoperind ADEVĂRUL exprimat matematic şi prin cuvânt, deopotrivă, de însăşi „AMPRENTA DIVINĂ”, depăşind bariera unei cărţi de valoare şi transformându-se pentru mine într-un „A FI”, căci după cum spunea Einstein, „Coincidenţa este felul lui Dumnezeu de a rămâne anonim”.
De aici mi se vor deschide noi orizonturi, voi scoate la lumină ceea ce DUMNEZEU a lăsat în fiecare dintre noi şi voi merge să privesc de undeva dintr-o dimensiune superioară, unde mai mult ca sigur, „neîntâmplarea” va face să întâlnesc „ceva sau pe cineva care-mi va schimba viaţa” şi, de ce nu, chiar pe Ida Maria Tacino, cu o ”amprentă” în miezul spaţiului EXISTENŢIAL, despre care ne-a avertizat pe mine şi pe dumneavoastră, distinşi citititori, în capitolul 24. Darul Divin:
[Din fericire nu suntem „noi”, ci suntem EL!
Şi din păcate ne dorim să fim semizei, fără a realiza că
Avem libertatea şi puterea de a fi ZEI ...]
Coordonator proiect,
Cristi Iordache
vineri, 30 septembrie 2011
miercuri, 28 septembrie 2011
FEMEIA-STEA
Din mâinile sale mâncau porumbeii. Dacă oamenilor le-ar fi crescut aripi s-ar fi putut oricând odihni pe umerii săi, dar erau prea grăbiţi spre "Palatul cu o mie de camere albe şi turlă aurită". Ea se rătăcise pe pieptul lui, care pulsa a cântec de leagăn. Femeia-Stea îi vedea ochii gri, însă dincolo de ei, cealaltă pereche sclipitoare o privea cum învaţă să meargă. Căldura lui venea de la focurile sacre în jurul cărora se aşeza laolaltă cu cerbii şi lupii. O mângâiase cu palmele de vindecat durerea Lumii până adormise. Când s-a trezit Ea învăţase să meargă şi-a fugit să prindă Oamenii în drum spre "Palatul cu o mie de camere albe şi turlă aurită".
De-acolo, pierdută printre cearşafurile imaculate şi reci, Femeia-Stea, deschide uneori câte-o fereastră, căutând umbra bărbatului cu palmele calde şi pieptul pulsând a cântec de leagăn. Camerele n-au umeri pe care să-şi poată odihni sufletul, iar jos se vede fumul focului sacru spre care nu există drum de întoarcere, dar ea a venit cu Oamenii Lumii pentru că aşa trebuia.
Acolo, jos, dansează pământul sub copitele cerbilor, acolo urlă lupii spărgând în stânci, ecoul, acolo în fiecare noapte, bărbatul-neom caută printre stele pe cineva care a plecat cu Oamenii Lumii pe drumul fără întoarcere, pentru că aşa trebuia.
sâmbătă, 24 septembrie 2011
plouă-mă
Nu se mai adăpostesc oamenii de furtuni
şi nici de soare nu se mai aşează la umbra copacilor
adânc înrădăcinaţi în mine.
Se plimbă căutând ghinde,
tăcuţi
precum adierea
care-a smuls ultimul pom cu rădăcinile putrede,
se plimbă printre vreascuri
uitate pe carnea mea,
dar ea,
ea nu mai vrea să hrănească nicio sămânţă de stejar
pentru oamenii care
oricum îi doboară
imediat după furtună.
Pe carnea mea va creşte doar iarbă
şi se vor odihni cei fără teamă de ploi,
cu ghindele-ncolţite în ei.
joi, 22 septembrie 2011
anti-eu
Cine ştie dacă nu cumva
şobolanul acela
de la fereastră,
nu ar fi vrut nicicum
să-mi stingă ziua,
să-mi întoarcă din drum răsăritul,
ci poate aşa cum anti-eu mă întreb deseori
de ce nu am o gaură-n pământ
departe de oameni, şobolanul acela
poate-ar fi trecut
prin sticlă doar ca să se trezească
în mizeria mea
şi să privescă
răsăritul chiar dacă uneori,
anti-eu, curios, aş fi apărut
în zori
la fereastră!
miercuri, 21 septembrie 2011
Oriunde vă aflaţi, sunteţi cu mine
Oriunde vă aflaţi, sunteţi cu mine !
[Dacă ar fi să-mi doresc ceva în existenţa asta care mă răscoleşte, este ca atunci când intru pe uşă, să-mi văd tatăl şi mama. Nu mă simt întreg fără ei, nu m-am simţit niciodată de când i-am pierdut.
Am trăit ani mulţi, izolat şi cu teamă. Am fost intrebat mai mereu, de ce nu râd? Acum, cu ocazia acestei emisiuni, mă întreb dacă nu cumva ridurile frunţii şi rănile inimii mi-au schimonosit de atâta vreme, chipul!
Am respirat mereu doar pe jumătate, până acum câţiva ani, când m-am împăcat cu mine şi cu lumea.
Păstrez singurele versuri despre mama într-un caiet vechi de 25 de ani. Ele sunt cuprinse în fragmentul “Al treilea dor” al volumului cu acelaşi nume.
Cât despre tată, la fel, câteva cuvinte scrise târziu când rana se-ntindea malign şi, inspirat oarecum, de trăirea unui suflet nobil, o prietenă din Canada.
Îmi place să cred că tata, oriunde s-ar afla, e totuşi cu mine...
Nu ca şi când
Îmi scrii cu lacrimi doru-n gând
Si-mbraci un fulg pribeag, de nea,
Ce cade invers, ca şi când
Pământul ninge steaua mea.
Eu sunt cu tine rând pe rând,
In vânt, în rouă şi în flori,
În zbor şi-n frunze, ca şi când
Pământu-i dincolo de nori.
De talpa-ţi calcă tremurând,
În palma aspră să mă laşi
Să-ţi port mânuţa, ca şi când
Ai face iarăşi primii paşi.
Iar noaptea-n care simţi, visând,
Obrazul plâns că-i sărutat,
Copilul meu, nu ca şi când,
Ci chiar sunt eu; nu am plecat!]
CRISTI IORDACHE – 2010 , fragment dintr-o emisiune radio…
[Dacă ar fi să-mi doresc ceva în existenţa asta care mă răscoleşte, este ca atunci când intru pe uşă, să-mi văd tatăl şi mama. Nu mă simt întreg fără ei, nu m-am simţit niciodată de când i-am pierdut.
Am trăit ani mulţi, izolat şi cu teamă. Am fost intrebat mai mereu, de ce nu râd? Acum, cu ocazia acestei emisiuni, mă întreb dacă nu cumva ridurile frunţii şi rănile inimii mi-au schimonosit de atâta vreme, chipul!
Am respirat mereu doar pe jumătate, până acum câţiva ani, când m-am împăcat cu mine şi cu lumea.
Păstrez singurele versuri despre mama într-un caiet vechi de 25 de ani. Ele sunt cuprinse în fragmentul “Al treilea dor” al volumului cu acelaşi nume.
Cât despre tată, la fel, câteva cuvinte scrise târziu când rana se-ntindea malign şi, inspirat oarecum, de trăirea unui suflet nobil, o prietenă din Canada.
Îmi place să cred că tata, oriunde s-ar afla, e totuşi cu mine...
Nu ca şi când
Îmi scrii cu lacrimi doru-n gând
Si-mbraci un fulg pribeag, de nea,
Ce cade invers, ca şi când
Pământul ninge steaua mea.
Eu sunt cu tine rând pe rând,
In vânt, în rouă şi în flori,
În zbor şi-n frunze, ca şi când
Pământu-i dincolo de nori.
De talpa-ţi calcă tremurând,
În palma aspră să mă laşi
Să-ţi port mânuţa, ca şi când
Ai face iarăşi primii paşi.
Iar noaptea-n care simţi, visând,
Obrazul plâns că-i sărutat,
Copilul meu, nu ca şi când,
Ci chiar sunt eu; nu am plecat!]
CRISTI IORDACHE – 2010 , fragment dintr-o emisiune radio…
sâmbătă, 17 septembrie 2011
NOSTALGIE
Cristi Iordache şi AL TREILEA DOR
Poeme din umbra Mănăstirii Dealu
Am primit pe adresa Agero urmatorul mesaj :,,Cristi Iordache îmi este un bun prieten şi coleg de site-uri literare. Deoarece, el este modestia întruchipată şi nu s-ar gândi niciodată să se promoveze singur, m-am gândit să-i facem o surpriză de Crăciun, când este si ziua numelui său!
Ceea ce m-a frapat de la bun început a fost gestul de frăţie, de susţinere în breaslă, generozitatea care mai există la tinerii care scriu poezie în ziua de astăzi, un semn de revenire la condiţia firească a scriitorului, - reaşezarea la locu-i de drept a creatorului, care în ultimele decenii s-a simţit ca un măr lovit cu pietre din toate părţile. Am cerut, firesc, detalii despre biografia poetului, şi aşa am aflat că, cel care semneză Cristi Iordache nu locuieşte în buricul unor mari metropole, nu-şi bea şanapsul la birtul scriitorilor,- el locuieste şi face poezie de calitate în satul Teiş, lângă Târgovişte, unde se ocupă cu... horticultura şi arhitectura peisagistică. Are în sfera sa de activitate şi întreţinerea grădinilor de la Mănăstirea Dealu.
Veţi spune că nu aduce cu portretul unui poet modern, care-i musai să fie boem, şi că, personajul nostru pare a fi mai degrabă un visător trubadur, un ţesător de pastel. Şi totuşi, Cristi Iordache este un poet modern, fascinat de haiku şi care face, deopotrvă, critică literară. Dar ce spune Cristi Iordache, privindu-se în oglindă ? Transcriu pentru că dincolo de date şi stări personale, Cristi Iordache face şi aici poezie .
,,M-am născut pe 16 octombrie 1970 la Târgovişte, încă din copilărie am cochetat cu poezia, călătoria si explorarea. Cu viaţa m-am jucat de când am invăţat să păşesc; am căzut rând pe rând de pe masă, de pe scară, din pod, din pomi şi de pe versanţi abrupţi.
La 12 ani am participat la primul concurs de poezie şi tot atunci am traversat înot lacul Amara. Am trecut bariera de "nouă", fiindcă am fost la un pas de lumea lui Culianu, de prea multe ori. Dincolo nu m-a vrut nimeni; nici de vreo cinci ori înecat, nici în patru accidente rutiere, nici în căderi din escaladă, nici îngheţat în creierii munţilor sau naufragiat.. Aşa că, vrând-nevrând m-am obişnuit aici, învăţând să iubesc tot ce mă-nconjoară. Fără tată de la vârsta de 7 ani, mama a însemnat totul pentru mine.
Imediat după evenimentele din 1989, am renunţat la orice studii, plecând din ţară şi explorând, desculţ, colţuri din Europa şi Asia. O perioadă fructuoasă creaţiilor literare, din care mare parte s-au pierdut când m-am întors să-mi conduc mama pe ultimul drum.
N-am mai putut să scriu până în 2005. De doi ani public în săptămânalul "IMPACT".
Cum scrie un astfel de om?
Aici moderm dincolo păduros, dar pretutindeni cu har de poet care ştie că a fost trimis pe Pământ cu un rost. Vă invit să citim împreună din grupajul care urmează.
Bine ai venit la AGERO, Cristi Iordache !
Melania Cuc, Agero Stutgart – 2008
Suntem primul născut
clocotind ape tulbure epicentru
însăilează chakre rând pe rând
inundă artere
ţi-e frică
e târziu
deja mi-ai dat
ţi-e frică de frică
mare cutremur unda de şoc
pe restul de măr piatră pe grai
buzele tremură
mi-e frică
e târziu
deja am muşcat
mi-e frică de frică
resturi de cărămizi grămezi
două
înalţă praf de pământ ars
fumul focurilor sacre
două
e mult prea târziu
hai să nu ne reconstruim
să ne-adune vântul
munte de mâini zâmbete sâni iubire
jumătăţi sferturi cioturi
dezintegrate se recunosc chakrele
ssssst să nu ne vadă frica
şi ce dacă ne vede
suntem primul născut
suntem primul născut.
Eşti liberă să zbori prin mine
Te potriveşti
cavităţii
din pieptu-mi,
dăltuită
lăcaş, ţie!
Pe furiş, mă muşcai
şi-am dezmoştenit norii,
să scrii risipită între mine şi cer,
cu ochii, zbor
de-mplinire.
Dincolo de noi, nu cazi.
Muşcă-ne,
femeie,
să poată ploua, ochii tăi,
din senin!
Pantera neagră
Pantera-n faţa mea pe vârf de stâncă,
sub cap mi-e braţul când privesc migratul.
Eu rostuiesc nisipuri, ea mănâncă
picioru-mi drept, cu poftă, stând de-a latul.
Ce calzi sunt ochii ei-lumini de stele,
ne-ncrucişăm sclipiri, rodeşte viaţa
când noi vorbim cereasca printre ele
cu ridul frunţii, moare ignoranţa
şi smulge, mult prea tristă, coapsa-mi stângă
s-o ducă puilor: „Ce bună mamă!”
Se-ntoarce lângă mine, dă să plângă,
dar îi şoptesc să nu mă ia în seamă -
o mângâi şi o rog să-mi cruţe mâna.
Pantera neagră-mi stă la piept, culcată
şi povestim cum că ne e totuna,
de vom trăi acum sau altădată,
ne împărţim steluţe-n vârf de stâncă
şi aşteptăm iubirea drept osândă,
migrând dumnezeieşte când se-aruncă
leoaica-n faţa noastră… stând la pândă!
AL TREILEA DOR - EDITURA EMINESCU, BUCUREŞTI, 2008
(...) amintiri din amintiri...13 februarie 2011
Am scris despre mine, despre oameni, am ţipat starea stărilor, dar niciodată n-am mai putut scrie despre femeia care s-a născut azi, femeia datorită căreia pot să fiu acum, aici. Ea pastrează doar o strofă de pe vremea când împărţeam aceeaşi lume.
Dar cântarea cântărilor va fi cu siguranţă dedicată ei. Când ne vom întâlni!
Al treilea dor
Departe, departe, albastru jos, albastru sus, imagini de vis; câte o bucată de ţărm abruptă şi maro, alta lină şi verde. Nemurire.
Dor de maica mea, un dor nebun, nebun. A fost al doilea mare dor . Aveam douăzeci de ani şi scriam :
"eşti atât de departe iubită mamă
că aici fără tine nimic nu-i frumos;
sunt liber să zbor pretutindeni sub soare,
dar mie mi-e dor de o dare de seamă
şi aş vrea să transform uriaşul Toros
in braţele tale şi-al tău suflet mare."
Coboram în camera mea, frânt de muncă ( camera 21, urâtă , mică şi friguroasă ), mă puneam în pat, stăteam acoperit cu patura doar 15-20 de minute cât să nu mă ia somnul, apoi scriam. Gânduri cu rime (nu ştiu de ce). Cele mai multe, atunci le-am aşternut.
Când îmi aduceam aminte de măicuţa mea, inima-mi horcănea....răcneam!
Din caietul purtat pe la brâu, pe sub cearşaf, prin genţi, pe tejghele, a rămas puţin şi doar crâmpeie de foi rupte şi murdare. N-am mai scris ani mulţi !
Primul dor nu ştiu să-l descriu. A fost cel de la 11 ani ( atunci plângeam ). O suferinţă aproape de agonie pe care în ultimii ani, am vizualizat-o într-o dinamică inconstientă, clipă cu clipă. Tata plecase când aveam şapte ani, câteva luni am stat la o mătuşa dragă, mama era departe, ştiu doar că plângeam, eram mititel. Mi-era dor numai de ea. Bucuria în sufletul meu de copil a reapărut când am fost din nou împreună.
Al doilea mare dor am simţit cum îmi secţionează fiecare celulă. Eram departe, nu plângeam, doar mă înecam! El a dispărut când am plecat spre casa. Trei zile de călătorie.
Mă căutau rude să merg la mama, că nu moare. O vecină înţeleaptă spunea că nu-şi dă sufletul. Era bolnavă, însă nu acceptam să părăsească lumea asta...voiam s-o ştiu acolo, la casa bătrânească de la ţară, s-o strâng în braţe şi ea să mă sărute (imi plăcea că mă pupa şi mă alinta ca pe un copil).
Desfigurată de plâns, sora mea ( ea-mi zicea surioru’ meu ) îmi spune că după ce preotul nu ştiu ce a făcut cu trei zile în urmă, ultimele ei şoapte au fost "să vină băiatu’ meu", iar de-atunci, nu mişca, nu clipea, nu murea.
10 iunie ora 23. Vecini, rude, zgomot, bocet. Se-auzeau voci..."a venit fi-su‘ ". Intru în cameră şi o văd întinsă pe perne (avea dureri mari) într-un fotoliu extensibil.
Rămăsese puţină!
Mă-ntorc către ceilalţi şi le spun să iasă afară.
Linişte.
Eram doar noi: eu şi tânăra mea mamă. Linişte de rai. M-aplec, o pup pe frunte, pe obraji, ii pup mâna, apoi aşez un deget în palma ei, i-o închid si-i zic aproape de ureche: "mamă, sunt eu, băiatu’ tău, dacă m-auzi strânge pumnul!".
Am retrăit cu maica mea atunci încă o viaţă. Alta mai frumoasă. N-aveam dor, nu plângeam, nu vorbeam niciunul, însă atunci ne-am spus cele mai multe lucruri. În trei minute de tăcere ne-am spus tot.
Momentul a fost întrerupt de vecina înţeleaptă care m-a scos afară şi a schimbat lumânarea. Am făcut şapte-opt paşi, mi-am aprins o ţigară şi dintr-odată zgomot, urlet, bocet.
M-am sprijinit cu mâna stângă de masă şi-am tras adânc...adânc tare ...nicotina în piept, strângând din dinţi şi ridicând capul spre cer.
Murise.
Am păcălit dorul cum am ştiut eu, mult timp după ce S-a stins. Într-un târziu m-a învins. Al treilea dor a venit acum mulţi ani eram la casa mea, soţ si tată.
Ultimul puls , ultima bătaie de inimă le-a păstrat , să fie sigură că lasă–n urma un bărbat împăcat. Şi a reuşit. Din caietul vechi purtat prin depărtări n-a mai rămas decât:
"eşti atât de departe iubită mamă,
că aici fără tine nimic nu-i frumos;
sunt liber să zbor pretutindeni sub soare,
dar mie mi-e dor de o dare de seamă
şi aş vrea să transform uriaşul Toros
în braţele tale şi-al tău suflet mare."
De-atunci n-am mai scris nimic despre maica mea. N-am putut .
Al treilea dor e nemărginit, durează de ani mulţi, mă sfâşie, mă-mpleticesc, dar merg! Aşa vrea Ea.
Nu pot să–mi explic nici acum, cât de tare m-a strâns de deget, pentru un om care nici nu clipea !
Al treilea dor nu se sfârşeşte. Va dura cât mine, cât va putea să stea Ea, fără mângâierea mea!
Atunci ne vom regăsi aşa cum s-a-ntâmplat de fiecare dată.
Iubiţi! Iubiţi tot! S-aveţi doruri multe...dar niciodată al treilea dor!
text cuprins in volumul "Al treilea dor" - Cristi Iordache, editura Eminescu, Bucuresti, 2008
Poeme din umbra Mănăstirii Dealu
Am primit pe adresa Agero urmatorul mesaj :,,Cristi Iordache îmi este un bun prieten şi coleg de site-uri literare. Deoarece, el este modestia întruchipată şi nu s-ar gândi niciodată să se promoveze singur, m-am gândit să-i facem o surpriză de Crăciun, când este si ziua numelui său!
Ceea ce m-a frapat de la bun început a fost gestul de frăţie, de susţinere în breaslă, generozitatea care mai există la tinerii care scriu poezie în ziua de astăzi, un semn de revenire la condiţia firească a scriitorului, - reaşezarea la locu-i de drept a creatorului, care în ultimele decenii s-a simţit ca un măr lovit cu pietre din toate părţile. Am cerut, firesc, detalii despre biografia poetului, şi aşa am aflat că, cel care semneză Cristi Iordache nu locuieşte în buricul unor mari metropole, nu-şi bea şanapsul la birtul scriitorilor,- el locuieste şi face poezie de calitate în satul Teiş, lângă Târgovişte, unde se ocupă cu... horticultura şi arhitectura peisagistică. Are în sfera sa de activitate şi întreţinerea grădinilor de la Mănăstirea Dealu.
Veţi spune că nu aduce cu portretul unui poet modern, care-i musai să fie boem, şi că, personajul nostru pare a fi mai degrabă un visător trubadur, un ţesător de pastel. Şi totuşi, Cristi Iordache este un poet modern, fascinat de haiku şi care face, deopotrvă, critică literară. Dar ce spune Cristi Iordache, privindu-se în oglindă ? Transcriu pentru că dincolo de date şi stări personale, Cristi Iordache face şi aici poezie .
,,M-am născut pe 16 octombrie 1970 la Târgovişte, încă din copilărie am cochetat cu poezia, călătoria si explorarea. Cu viaţa m-am jucat de când am invăţat să păşesc; am căzut rând pe rând de pe masă, de pe scară, din pod, din pomi şi de pe versanţi abrupţi.
La 12 ani am participat la primul concurs de poezie şi tot atunci am traversat înot lacul Amara. Am trecut bariera de "nouă", fiindcă am fost la un pas de lumea lui Culianu, de prea multe ori. Dincolo nu m-a vrut nimeni; nici de vreo cinci ori înecat, nici în patru accidente rutiere, nici în căderi din escaladă, nici îngheţat în creierii munţilor sau naufragiat.. Aşa că, vrând-nevrând m-am obişnuit aici, învăţând să iubesc tot ce mă-nconjoară. Fără tată de la vârsta de 7 ani, mama a însemnat totul pentru mine.
Imediat după evenimentele din 1989, am renunţat la orice studii, plecând din ţară şi explorând, desculţ, colţuri din Europa şi Asia. O perioadă fructuoasă creaţiilor literare, din care mare parte s-au pierdut când m-am întors să-mi conduc mama pe ultimul drum.
N-am mai putut să scriu până în 2005. De doi ani public în săptămânalul "IMPACT".
Cum scrie un astfel de om?
Aici moderm dincolo păduros, dar pretutindeni cu har de poet care ştie că a fost trimis pe Pământ cu un rost. Vă invit să citim împreună din grupajul care urmează.
Bine ai venit la AGERO, Cristi Iordache !
Melania Cuc, Agero Stutgart – 2008
Suntem primul născut
clocotind ape tulbure epicentru
însăilează chakre rând pe rând
inundă artere
ţi-e frică
e târziu
deja mi-ai dat
ţi-e frică de frică
mare cutremur unda de şoc
pe restul de măr piatră pe grai
buzele tremură
mi-e frică
e târziu
deja am muşcat
mi-e frică de frică
resturi de cărămizi grămezi
două
înalţă praf de pământ ars
fumul focurilor sacre
două
e mult prea târziu
hai să nu ne reconstruim
să ne-adune vântul
munte de mâini zâmbete sâni iubire
jumătăţi sferturi cioturi
dezintegrate se recunosc chakrele
ssssst să nu ne vadă frica
şi ce dacă ne vede
suntem primul născut
suntem primul născut.
Eşti liberă să zbori prin mine
Te potriveşti
cavităţii
din pieptu-mi,
dăltuită
lăcaş, ţie!
Pe furiş, mă muşcai
şi-am dezmoştenit norii,
să scrii risipită între mine şi cer,
cu ochii, zbor
de-mplinire.
Dincolo de noi, nu cazi.
Muşcă-ne,
femeie,
să poată ploua, ochii tăi,
din senin!
Pantera neagră
Pantera-n faţa mea pe vârf de stâncă,
sub cap mi-e braţul când privesc migratul.
Eu rostuiesc nisipuri, ea mănâncă
picioru-mi drept, cu poftă, stând de-a latul.
Ce calzi sunt ochii ei-lumini de stele,
ne-ncrucişăm sclipiri, rodeşte viaţa
când noi vorbim cereasca printre ele
cu ridul frunţii, moare ignoranţa
şi smulge, mult prea tristă, coapsa-mi stângă
s-o ducă puilor: „Ce bună mamă!”
Se-ntoarce lângă mine, dă să plângă,
dar îi şoptesc să nu mă ia în seamă -
o mângâi şi o rog să-mi cruţe mâna.
Pantera neagră-mi stă la piept, culcată
şi povestim cum că ne e totuna,
de vom trăi acum sau altădată,
ne împărţim steluţe-n vârf de stâncă
şi aşteptăm iubirea drept osândă,
migrând dumnezeieşte când se-aruncă
leoaica-n faţa noastră… stând la pândă!
AL TREILEA DOR - EDITURA EMINESCU, BUCUREŞTI, 2008
(...) amintiri din amintiri...13 februarie 2011
Am scris despre mine, despre oameni, am ţipat starea stărilor, dar niciodată n-am mai putut scrie despre femeia care s-a născut azi, femeia datorită căreia pot să fiu acum, aici. Ea pastrează doar o strofă de pe vremea când împărţeam aceeaşi lume.
Dar cântarea cântărilor va fi cu siguranţă dedicată ei. Când ne vom întâlni!
Al treilea dor
Departe, departe, albastru jos, albastru sus, imagini de vis; câte o bucată de ţărm abruptă şi maro, alta lină şi verde. Nemurire.
Dor de maica mea, un dor nebun, nebun. A fost al doilea mare dor . Aveam douăzeci de ani şi scriam :
"eşti atât de departe iubită mamă
că aici fără tine nimic nu-i frumos;
sunt liber să zbor pretutindeni sub soare,
dar mie mi-e dor de o dare de seamă
şi aş vrea să transform uriaşul Toros
in braţele tale şi-al tău suflet mare."
Coboram în camera mea, frânt de muncă ( camera 21, urâtă , mică şi friguroasă ), mă puneam în pat, stăteam acoperit cu patura doar 15-20 de minute cât să nu mă ia somnul, apoi scriam. Gânduri cu rime (nu ştiu de ce). Cele mai multe, atunci le-am aşternut.
Când îmi aduceam aminte de măicuţa mea, inima-mi horcănea....răcneam!
Din caietul purtat pe la brâu, pe sub cearşaf, prin genţi, pe tejghele, a rămas puţin şi doar crâmpeie de foi rupte şi murdare. N-am mai scris ani mulţi !
Primul dor nu ştiu să-l descriu. A fost cel de la 11 ani ( atunci plângeam ). O suferinţă aproape de agonie pe care în ultimii ani, am vizualizat-o într-o dinamică inconstientă, clipă cu clipă. Tata plecase când aveam şapte ani, câteva luni am stat la o mătuşa dragă, mama era departe, ştiu doar că plângeam, eram mititel. Mi-era dor numai de ea. Bucuria în sufletul meu de copil a reapărut când am fost din nou împreună.
Al doilea mare dor am simţit cum îmi secţionează fiecare celulă. Eram departe, nu plângeam, doar mă înecam! El a dispărut când am plecat spre casa. Trei zile de călătorie.
Mă căutau rude să merg la mama, că nu moare. O vecină înţeleaptă spunea că nu-şi dă sufletul. Era bolnavă, însă nu acceptam să părăsească lumea asta...voiam s-o ştiu acolo, la casa bătrânească de la ţară, s-o strâng în braţe şi ea să mă sărute (imi plăcea că mă pupa şi mă alinta ca pe un copil).
Desfigurată de plâns, sora mea ( ea-mi zicea surioru’ meu ) îmi spune că după ce preotul nu ştiu ce a făcut cu trei zile în urmă, ultimele ei şoapte au fost "să vină băiatu’ meu", iar de-atunci, nu mişca, nu clipea, nu murea.
10 iunie ora 23. Vecini, rude, zgomot, bocet. Se-auzeau voci..."a venit fi-su‘ ". Intru în cameră şi o văd întinsă pe perne (avea dureri mari) într-un fotoliu extensibil.
Rămăsese puţină!
Mă-ntorc către ceilalţi şi le spun să iasă afară.
Linişte.
Eram doar noi: eu şi tânăra mea mamă. Linişte de rai. M-aplec, o pup pe frunte, pe obraji, ii pup mâna, apoi aşez un deget în palma ei, i-o închid si-i zic aproape de ureche: "mamă, sunt eu, băiatu’ tău, dacă m-auzi strânge pumnul!".
Am retrăit cu maica mea atunci încă o viaţă. Alta mai frumoasă. N-aveam dor, nu plângeam, nu vorbeam niciunul, însă atunci ne-am spus cele mai multe lucruri. În trei minute de tăcere ne-am spus tot.
Momentul a fost întrerupt de vecina înţeleaptă care m-a scos afară şi a schimbat lumânarea. Am făcut şapte-opt paşi, mi-am aprins o ţigară şi dintr-odată zgomot, urlet, bocet.
M-am sprijinit cu mâna stângă de masă şi-am tras adânc...adânc tare ...nicotina în piept, strângând din dinţi şi ridicând capul spre cer.
Murise.
Am păcălit dorul cum am ştiut eu, mult timp după ce S-a stins. Într-un târziu m-a învins. Al treilea dor a venit acum mulţi ani eram la casa mea, soţ si tată.
Ultimul puls , ultima bătaie de inimă le-a păstrat , să fie sigură că lasă–n urma un bărbat împăcat. Şi a reuşit. Din caietul vechi purtat prin depărtări n-a mai rămas decât:
"eşti atât de departe iubită mamă,
că aici fără tine nimic nu-i frumos;
sunt liber să zbor pretutindeni sub soare,
dar mie mi-e dor de o dare de seamă
şi aş vrea să transform uriaşul Toros
în braţele tale şi-al tău suflet mare."
De-atunci n-am mai scris nimic despre maica mea. N-am putut .
Al treilea dor e nemărginit, durează de ani mulţi, mă sfâşie, mă-mpleticesc, dar merg! Aşa vrea Ea.
Nu pot să–mi explic nici acum, cât de tare m-a strâns de deget, pentru un om care nici nu clipea !
Al treilea dor nu se sfârşeşte. Va dura cât mine, cât va putea să stea Ea, fără mângâierea mea!
Atunci ne vom regăsi aşa cum s-a-ntâmplat de fiecare dată.
Iubiţi! Iubiţi tot! S-aveţi doruri multe...dar niciodată al treilea dor!
text cuprins in volumul "Al treilea dor" - Cristi Iordache, editura Eminescu, Bucuresti, 2008
vineri, 16 septembrie 2011
Estetica dezintegrării 3
Liniştea vine din faptul că oricât de mizerabil aş fi, niciodată nu mă uit urât la mine.
Mă privesc în ceilalţi şi când îi văd atât de frumoşi ştiu că sunt ca ei.
Apoi mai sunt preocupat cu libertatea mea; când mintea uneori îmi spune să merg drept, îmi dau seama că sunt nişte comenzi robotice şi nu le ascult nici în ruptul capului!
Azi hoinăream într-un oraş plin, în care nu vedeam decât noaptea şi libertatea.
Traversam străzile înguste de câte două-trei ori prin acelaşi loc.
Traversam alte străzi de câte patru-cinci ori prin acelaşi loc.
Făceam disecţia libertăţii mele "de uzură" şi îmi dădeam seama că nu este lung drumul până la libertatea absolută. După ani de contradicţii tind să cred că o voi atinge în momentul în care mă voi pierde din colivia dimensiunii cotidiene.
Liniştea mea vine din faptul că pot iubi orice fără să vreau nimic. Nici măcar pe mine! Mai ales pe mine!
Liniştea mea vine din faptul că-mi place al dracu' de tare să fiu un "gunoi". Probabil sunt o mizerie fermecătoare, întrucât oglinda mea este lumea de lângă - o lume şarmantă, atrăgătoare.
Pentru privirea aia pe sub ochi, în care văd toate mărunţişurile ridicate la rang de sublim, aşa cum văd plenarul, ignorat şi latent, călcat de tălpile ocupate cu trecerea timpului - pentru privirea aia de undeva de sus, îmi permit să traversez aceeaşi stradă de şase-şapte ori printre oameni şi maşini.
Nu cunosc răul pentru că nimic din ceea ce fac nu ştiu dacă este bine.
Doar fac!
Nu iubesc mult sau puţin, nu cer, nu vreau! Iubesc şi atât! Iubesc din iubirea mea, murdară sau nu, fără să aştept, pentru că nimeni şi nimic din măsura cosmică, oricare ar fi ea, nu-mi dă dreptul să intru în iubirea celorlalţi.
Nu am aşteptări, dar mă-ncălzesc sosirile.
E linişte.
Sunt al dracu' de liber.
Sunt un liber al dracu'.
Cineva îmi spunea "înger şi demon". M-am privit în el şi eram demon.
O dumnezee s-a îndrăgostit de mine. Când mă priveam în ea, peste ape şi munţi, eram înger.
I-am dăruit iubirea şi am plecat în dulcea mea pribegie.
Liniştea şi libertatea-mi vin din faptul că sunt preocupat doar să trăiesc.
Nu mă voi întreba niciodată cum, pentru că singurii care ştiţi sunteţi voi, oamenii. Voi cei care existaţi şi îmi priviţi ciudat mersul. Voi care vreţi să-mi scoateţi cuiele din talpă chiar dacă n-am niciunul.
Voi ştiţi cu certitudine cum trăiesc.
Eu doar traversez lumea pe unde vreau.
fragment din "TEHNICI DE SUPER-VIEŢUIRE"
Mă privesc în ceilalţi şi când îi văd atât de frumoşi ştiu că sunt ca ei.
Apoi mai sunt preocupat cu libertatea mea; când mintea uneori îmi spune să merg drept, îmi dau seama că sunt nişte comenzi robotice şi nu le ascult nici în ruptul capului!
Azi hoinăream într-un oraş plin, în care nu vedeam decât noaptea şi libertatea.
Traversam străzile înguste de câte două-trei ori prin acelaşi loc.
Traversam alte străzi de câte patru-cinci ori prin acelaşi loc.
Făceam disecţia libertăţii mele "de uzură" şi îmi dădeam seama că nu este lung drumul până la libertatea absolută. După ani de contradicţii tind să cred că o voi atinge în momentul în care mă voi pierde din colivia dimensiunii cotidiene.
Liniştea mea vine din faptul că pot iubi orice fără să vreau nimic. Nici măcar pe mine! Mai ales pe mine!
Liniştea mea vine din faptul că-mi place al dracu' de tare să fiu un "gunoi". Probabil sunt o mizerie fermecătoare, întrucât oglinda mea este lumea de lângă - o lume şarmantă, atrăgătoare.
Pentru privirea aia pe sub ochi, în care văd toate mărunţişurile ridicate la rang de sublim, aşa cum văd plenarul, ignorat şi latent, călcat de tălpile ocupate cu trecerea timpului - pentru privirea aia de undeva de sus, îmi permit să traversez aceeaşi stradă de şase-şapte ori printre oameni şi maşini.
Nu cunosc răul pentru că nimic din ceea ce fac nu ştiu dacă este bine.
Doar fac!
Nu iubesc mult sau puţin, nu cer, nu vreau! Iubesc şi atât! Iubesc din iubirea mea, murdară sau nu, fără să aştept, pentru că nimeni şi nimic din măsura cosmică, oricare ar fi ea, nu-mi dă dreptul să intru în iubirea celorlalţi.
Nu am aşteptări, dar mă-ncălzesc sosirile.
E linişte.
Sunt al dracu' de liber.
Sunt un liber al dracu'.
Cineva îmi spunea "înger şi demon". M-am privit în el şi eram demon.
O dumnezee s-a îndrăgostit de mine. Când mă priveam în ea, peste ape şi munţi, eram înger.
I-am dăruit iubirea şi am plecat în dulcea mea pribegie.
Liniştea şi libertatea-mi vin din faptul că sunt preocupat doar să trăiesc.
Nu mă voi întreba niciodată cum, pentru că singurii care ştiţi sunteţi voi, oamenii. Voi cei care existaţi şi îmi priviţi ciudat mersul. Voi care vreţi să-mi scoateţi cuiele din talpă chiar dacă n-am niciunul.
Voi ştiţi cu certitudine cum trăiesc.
Eu doar traversez lumea pe unde vreau.
fragment din "TEHNICI DE SUPER-VIEŢUIRE"
joi, 15 septembrie 2011
Abonați-vă la:
Postări (Atom)