FEMEIA-STEA

Din mâinile sale mâncau porumbeii. Dacă oamenilor le-ar fi crescut aripi s-ar fi putut oricând odihni pe umerii săi, dar erau prea grăbiţi spre "Palatul cu o mie de camere albe şi turlă aurită". Ea se rătăcise pe pieptul lui, care pulsa a cântec de leagăn. Femeia-Stea îi vedea ochii gri, însă dincolo de ei, cealaltă pereche sclipitoare o privea cum învaţă să meargă. Căldura lui venea de la focurile sacre în jurul cărora se aşeza laolaltă cu cerbii şi lupii. O mângâiase cu palmele de vindecat durerea Lumii până adormise. Când s-a trezit Ea învăţase să meargă şi-a fugit să prindă Oamenii în drum spre "Palatul cu o mie de camere albe şi turlă aurită".
De-acolo, pierdută printre cearşafurile imaculate şi reci, Femeia-Stea, deschide uneori câte-o fereastră, căutând umbra bărbatului cu palmele calde şi pieptul pulsând a cântec de leagăn. Camerele n-au umeri pe care să-şi poată odihni sufletul, iar jos se vede fumul focului sacru spre care nu există drum de întoarcere, dar ea a venit cu Oamenii Lumii pentru că aşa trebuia.
Acolo, jos, dansează pământul sub copitele cerbilor, acolo urlă lupii spărgând în stânci, ecoul, acolo în fiecare noapte, bărbatul-neom caută printre stele pe cineva care a plecat cu Oamenii Lumii pe drumul fără întoarcere, pentru că aşa trebuia.