NOSTALGIE

Cristi Iordache şi AL TREILEA DOR
Poeme din umbra Mănăstirii Dealu

Am primit pe adresa Agero urmatorul mesaj :,,Cristi Iordache îmi este un bun prieten şi coleg de site-uri literare. Deoarece, el este modestia întruchipată şi nu s-ar gândi niciodată să se promoveze singur, m-am gândit să-i facem o surpriză de Crăciun, când este si ziua numelui său!

Ceea ce m-a frapat de la bun început a fost gestul de frăţie, de susţinere în breaslă, generozitatea care mai există la tinerii care scriu poezie în ziua de astăzi, un semn de revenire la condiţia firească a scriitorului, - reaşezarea la locu-i de drept a creatorului, care în ultimele decenii s-a simţit ca un măr lovit cu pietre din toate părţile. Am cerut, firesc, detalii despre biografia poetului, şi aşa am aflat că, cel care semneză Cristi Iordache nu locuieşte în buricul unor mari metropole, nu-şi bea şanapsul la birtul scriitorilor,- el locuieste şi face poezie de calitate în satul Teiş, lângă Târgovişte, unde se ocupă cu... horticultura şi arhitectura peisagistică. Are în sfera sa de activitate şi întreţinerea grădinilor de la Mănăstirea Dealu.

Veţi spune că nu aduce cu portretul unui poet modern, care-i musai să fie boem, şi că, personajul nostru pare a fi mai degrabă un visător trubadur, un ţesător de pastel. Şi totuşi, Cristi Iordache este un poet modern, fascinat de haiku şi care face, deopotrvă, critică literară. Dar ce spune Cristi Iordache, privindu-se în oglindă ? Transcriu pentru că dincolo de date şi stări personale, Cristi Iordache face şi aici poezie .

,,M-am născut pe 16 octombrie 1970 la Târgovişte, încă din copilărie am cochetat cu poezia, călătoria si explorarea. Cu viaţa m-am jucat de când am invăţat să păşesc; am căzut rând pe rând de pe masă, de pe scară, din pod, din pomi şi de pe versanţi abrupţi.

La 12 ani am participat la primul concurs de poezie şi tot atunci am traversat înot lacul Amara. Am trecut bariera de "nouă", fiindcă am fost la un pas de lumea lui Culianu, de prea multe ori. Dincolo nu m-a vrut nimeni; nici de vreo cinci ori înecat, nici în patru accidente rutiere, nici în căderi din escaladă, nici îngheţat în creierii munţilor sau naufragiat.. Aşa că, vrând-nevrând m-am obişnuit aici, învăţând să iubesc tot ce mă-nconjoară. Fără tată de la vârsta de 7 ani, mama a însemnat totul pentru mine.
Imediat după evenimentele din 1989, am renunţat la orice studii, plecând din ţară şi explorând, desculţ, colţuri din Europa şi Asia. O perioadă fructuoasă creaţiilor literare, din care mare parte s-au pierdut când m-am întors să-mi conduc mama pe ultimul drum.
N-am mai putut să scriu până în 2005. De doi ani public în săptămânalul "IMPACT".



Cum scrie un astfel de om?
Aici moderm dincolo păduros, dar pretutindeni cu har de poet care ştie că a fost trimis pe Pământ cu un rost. Vă invit să citim împreună din grupajul care urmează.

Bine ai venit la AGERO, Cristi Iordache !
Melania Cuc, Agero Stutgart – 2008


Suntem primul născut

clocotind ape tulbure epicentru
însăilează chakre rând pe rând
inundă artere
ţi-e frică
e târziu
deja mi-ai dat
ţi-e frică de frică

mare cutremur unda de şoc
pe restul de măr piatră pe grai
buzele tremură
mi-e frică
e târziu
deja am muşcat
mi-e frică de frică

resturi de cărămizi grămezi
două
înalţă praf de pământ ars
fumul focurilor sacre
două
e mult prea târziu
hai să nu ne reconstruim

să ne-adune vântul
munte de mâini zâmbete sâni iubire
jumătăţi sferturi cioturi
dezintegrate se recunosc chakrele
ssssst să nu ne vadă frica
şi ce dacă ne vede
suntem primul născut

suntem primul născut.


Eşti liberă să zbori prin mine

Te potriveşti
cavităţii
din pieptu-mi,
dăltuită
lăcaş, ţie!

Pe furiş, mă muşcai
şi-am dezmoştenit norii,
să scrii risipită între mine şi cer,
cu ochii, zbor
de-mplinire.

Dincolo de noi, nu cazi.
Muşcă-ne,
femeie,
să poată ploua, ochii tăi,
din senin!



Pantera neagră

Pantera-n faţa mea pe vârf de stâncă,
sub cap mi-e braţul când privesc migratul.
Eu rostuiesc nisipuri, ea mănâncă
picioru-mi drept, cu poftă, stând de-a latul.
Ce calzi sunt ochii ei-lumini de stele,
ne-ncrucişăm sclipiri, rodeşte viaţa
când noi vorbim cereasca printre ele
cu ridul frunţii, moare ignoranţa
şi smulge, mult prea tristă, coapsa-mi stângă
s-o ducă puilor: „Ce bună mamă!”
Se-ntoarce lângă mine, dă să plângă,
dar îi şoptesc să nu mă ia în seamă -
o mângâi şi o rog să-mi cruţe mâna.
Pantera neagră-mi stă la piept, culcată
şi povestim cum că ne e totuna,
de vom trăi acum sau altădată,
ne împărţim steluţe-n vârf de stâncă
şi aşteptăm iubirea drept osândă,
migrând dumnezeieşte când se-aruncă
leoaica-n faţa noastră… stând la pândă!

AL TREILEA DOR - EDITURA EMINESCU, BUCUREŞTI, 2008

(...) amintiri din amintiri...13 februarie 2011
Am scris despre mine, despre oameni, am ţipat starea stărilor, dar niciodată n-am mai putut scrie despre femeia care s-a născut azi, femeia datorită căreia pot să fiu acum, aici. Ea pastrează doar o strofă de pe vremea când împărţeam aceeaşi lume.
Dar cântarea cântărilor va fi cu siguranţă dedicată ei. Când ne vom întâlni!



Al treilea dor


Departe, departe, albastru jos, albastru sus, imagini de vis; câte o bucată de ţărm abruptă şi maro, alta lină şi verde. Nemurire.
Dor de maica mea, un dor nebun, nebun. A fost al doilea mare dor . Aveam douăzeci de ani şi scriam :

"eşti atât de departe iubită mamă
că aici fără tine nimic nu-i frumos;
sunt liber să zbor pretutindeni sub soare,
dar mie mi-e dor de o dare de seamă
şi aş vrea să transform uriaşul Toros
in braţele tale şi-al tău suflet mare."

Coboram în camera mea, frânt de muncă ( camera 21, urâtă , mică şi friguroasă ), mă puneam în pat, stăteam acoperit cu patura doar 15-20 de minute cât să nu mă ia somnul, apoi scriam. Gânduri cu rime (nu ştiu de ce). Cele mai multe, atunci le-am aşternut.
Când îmi aduceam aminte de măicuţa mea, inima-mi horcănea....răcneam!

Din caietul purtat pe la brâu, pe sub cearşaf, prin genţi, pe tejghele, a rămas puţin şi doar crâmpeie de foi rupte şi murdare. N-am mai scris ani mulţi !


Primul dor nu ştiu să-l descriu. A fost cel de la 11 ani ( atunci plângeam ). O suferinţă aproape de agonie pe care în ultimii ani, am vizualizat-o într-o dinamică inconstientă, clipă cu clipă. Tata plecase când aveam şapte ani, câteva luni am stat la o mătuşa dragă, mama era departe, ştiu doar că plângeam, eram mititel. Mi-era dor numai de ea. Bucuria în sufletul meu de copil a reapărut când am fost din nou împreună.


Al doilea mare dor am simţit cum îmi secţionează fiecare celulă. Eram departe, nu plângeam, doar mă înecam! El a dispărut când am plecat spre casa. Trei zile de călătorie.
Mă căutau rude să merg la mama, că nu moare. O vecină înţeleaptă spunea că nu-şi dă sufletul. Era bolnavă, însă nu acceptam să părăsească lumea asta...voiam s-o ştiu acolo, la casa bătrânească de la ţară, s-o strâng în braţe şi ea să mă sărute (imi plăcea că mă pupa şi mă alinta ca pe un copil).
Desfigurată de plâns, sora mea ( ea-mi zicea surioru’ meu ) îmi spune că după ce preotul nu ştiu ce a făcut cu trei zile în urmă, ultimele ei şoapte au fost "să vină băiatu’ meu", iar de-atunci, nu mişca, nu clipea, nu murea.

10 iunie ora 23. Vecini, rude, zgomot, bocet. Se-auzeau voci..."a venit fi-su‘ ". Intru în cameră şi o văd întinsă pe perne (avea dureri mari) într-un fotoliu extensibil.
Rămăsese puţină!
Mă-ntorc către ceilalţi şi le spun să iasă afară.
Linişte.
Eram doar noi: eu şi tânăra mea mamă. Linişte de rai. M-aplec, o pup pe frunte, pe obraji, ii pup mâna, apoi aşez un deget în palma ei, i-o închid si-i zic aproape de ureche: "mamă, sunt eu, băiatu’ tău, dacă m-auzi strânge pumnul!".
Am retrăit cu maica mea atunci încă o viaţă. Alta mai frumoasă. N-aveam dor, nu plângeam, nu vorbeam niciunul, însă atunci ne-am spus cele mai multe lucruri. În trei minute de tăcere ne-am spus tot.
Momentul a fost întrerupt de vecina înţeleaptă care m-a scos afară şi a schimbat lumânarea. Am făcut şapte-opt paşi, mi-am aprins o ţigară şi dintr-odată zgomot, urlet, bocet.
M-am sprijinit cu mâna stângă de masă şi-am tras adânc...adânc tare ...nicotina în piept, strângând din dinţi şi ridicând capul spre cer.
Murise.


Am păcălit dorul cum am ştiut eu, mult timp după ce S-a stins. Într-un târziu m-a învins. Al treilea dor a venit acum mulţi ani eram la casa mea, soţ si tată.
Ultimul puls , ultima bătaie de inimă le-a păstrat , să fie sigură că lasă–n urma un bărbat împăcat. Şi a reuşit. Din caietul vechi purtat prin depărtări n-a mai rămas decât:

"eşti atât de departe iubită mamă,
că aici fără tine nimic nu-i frumos;
sunt liber să zbor pretutindeni sub soare,
dar mie mi-e dor de o dare de seamă
şi aş vrea să transform uriaşul Toros
în braţele tale şi-al tău suflet mare."

De-atunci n-am mai scris nimic despre maica mea. N-am putut .
Al treilea dor e nemărginit, durează de ani mulţi, mă sfâşie, mă-mpleticesc, dar merg! Aşa vrea Ea.

Nu pot să–mi explic nici acum, cât de tare m-a strâns de deget, pentru un om care nici nu clipea !

Al treilea dor nu se sfârşeşte. Va dura cât mine, cât va putea să stea Ea, fără mângâierea mea!
Atunci ne vom regăsi aşa cum s-a-ntâmplat de fiecare dată.

Iubiţi! Iubiţi tot! S-aveţi doruri multe...dar niciodată al treilea dor!


text cuprins in volumul "Al treilea dor" - Cristi Iordache, editura Eminescu, Bucuresti, 2008