Un primar poate înţelege nevoile cetăţenilor şi rămâne întotdeauna cel care va încerca să ofere.
Locul doi pe ţară în accesarea fondurilor europene este o mare reuşită pentru care nu pot decât să-i felicit pe toţi cei implicaţi în aceste proiecte.
Dar atenţie! Totodată este o povară pe care primarul şi-a asumat-o şi sunt convins că o va putea purta, întrucât nu are structura omului care abandonează o cursă, ori care moare de epuizare la întoarcerea de pe un vârf cucerit.
Acest loc doi trebuie să se păstreze şi, implicit, prin natura proiectelor, să se resimtă în nivelul de trai sau gradul de confort al comunităţii.
Din acţiuni indirecte şi colaterale folosirii chibzuite a banilor, se va revigora starea socio-culturală a urbei. Orice pas în urmă va fi un eşec. Pe podium doar locul unu şi doi îi vor face cinste la finalul cursei.
Aşadar nu constituie o mândrie că a plecat al doilea, ba din contra, o mare responsabilitate şi obligaţia indirectă de a ajunge la final tot al doilea sau de ce nu, PRIMUL!
Să nu poată purta această luptă, sau şi mai rău, să o piardă, ar însemna să i se reproşeze mereu poziţia din care a plecat, ceea ce mi se pare, deopotrivă, o eroare.
Nu suntem înzestraţi cu atâtea simţuri să putem percepe următoarea mişcare şi suntem supuşi de cele mai multe ori hazardului.
Noi.
Dacă suntem noi, de ce nu ar fi şi el, primarul?
Un primar nu este atotştiutor şi atotputernic.
Este un om.
V-aţi întrebat de câte ori şi-ar dori un minim de intimitate? De câte ori râvneşte la câteva clipe de refugiu. Un refugiu în sânul familiei sale de sânge.
Oraşul a devenit familia lui, o familie mare căreia trebuie să-i poarte de grijă!
Stareţa unei mânăstiri mă întreabă într-o zi, la una dintre vizitele mele acolo, cum o mai duc, ce fac fetele mele, ce proiecte mai am şi începem o discuţie din care nu vreau să relev decât următoarele: "după ce mă victimizez pe diverse segmente existenţiale (nu dezvolt), Sfinţia sa îmi răspunde, vădit afectată (tocmai trecuse prin aceleaşi probleme ca şi ale mele), "eu ce să mai spun, domnu Cristi, că am de crescut 33 de copii! Facem o cruce (şi se închină)!". Am continuat dialogul, însă multe zile după această întâmplare m-am simţit un egoist nemernic şi nerecunoscător.
Nu-mi voi mai plânge niciodată starea, mai ales in faţa unei persoane care are de dus mai multe bătălii decât mine.
Nu mă voi plânge niciodată unui primar.
Se vor găsi pe margine cârcotaşi care să strige "nu l-am pus eu să mă adopte!".
Ba da!
Tu, tu şi tu.
Cei mai mulţi dintre voi!
El doar s-a oferit şi voi aţi fost de acord. Şi-a oferit disponibilitatea pentru că ştia că o poate face mai bine decât alţii.
Aşadar un loc doi la start, nu face decât să îl îndepărteze de micile bucurii personale. Să-l supună unui efort suplimentar. Eu cred în puterea lui de luptător şi de asemenea mai ştiu că indiferent de locul pe care va sosi nu va abandona corabia.
Când vă e greu din trei motive, gândiţi-vă că lui îi este greu din trei mii.
Când aţi obosit după zece ore de muncă, gândiţi-vă că poate el nu a dormit de două zile.
Când vă plimbaţi împreună cu copiii şi vă deranjează scârţâitul balansoarului, gândiţi-vă că poate el nu a reuşit să găsească cinci minute pentru fiul său.
De ce?
Ca să acorde familiei mari un dram de bunăstare şi să răspundă fiecăruia după nevoile sale.
Ca să poate supraveghea sutele de angajaţi care au grijă de destinele voastre.
Ca să nu mai scârţie balansoarul la care speră că îşi va duce fiul într-o zi... ...indiferent pe ce loc va termina cursa.
Am învăţat acest exerciţiu de înţelegere şi acceptare după discuţia cu Maica Stareţă şi el mă va urmări întotdeauna.
Diferenţa dintre a striga neputinţa şi aceea de a acţiona pentru înlăturarea ei este într-adevăr un test de maturitate între două puncte existenţiale.
Alegerea ne şi vă aparţine!
Cristi Iordache
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu