„Dumnezeu nu joacă zaruri” - marea şi dubla

„Dumnezeu nu joacă zaruri” - marea şi dubla

De câte ori vreau să-mi fac ordine în gânduri merg într-unul dintre parcurile oraşului şi încerc un exerciţiu meditativ. De astă dată am ales o bancă pe care mă aşez comod pentru relaxare. Nu am noroc, întrucât lângă mine se vorbeşte şi se bea, dar mi-e atât de lene încât nu mă mişc nici mort.

 „Îl știi măh pe Gheorghe Ana? Unu-unu , poartă-n casă!”

„Da bre, îl știu, e om de ispravă. Scoate punga aia de sub masă. Linie!”

„Cică el cu Victor Sanda şi cu Florin Popescu s-au întâlnit să pună la cale nește șmecherii. Da’ eu cred că le era doar foame, bre… Ce noi nu mâncăm? Dacă tu mi-ai luat linia, eu nu-ți mai dau o gură de țuică? E logic, măh?  Pune-i dopu’ să nu se verse!”

„Trei-doi, fugi că te fac marț! Oameni ca lumea toți, zău! Şi ei şi Leo Badea, ce zici nea Titi?”

În timp ce mă bucur de căldura pe sfârşite şi apusul iminent al soarelui, zdrăngănitul zarurilor de-alături şi gălăgia de gaşcă mă fac să remarc o trezire la viaţă, să văd o lume pestriţă şi să o analizez în toată goliciunea ei, care în cele din urmă este una pură şi frumoasă, aşa cum a lăsat-o Dumnezeu. Mi-aprind o ţigară şi din când în când mai agăţ câte-o captură foto.

„Era unul pe la Zotic pân partid (ăsta cu țuica), producătoru măh, nu partidu’ … Florin Ristache, care cică vrea să candideze la primăria orașului. O da și el ceva la alegeri, că zic și eu… are fabrică, deci are marfă!”

„Neşte domni toţi, oameni de valoare bă, eu îi respect că este deştepţi. Nu bă, ăla s-a pierdut pe traseu, îţi spui io! Poate Cătălin Olteanu!”

”Vezi că vine Gelu. Îi zici că jucăm trei din cinci. Să-l trimiți mata să mai ia una pe caiet că ne dă ăștia mai târziu ceva marafeți dacă tot stăm în frig. Cinci cu doi, şapte, pică pe tine, na!”

„Mie are să-mi dea pe trei zile plus banii pe un fluier.  Auzi, frate, s-a schimbat ceva? Tot aia strigăm, nu?”

„Hai las-o dreacu de politică. Joc cu albu’. Dau cu zaru’. Marea și dubla. A propos, îl sti pe Albu, … ăsta n-a mâncat ciorbă… Cică a anunțat candidatura Gabriel Grozavu! Acu’ avem sigur pe Grozavu. Scoate punga aia să mai luăm un gât. Ce om liniştit, Grozavu!”

”Da, liniştit… prea liniştit…Partidă! Intră Gelule! Ai luat mă? I-ai spus că plătește ăl bătrân, da? Așa! Stai frate că fac poartă-n stânga. Hai s-o dăm repede că mergem la treabă! E șase. Bă, ce s-a mărit ziua! Ai luat pancarta? Patru-unu. Dă-i!”

„Nea Titi, din toți ăștia pe cine votezi, bre? Dă-i Mitică! Și hai să scoatem aeru’ din ea că o tăiem acuș pe platou!”

„Bă, noi ne facem datoria, că de-aia suntem aici, da’ la vot frate, am și io neamuri, am copii, ăștia cică nu-l bate nimeni pe Boriga.”

„Păi n-am nicio nevoie bă Gelule, da n-a făcut si nu poa să facă nimeni ce face ăsta pentru oraş. Şase-şase. Pfff, marţ tehnic! Mai e un rând de fiecare. Na, Mitică!”

Nu este chip de meditaţie, însă câştig fără să vreau din comentariile caragialeşti ale grupului de lângă mine. Oamenii aştia chiar trăiesc dezinteresaţi, aş fi putut constata, dacă în final, chiar şi sub aburii lui Bachus, nu m-ar fi făcut să-nţeleg că sporovăiala şi diversiunea pentru un ban în plus, amândouă fac parte dintr-un joc, la fel ca cel de table, iar dincolo de toate acestea, servesc interesul familiei lor şi implicit, al comunităţii. Un joc. Atât.

„Cine are una nu are niciuna, cine are trei abia are una! Ha-ha! Ai furat-o, bă!”

„Gelule, tu „Jos Guvernu”, Mitică, tu „Libertate”. Hooo, mai lasă-mi şi mie! Aşa, să-mi încălzesc corzili vocale. Mda! Nea Titi, mata te adaptezi din mers. Ca la table! Să ai variante de rezervă, că nu şti cine plăteşte şi ne prinde pe picior greşit!”

Se aud din ce în ce mai încet, semn că se îndepărtează. Aş vrea să scriu despre asta. Poate chiar o voi face. Natura mea, cu parc şi turle, politică şi zaruri… Colţul meu din această seară are un corespondent universal. Îmi dau seama că asta-i lumea în care trăiesc şi pe care o accept. Suntem un întreg. Şi totuşi, Einstein spunea că „Dumnezeu nu joacă zaruri”. Adevărat! Nimic nu este întâmplător. Oamenii sunt jucători până când ajung să nu poată recupera niciodată pierderea. Este elementar şi face parte din condiţia umană. Cu sau fără zaruri!

„Bă, nu arunca punga! Bem şi noi o ţuică după program, ca tot omu’!”

@Cristi Iordache

Primarul Gabriel Boriga premiaza voluntarii (Municipiul Targoviste – evolutio sine qua non)

                                              Primarul Gabriel Boriga premiaza voluntarii

(Municipiul Targoviste – evolutio sine qua non)

„Nu de puţine ori cei tineri vor să fie exemple pentru cei mai în vârstă. După cum ştiţi există o vorbă: „cine n-are bătrâni să-şi cumpere”, ceea ce este foarte adevărat, dar mai există şi o altă realitate pe care trebuie s-o recunoaştem; tinerii sunt întotdeauna dispuşi să facă lucruri pe care cei mai în vârstă nu mai vor sau nu mai pot să le facă şi aceşti tineri au dat dovadă că răspund pozitiv fără să ceară absolut nimic în schimb.” (Gabriel Boriga)

După trei săptămâni de înfruntat gerul, voluntarii târgovişteni au fost premiaţi de către primarul Gabriel Boriga. Tinerii au sprijinit cetăţenii oraşului, oferindu-le acestora ceai cald timp de zece ore pe zi, la cele opt corturi amplasate strategic în diverse zone din localitate.

Festivitatea a avut loc în Sala Florentină a Primăriei Municipiului Târgovişte.

Consiliul Judeţean, Crucea Roşie, Direcţia de Asistenţa Socială şi Primăria Municipiului Târgovişte, au avut reprezentanţi la acest eveniment, fiind organisme implicate direct în coordonarea voluntarilor şi asigurarea bazei logistice.

Primarul Gabriel Boriga declara în cadrul manifestării de ieri:

„(…)Aceşti tineri, timp de trei săptămâni au stat în ger de până la minus 20 de grade pentru a oferi ceai cald celor care aveau nevoie de acesta. Au demonstrat că a fi voluntar înseamnă a salva un seamăn! (…)Ţări precum Canada, Marea Britanie, Statele Unite, Franţa, au peste 25 % acţiuni de voluntariat. Nici nu ştiţi câtă energie au aceşti tineri şi cu câtă plăcere şi convingere realizează aceste acţiuni. Sunt un exemplu de urmat pentru cei care deşi în putere, nu fac nici măcar pe jumătate din câte au reuşit ei. Pentru asta îi felicit şi ofer fiecăruia câte o diplomă ca recunoaştere a efortului şi tuturor greutăţilor pe care le-au înfruntat în această perioadă. (…)

Nu de puţine ori cei tineri vor să fie exemple pentru cei mai în vârstă. După cum ştiţi există o vorbă: „cine n-are bătrâni să-şi cumpere”, ceea ce este foarte adevărat, dar mai există şi o altă realitate pe care trebuie s-o recunoaştem; tinerii sunt întotdeauna dispuşi să facă lucruri pe care cei mai în vârstă nu mai vor sau nu mai pot să le facă şi aceşti tineri au dat dovadă că răspund pozitiv fără să ceară absolut nimic în schimb. Asta înseamnă voluntariatul şi eu vă asigur că acesta poate ajuta o societate mai mult decât toţi banii din lume. ” 

De vorbă cu Laura Neacşu, unul dintre voluntari:

(…)

C.I. Există un motiv temeinic pentru care ai ales să te implici necondiţionat în această acţiune?

L.N. Pentru mine este o experienţă, o oportunitate şi mă atrage să ajut oamenii. Este vorba despre puterea de dinăuntru, aceea de a simţi că vrei să oferi, să-i ajuţi pe cei care au nevoie, nu trebuie să vrei ceva în schimb.

C.I. Dar am văzut tineri puternici, îi întâlnesc pe stradă şi sunt „strong, super, profi”, la fel de puternici şi totuşi dezinteresaţi faţă de comunitate.

L.N.  Puterea lor este una superficială, aparentă, pe când ceea ce vine din suflet este total şi nu oricine este capabil să conştientizeze şi să vrea să ajute, să se implice fără a cere.

C.I. Nu ti se pare că ceea ce faceţi este ca o întoarcere la valorile primare, esentiale?

L.R. Da, adevărat, celor ca mine cred că li se pare că ceva nu este în regulă cu societatea de azi şi atunci încearcă să schimbe ceva în bine, judecând cu sufletul, ca şi cum ar fi simţit că a pierdut ceva şi este nevoie să-l găsească, să-l aducă înapoi(…)

Am asistat la un exerciţiu de solidaritate, de acceptare, la o ecuatie din matematica elementara, cu tranzitivitatea dintre generatii si aportul social,  avand ca rezultat egalitatea dintre toate segmentele spre beneficiul comunitatii. Primar si conducatori de institutii, tineri voluntari si, de asemenea, o intreaga societate beneficiara a acestui flux circular, deloc greu, in care toata lumea primeste fara sa ceara.

Forta acestui exemplu al actelor de pionierat umanitar este calea spre evolutia sanatoasa si prosperitatea societatii civile.

@Cristi Iordache

Targoviste iese de sub nameti

In timp ce multe zone din tara sunt ingropate sub nameti de zapada, administratia publica locala a Municipiului Targoviste incheie actiunea de deszapezire pe principalele artere ale orasului. 

Daca cineva isi inchipuie ca am fost ocoliti de precipitatiile abundente si stratul considerabil de zapada, se afla intr-o eroare totala. Aici, numai interventiile agresive in sensul bun al cuvantului, desfasurarea de forte prin angajatii municipalitatii, in speta, ECO-SAL si deopotriva, de la cetateni si pana la primarul Gabriel Boriga, toti au pus mana pe lopeti si, acolo unde a fost necesar, nu au asteptat ajutor din exterior.
Cazuri negative, razlete, ca in orice comunitate, au aparut si printre noi. O serie de probleme cum ar fi cele cu gaigarele (gurile de scurgere) locuri pe care trebuia sa le identifice un alt departament si, datorita carora este posibil sa se formeze portiuni usor inundabile, alte probleme, de asemenea, cu proprietarii care nu au reusit, ori mai grav, nu au dorit sa-si elibereze zonele care faceau parte din atributiile lor. Cateva spatii neocupate si altele in renovare, cum este cazul supermarketului Penny, acolo unde zapada troieneste in contrinuare, sunt exemple de "asa nu!".
Comunicand cu cetatenii si cu angajatii, nu am detectat niciun fel de reticenta in ceea ce priveste efortul continuu de cateva zile la rand, ba chiar, multe dintre persoanele intervievate au declarat ca sunt pe deplin multumite de felul in care autoritatile au raspuns la aceste dezlantuiri neasteptate ale naturii.
Observasem la un articol precedent, intr-un comentariu deschis,  faptul ca un domn i-a propus primarului nostru sa candideze la unul dintre sectoarele Bucurestiului, iar o doamna a venit cu aceeasi rugaminte, pentru o localitate din Dobrogea.
Oameni si locuri. Si inca ceva, pentru ca tot veni vorba ... un proverb romanesc spune ca "omul sfinteste locul".
Cetatea Targovistei nu seamana cu cea de ieri si nici atat cu cea de alaltaieri. Asta inseamna interes, implicare, actiune si implicit evolutie si prosperitate.
Se intreaba cineva care au fost eforturile? Daca sunt mari sacrificiile? Nu, atata timp cat viata cotidiana curge lin si in pace.
Atentie la turturi!

@Cristi Iordache

Puterea de a conduce o familie mare

Să ai o familie mare necesită devotament şi sacrificii.
Un primar poate înţelege nevoile cetăţenilor şi rămâne întotdeauna cel care va încerca să ofere.



Locul doi pe ţară în accesarea fondurilor europene este o mare reuşită pentru care nu pot decât să-i felicit pe toţi cei implicaţi în aceste proiecte.
Dar atenţie! Totodată este o povară pe care primarul şi-a asumat-o şi sunt convins că o va putea purta, întrucât nu are structura omului care abandonează o cursă, ori care moare de epuizare la întoarcerea de pe un vârf cucerit.

Acest loc doi trebuie să se păstreze şi, implicit, prin natura proiectelor, să se resimtă în nivelul de trai sau gradul de confort al comunităţii.
Din acţiuni indirecte şi colaterale folosirii chibzuite a banilor, se va revigora starea socio-culturală a urbei. Orice pas în urmă va fi un eşec. Pe podium doar locul unu şi doi îi vor face cinste la finalul cursei.
Aşadar nu constituie o mândrie că a plecat al doilea, ba din contra, o mare responsabilitate şi obligaţia indirectă de a ajunge la final tot al doilea sau de ce nu, PRIMUL!

Să nu poată purta această luptă, sau şi mai rău, să o piardă, ar însemna să i se reproşeze mereu poziţia din care a plecat, ceea ce mi se pare, deopotrivă, o eroare.
Nu suntem înzestraţi cu atâtea simţuri să putem percepe următoarea mişcare şi suntem supuşi de cele mai multe ori hazardului.
Noi.
Dacă suntem noi, de ce nu ar fi şi el, primarul?
Un primar nu este atotştiutor şi atotputernic.
Este un om.
V-aţi întrebat de câte ori şi-ar dori un minim de intimitate? De câte ori râvneşte la câteva clipe de refugiu. Un refugiu în sânul familiei sale de sânge.

Oraşul a devenit familia lui, o familie mare căreia trebuie să-i poarte de grijă!

Stareţa unei mânăstiri mă întreabă într-o zi, la una dintre vizitele mele acolo, cum o mai duc, ce fac fetele mele, ce proiecte mai am şi începem o discuţie din care nu vreau să relev decât următoarele: "după ce mă victimizez pe diverse segmente existenţiale (nu dezvolt), Sfinţia sa îmi răspunde, vădit afectată (tocmai trecuse prin aceleaşi probleme ca şi ale mele), "eu ce să mai spun, domnu Cristi, că am de crescut 33 de copii! Facem o cruce (şi se închină)!". Am continuat dialogul, însă multe zile după această întâmplare m-am simţit un egoist nemernic şi nerecunoscător.

Nu-mi voi mai plânge niciodată starea, mai ales in faţa unei persoane care are de dus mai multe bătălii decât mine.
Nu mă voi plânge niciodată unui primar.

Se vor găsi pe margine cârcotaşi care să strige "nu l-am pus eu să mă adopte!".
Ba da!
Tu, tu şi tu.
Cei mai mulţi dintre voi!
El doar s-a oferit şi voi aţi fost de acord. Şi-a oferit disponibilitatea pentru că ştia că o poate face mai bine decât alţii.

Aşadar un loc doi la start, nu face decât să îl îndepărteze de micile bucurii personale. Să-l supună unui efort suplimentar. Eu cred în puterea lui de luptător şi de asemenea mai ştiu că indiferent de locul pe care va sosi nu va abandona corabia.

Când vă e greu din trei motive, gândiţi-vă că lui îi este greu din trei mii.
Când aţi obosit după zece ore de muncă, gândiţi-vă că poate el nu a dormit de două zile.
Când vă plimbaţi împreună cu copiii şi vă deranjează scârţâitul balansoarului, gândiţi-vă că poate el nu a reuşit să găsească cinci minute pentru fiul său.
De ce?
Ca să acorde familiei mari un dram de bunăstare şi să răspundă fiecăruia după nevoile sale.
Ca să poate supraveghea sutele de angajaţi care au grijă de destinele voastre.
Ca să nu mai scârţie balansoarul la care speră că îşi va duce fiul într-o zi... ...indiferent pe ce loc va termina cursa.

Am învăţat acest exerciţiu de înţelegere şi acceptare după discuţia cu Maica Stareţă şi el mă va urmări întotdeauna.

Diferenţa dintre a striga neputinţa şi aceea de a acţiona pentru înlăturarea ei este într-adevăr un test de maturitate între două puncte existenţiale.

Alegerea ne şi vă aparţine!



Cristi Iordache

Târgovişte - Metropolă Culturală sau Dramaturgia Româno-Franceză

Teatrul "Francois Jacob" la Târgovişte


"Vraiment, je tiens a remercier tout le monde, la municipalite de Târgovişte qui nous a accueilli aussi d’une tres belle maniere, qui nous a honore en faisant venir a la mairie (…)et un merci vraiment particulier a Dan Ţopa, qui est le directeur de ce theatre, mais qui est aussi le metteur en scene de cette piece… ", spune Alain Spenle la finalul piesei Du Pain Plein les Poches de Matei Vişniec.


Alexandre Angel & Alain Spenle

Un episod de calibru în viaţa culturală a oraşului, un eveniment care trece cu surle şi trâmbiţe, aşa cum merită o stare de împlinire a unei comunităţi restaurate. Îmi asum mesajul dictonului rostit de Iorga la Iaşi - cuvintele lui Petru Rareş, cele care dăinuie peste vremuri: “vom fi iarăşi ce-am fost şi mai mult de-atât!”
După ce în cadrul proiectului româno-francez, în 2009, regizorul Francois Jacob a prezentat piesa lui Jean Genet, “Le funabule” cu Mircea Silaghi, a venit rândul regizorului Dan Ţopa să promoveze dramaturgia românească în spaţiul francofon.



“Nous avons eu le plaisir de jouer devant vous”, declară omul cu bastonul(umbrela), actorul Alain Spenle şi continuă prin a mărturisi că la Belfort a fost o muncă extrem de grea, care nu s-ar fi putut realiza în cele zece zile, fără determinarea lui Dan Ţopa.


"Buzunarul cu pâine" a făcut înconjurul lumii


Alb. Luminos. Andante.
Scenografia semnată de Sorana Ţopa, lumini şi sunet, George Puiu, regia tehnică, Jean Besanceney şi Gheorghe Butcă.
Într-un habitat bine mărginit, de un alb imaculat, ales inspirat realist în faţa miracolului existenţial şi deopotrivă, ironic, raportat la virtuţile celor două personaje care construiesc sau demolează soluţii, oratoric, dar care puşi în situaţia de a acţiona, inventează cele mai năstruşnice şi mărunte motive pentru a nu o face. Ei sunt omul cu bastonul şi omul cu pălărie, "puri" şi curaţi ca lumea în care trăiesc (Alain Spenle şi Alexandre Angel) sau pe care aşa vor să o vadă.



Dezbat soarta câinelui din groapa adâncă de lângă ei, ba chiar la un momentdat afirmă că poate acolo s-a născut. Unul este naiv şi idealist, celălalt pragmatic, cârcotaş, dar amândoi abundă în spirit analitic şi printre fraze pseudo-filozofice hilare, mai aruncă din când în când câte o bucată de pâine câinelui. Strigă la unison: “Asta nu e posibil! Să facă domnule cineva ceva!”, în timp ce ei îşi găsesc tot zeci de scuze. O problemă la picior, o rudă bolnavă, replici care te fac să râzi, însă pe înfundate, de parcă te-ai recunoaşte puţin în ei. Îşi exteriorizează ipohondriile în timp ce eu, spectatorul nu ştiu dacă să mă ghemuiesc în scaun fără a privi în jur, sau să aplaud, disociindu-mă total de tipologia individului lipsit de spirit civic, dar cu pretenţii la recunoaşterea meritelor de a gândi şi a găsi tot felul de explicaţii tipice societăţii care “bate apa-n piuă”. Se lasă întunericul peste albul lor, acelaşi întuneric pe care-l trăieşte câinele în aşteptarea salvării miraculoase, iar imaculatul şervetelor al cizmelor şi şosetelor devine un gri, un gri care nici acela nu mai este clar. Totul se năruie când de sus cad bucăţi de pâine peste ei, dovedind încă odată micimea naturii umane, gaura adâncă din care personajele noastre tocmai îşi afişau grandoarea, dar care nu depăşesc hotarul condiţiei unui câine captiv.



O temă care te trezeşte la realitatea crudă că dincolo de noi se află altă dimensiune, cineva care ne poate sau nu salva. Dureros şi deopotrivă, universal valabil. O laşitate tragicomică pe care numai un om trăind în culturi şi societăţi diferite, un “domn K. eliberat şi un izolat în cercul kafkian putea să o etaleze cu atâta acurateţe – dramaturgul român cel mai jucat în lume, Matei Vişniec.
Un fin psiholog, un mare pedagog.
După o piesă te ridici şi pleci cu altă atitudine.
Aplauze. Lumină. Spectatori în picioare.
Să acţionăm. Putem vorbi după. Dar să oferim, să salvăm, să dăruim!
Pâine.
"…Sans la determination de Dan Ţopa, cette piece n’aurait pas pu avoir lieu et aujurd’hui, dans votre belle ville Târgovişte, donc nous tenons a rendre un bel hommage et a le remercier de sa determination qui nous a permis d’etre present devant vous ce soir.
Merci a vous tous ! "





Gazdă - Teatrul Municipal Târgovişte


Du Pain Plein les Poches c’est fini.


Actorul Mircea Silaghi & regizorul tehnic Jean Beasanceney




Culori. Lume pestriţă. Câţiva se grupează în foaier. Majoritatea pleacă.
Fac cunoştinţă cu Sorana Ţopa.
Vorbesc cu actorul Ilie Ghergu şi cu regizorul Jean Besanceney. Adi Apostol schimbă obiective şi fotografiază.


Actorul Ilie Ghergu

Cu franceza mea stricată mă poticnesc la “greu”. Îl rog pe Mircea Silaghi, actorul de astă-dată translator:
“Mircea...greu!”
“Difficile, ce e-aşa greu!”
Mai să mă buşească râsul. Da, dificil nu e greu, dar greu e “difficile”.



Apar Alexandre Angel şi Alain Spenle fără pălărie şi baston. Vorbim despre spectacol şi îi felicit pentru reprezentaţie. Dincolo de uşoara oboseală acumulată în cele două zile, îmi mărturisesc că sunt încântaţi de oraş, de oameni, de publicul care a aplaudat în picioare, de modul în care au fost primiţi de către primar. Alexandre Angel remarcă faptul că nu vorbesc fluent franceza şi e curios cum am receptat spectacolul. Mircea Silaghi îi spune că ştiu piesa în limba română.


Actorii Mircea Silaghi, Alexandre Angel & Alain Spenle

Şi-apoi ce nevoie aveam să aud cuvintele ! Decorul, muzica, luminile, gestica lor, mimica feţei, toate făceau parte dintr-un limbaj comun. Comun precum această parte a proiectului care tocmai se încheia, proiect despre care primarul Gabriel Boriga declara că pentru el rămâne unul de suflet.
Programul “Promovarea Dramaturgiei Franceze în Europa Centrală şi de Est şi a Dramaturgiei Româneşti în Spaţiul Francofon” este susţinut de Ministerul Afacerilor Externe- Cultura Franceză, Consiliul General Teritorial Belfort, Primăria Oraşui Belfort şi Primăria Municipiului Târgovişte.
Protagonişti Teatrul Municipal Târgovişte-România şi Compania de Teatru “Francois Jacob” Belfort – Franţa.



Câinele

Despre câine nu se ştie nimic.





Cristi Iordache

Grup Media Singur