TEHNICI DE SUPER-VIETUIRE

,,Nu exista infern. El este doar imaginea raiului in care cu voie sau fara voie, mutam continuu lucrurile de la locul lor.''

marți, 15 noiembrie 2011

Despre iluzia puterii

M-am trezit căutând fereastra. Uitasem toate visele. Am stat puţin pe gânduri, apoi, în realul meu mărunt, mi-am spus: "niciodată nu au alternat mai mult de o noapte şi o zi, niciodată!"
Uneori oamenii pot avea nevoie de câteva zile la rând, alteori de câteva nopţi, dar nu, niciodată n-au alternat mai mult de o noapte şi-o zi.
Mintea mea se juca sau chiar incerca să rezolve ecuaţii existenţiale.
M-am întrebat cine sunt şi mă străduiam să găsesc un răspuns.
"Un om născut din om, din om, din om, dar ... cine a făcut Omul? Să fi fost vorba despre evoluţia darwinistă, însă ... cum au apărut primatele? Poate nişte reacţii chimice ... şi totuşi, cine a creat elementele? Probabil nişte implozii şi ciocniri interplanetare." Era greu. Nu găseam originea planetelor. "Dar dacă sunt doar o imagine, un gând, un flash, produs conştient şi inconştient? Da, dar asta înseamnă să am o inimă, o minte ... ele într-o stare sau alta procesează ... uite, gândesc, scriu ... da, scriu. Cum pot face asta?"
Mintea mea se juca inocent, banal.
Am privit pe fereastră şi am văzut lumina. Întodeauna după o noapte a urmat o zi, pe care oamenii nu le-au putut manipula niciodată. De ce? Pentru că nu putem controla nimic prin noi înşine. Deci există un creator al tuturor celor ce sunt. El se află în fiecare dintre noi, însă nu spune nimic, nu pentru că nu vrea, ci pentru că nu am învăţat să înţelegem.
Mintea mea se angrenase într-un lanţ de răspunsuri lumeşti.
Experimentasem adesea.
Pe crestele înalte ale munţilor urmăream lumea de parcă aş fi levitat undeva deasupra ei. Făcusem un obicei din asta! Acolo m-am convins că-n vulturi şi lupi, în brazi şi flori de colţ, în pietre şi-n oameni, în toate este Dumnezeu!
Mă uit pe fereastră, văd lumina, văd ziua, o zi care va fi singura până la apus, fără ca eu, tu, noi, să putem face ceva.
Mi-e din ce în ce mai clar: lucrul pe care-l ştiu cu certitudine este acela că nu ştiu nimic mai mult decât voi, că nu sunt nici mai bun nici mai frumos decât semenii mei! Dacă ceva din toate astea ar fi în plus, dacă aş şti, ori aş fi mai bun, mai puternic, atunci aş emite judecăţi, aş prelua deopotrivă, responsabilităţi şi ar fi o povară prea mare să ignor Dumnezeul fiecăruia, să-ncerc să duc ceea ce numai El poate.
Cum piere ziua! Cum se pierde în albastrul amurgului!
Eu scriu şi poate voi veţi citi. Noi suntem.
În noi sălăşluieşte Dumnezeu, Cel care ştie Adevărul. Amândoi sunt Unul!
E noapte. O singură noapte. Până când voi vedea prin fereastră lumina.
Până când lumina se va pierde în albastrul amurgului.
Niciodată altfel!
Acum tot ce ştiu este faptul că Adevărul mi-ar dovedi că nu ştiu nimic.

sâmbătă, 12 noiembrie 2011

concert pentru buze arse




concert pentru buze arse







nu ma pune sa scriu cu mana dreapta,
nu ma intreba despre ieri -
tin la lucrurile vechi - i-am spus lui Venus,
si-am refuzat inima "la tipla".

asa carpeau batranii camasile de postav - am vazut in filme -
dar nu lipsea buzunarul de la piept, femeie!

s-a aplecat, mi-a privit atent pupilele,
a vazut lumina oamenilor, apoi a vrut sa ma ridice.
Venus era iubita mea;
ne-ntalneam pe ascuns dupa pod.

ai sa racesti cu parul asta ud –


tu nici nu stii daca acum e azi!

sanii-i cantau sub obrazul meu,
ii sarutam concertul pentru buze arse si pian.
cu bucati din rochia alba
imi stergea amintirile despre maine
si-mi scria versuri pe suvitele naclaite.

cand te vei trezi, sa nu mai pleci! uite!
mi-a infipt un trandafir albastru, printre cusaturi,
ca-ntr-o inima de postav.

nu puteam sa scriu cu mana dreapta despre ploi
si-am adormit impreuna cu ochii deschisi
dupa ce mi-a soptit ca-i un miracol sa iubesti
un trandafir albastru cu radacini in mine.







E R O G E N E S T E T I C A






miercuri, 19 octombrie 2011

Sângele de pe degete erau lacrimile inimii

16 octombrie 2011. Nu m-am prăbuşit.

Sunt la sol.

Sunt în punctul zero.

Scriam în 2009 că adâncul şi înaltul au fost şi vor rămâne elementele necesare existenţei mele.

Adevărat! Fragmentul „Căţărătorul” este dovada. Ca şi altele, dealtfel.

Baza de pregătire „Ardeal” m-a transformat brusc şi mi-a lăsat „schimbarea” drept încercare pentru fiecare zi.

Cu ceva timp înainte de a scrie aceste rânduri am coborât în adânc.

Am o inimă. Când se foloseşte ca ţintă şi se trage din toate părţile, ea nu piere. Arată ca un bulgăre cu zeci de săgeţi înroşite, iar mintea-mi spune că trebuie să merg în largul mării.

Să cobor în adânc.

Asta am şi făcut; am înotat cu rechinii şi căluţii de mare. Nimerisem chiar într-o furtună teribilă, dar învăţasem demult să nu lupt cu ea. Afirmam în „Ziua XXXV” că „mă las purtat de val”, că „înot cu el, nu împotriva lui. Şi conform teoriei mele, m-am regăsit într-un târziu la mal.

În punctul zero.

În punctul Omului.

Apa sărată a mării nici nu-mi spălase bine rănile, căci inima îmi era din nou folosită ca ţintă.

Ce să fac? Unde să fug?

Am strigat Oamenii. Unii aveau la rându-le inimile săgetate, alţii le aveau atât de mici şi goale încât nu puteau să m-ajute.

Mi-am zis că oamenii sunt Oameni, şi-atât.

Că la fel şi eu, sunt om, şi-atât.

Că inimile noastre sunt inimi, şi-atât.

Sângele se prelingea pe palmele mele când îmi ţineam inima cu degetele răsfirate printre săgeţi. Mi se zbătea în mâini, iar eu nu ştiam cum să-i alin durerea.

„Hai să fugim, i-am şoptit, hai să-ncercăm înaltul!”

Am aruncat telefonul şi-am plecat spre Baza de antrenament „Ardeal” renunţând la orice contact cu lumea de dincolo de munţi. Noaptea târziu mi-am revăzut vechii tovarăşi alături de care experimentasem supravieţuirea încă din „ziua întâi”. Transformarea trecuse brutal şi peste ei. Nu mai erau aceeaşi. LH, prietenul care cândva îmi spunea că „cel mai bun alpinist este unul în viaţă”, el care mă urmărea să nu fac imprudenţa de-a pleca singur pe cărări de munte, de astă-dată mi-a asigurat cazarea pe perioadă nelimitată, apoi mi-a zis sec: „vezi şi tu ce faci, pentru că noi avem treabă”.

LA-învăţătorul îmi explicase odată că viaţa mea este ca un traseu abrupt pe care mă caţăr. Dacă pot face asta în siguranţă şi întotdeauna mă întorc teafăr, înseamnă că ştiu să trăiesc.

Oare ştiam cu adevărat?

Habar n-am! Singurul lucru cert acum, este că inima mi-era o ţintă în bătaia arcului şi-o purtam de teama arcaşilor, în gentuţa de la brâu.

Am pornit pe poteci, dezamăgit că atât LA-învăţătorul, cât şi DDP-ghidul nu se aflau aici. Ei m-ar fi ajutat să izbândesc. Însă aşa, eram doar o pradă uşoară, la discreţia vânătorilor.

Nu-mi rămânea decât să fug şi am făcut-o!

Fugeam.

Fugeam ferindu-mă şi sărind ba în stânga, ba în dreapta.

Oricum, cele câteva săgeţi care mi se-nfigeau în piept, nu mă puteau ucide. Dar trebuia să fug, să caut ajutor pentru inima mea din borsetă, care zvâcnea agonic de la rănile anterioare şi numai pentru ea trebuia să alerg ca să găsesc vindecare.

Un cioban mi-a întins mâna.

Nu mă sperii niciodată de o mână. Nici de un om.

-Nu fugi, mi-a zis. Hai să vorbim.

Am povestit cu el despre arcaşi.

Dar şi despre săgeţi fără arcaşi.

I-am mărturisit că voi urca liber cât de sus voi putea.

-Ai să te prăpădeşti. Aici mere în echipă, cu ciocan, corzi şi ceva pitoane. No, io zic, hai la mine să mânci ceva!

-Dă-mi un telefon dacă ai, să-mi sun prietenii, i-am cerut şi m-am considerat norocos când am văzut că are şi mi-l oferă.

Gentuţa mea parcă trepida uşor. Cred că inima simţea că e de bine. Am atins-o şi am simţit sâgele cald şi lipicios. Era un fel al inimii de a plânge de bucurie, m-am gândit.

Am strigat Oamenii.

Unii aveau la rându-le inimile săgetate, alţii le aveau atât de mici şi goale încât nu puteau să m-ajute.

Mi-am zis că oamenii sunt Oameni, şi-atât.

Că la fel şi eu, sunt om, şi-atât.

Că inimile noastre sunt inimi, şi-atât. Dar când am atins borseta am simţit iarăşi sângele cald şi lipicios. Astea cred că erau lacrimile ei de tristeţe.

...va urma

Sângele curge întotdeauna printre degete


16 octombrie 2011. Nu m-am prăbuşit.

Sunt la sol.

Sunt în punctul zero.

Scriam în 2009 că adâncul şi înaltul au fost şi vor rămâne elementele necesare existenţei mele.

Adevărat! Fragmentul „Căţărătorul” este dovada. Ca şi altele, dealtfel.

Baza de pregătire „Ardeal” m-a transformat brusc şi mi-a lăsat „schimbarea” drept încercare pentru fiecare zi.

Cu ceva timp înainte de a scrie aceste rânduri am coborât în adânc.

Am o inimă. Când se foloseşte ca ţintă şi se trage din toate părţile, ea nu piere. Arată ca un bulgăre cu zeci de săgeţi înroşite, iar mintea-mi spune că trebuie să merg în largul mării.

Să cobor în adânc.

Asta am şi făcut; am înotat cu rechinii şi căluţii de mare. Nimerisem chiar într-o furtună teribilă, dar învăţasem demult să nu lupt cu ea. Afirmam în „Ziua XXXV” că „mă las purtat de val”, că „înot cu el, nu împotriva lui. Şi conform teoriei mele, m-am regăsit într-un târziu la mal.

În punctul zero.

În punctul Omului.

Apa sărată a mării nici nu-mi spălase bine rănile, căci inima îmi era din nou folosită ca ţintă.

Ce să fac? Unde să fug?

Am strigat Oamenii. Unii aveau la rându-le inimile săgetate, alţii le aveau atât de mici şi goale încât nu puteau să m-ajute.

Mi-am zis că oamenii sunt Oameni, şi-atât.

Că la fel şi eu, sunt om, şi-atât.

Că inimile noastre sunt inimi, şi-atât.

Sângele se prelingea pe palmele mele când îmi ţineam inima cu degetele răsfirate printre săgeţi. Mi se zbătea în mâini, iar eu nu ştiam cum să-i alin durerea.

„Hai să fugim, i-am şoptit, hai să-ncercăm înaltul!”


...va urma

marți, 18 octombrie 2011

Tehnici de super-vieţuire

ÎNTR-O ZI

Aici.

Aici formăm o echipă, un colectiv. Dar suntem indivizi pe care oamenii de rând, în mod normal i-ar ocoli.

Avem un singur scop şi asta ne uneşte. La fel de mult cum ne uneşte teama celor din jur. Îi speriem prin comportament, ne consideră periculoşi, fără a şti că trăim şi noi o frică. Poate mult mai mare. Ea este cea care ne-a adus aici, indiferent de măştile pe care le afişează fiecare.

Suntem o echipă zi de zi în scădere. Nu de formă psihosomatică, ci numeric.

Se aude gongul acela de abandon şi o stare de tristeţe ne încearcă atunci când se închid porţile în spatele unui coleg.

Azi D.D.P. mi-a spus că din grup s-au remarcat detaşat două persoane:

-Nu deconspir numele celuilalt. Unul eşti tu!

-Ce tehnică mai e şi asta?

-Sunt ceea ce sunt pentru că am învăţat să fiu corect cu mine şi nu pot fără a fi la fel cu cei din jur. Te vei convinge mai târziu.

Fac presupuneri. Celălalt nu ar putea fi decât Ned.

Oricum, nu contează. Suntem egali indiferent de calităţi, vârstă, pregătire profesională, ori statut social.

Avem de trecut baremuri. Este nevoie de lecţii şi antrenament.

Am depăşit deja multe probe de foc. Nici nu mai am noţiunea timpului.

Doar seara mă gândesc la cei dragi, însă nu mai vreau să spun ce simt. Am învăţat să accept trăirile, mângâindu-le. Au trecut multe zile de când mă aflu aici.

Aici.

Aici sunt porţi înalte cu balamale şi zăvoare?

Erau.

Aşa mi-am văzut debutul în bază. Lucrurile s-au schimbat. Învăţătorii şi-au făcut datoria, instructorii şi ghizii, de asemenea.


PETER

Peter iubeşte viaţa. Aici se simte captiv. Doarme în camera noastră în seara asta. Nu-mi convine pentru faptul că va avea chef de vorbă. Încerc să mă adun şi-mi dau seama că îl voi asculta vrând-nevrând. Trebuie să fiu tolerant, să nu-mi pun întrebări de genul „despre ce va vorbi”, oare mă va plictisi”, sau „când va termina”.

- Mi-e dor de Eileen, spune apăsat, cu ochii întredeschişi, întins în pat cu mâinile sub ceafă.

-Te-am auzit astăzi vorbind despre problemele voastre, îi zic, dar n-am înţeles prea multe.

Este clar. Am disponibilitatea de a suporta disconfortul produs de prezenţa lui. De fapt suport, întrucât prezenţa lui n-o mai percep ca pe un disconfort. Mi-am învins egoismul sau poate în egoismul meu vreau să-mi dezvolt răbdarea.

- Ea suferă de o boală psihică, fratele meu! Lua câte un pumn de pastile şi n-a mai suportat. Acum are nevoie de sprijin şi eu stau aici ca un boschetar.

- Atunci pleacă!

- Aş vrea eu, dar nu pot din cauza lui tata. Dacă părăsesc baza, nu-mi mai dă niciun ban şi iar îl bat, iar mă duc la ciordit.

-Cu maică-ta te înţelegi mai bine?

-Da, dar el e cu mălaiul.

-Peter, ai nişte studii, ai relaţii, eşti în stare să te întreţii!

-Băi fratele meu, Ned avea lanţ de restaurante şi le-a pierdut pe toate; cât crezi că pot să produc eu? Tu nu şti ce simţi, doar când auzi cuvântul! I-ai văzut pe psihologii ăia care au venit ieri?

Soţ şi soţie, doi foşti consumatori de heroină şi alte droguri de mare risc, actualmente abstinenţi, veniseră în calitate de psihologi, pentru studii de caz pe linie profesională. Ned, plictisit de oratoria perimată, a ieşit din sală şi după câteva minute a revenit, trecând pe lângă ei şi scăpând o bilă poleită care s-a rostogolit vreo doi metri sub privirile lor.

Mi-a spus mai târziu că luase staniolul de la o ciocolată.

-Le ploua în gură, tremurau, băi, se bâlbâiau... nişte cocalari! Ai văzut? Aşa că nu şti cum să ajungi mai repede la omul tău! Dai oricât pentru o doză. Ce-mi spui tu să produc eu! Până să vin aici, nu-mi ajungea nici ce-mi dădea tata; mai furam şi din maşini! Las-o moartă, frate!

-Peter, eu te-am adus de la gară şi din oraş, te-am pus în pat, te-am „scos” la director! Ce zici! Te-am trimis la duş să nu te vadă aştia, te-am adus de la „folclorice” de-atâtea ori, toate de „n” ori!

-Ştiu, frate! Eşti cel mai „valabil” dar tu nu-nţelegi pentru că nu eşti ca noi.

-Atunci de ce-mi spui despre tine şi Eileen? De ce dormi aici? Fiindcă nu-nţeleg?

-Mi-e dor de Eileen. Dacă pleacă la tratament în Germania, înnebunesc!

Eileen, iubita lui, manager de hotel într-o ţară arabă, fusese răpită şi ţinută ostatică o lungă perioadă, până când angajatorul şi ambasada au negociat şi plătit răscumpărarea.

Trauma suferită i-a lăsat urme adânci, pe care a încercat să le ignore. Lipsa controlului de specialitate şi a unei terapii, a dus în timp la dezvoltarea dublei personalităţi.

Ne-a spus L.A. că deşi rar întâlnită în România, această afecţiune psihică, necuprinsă în DSM, există totuşi.

Eileen nu putea fi diagnosticată în ţară, dar medicul la care ajunsese în cele din urmă, ştia că e vorba de o „personalitate multiplă”.

-M-aş duce mâine la Predeal, că este la casa ei de vacanţă. Nu vreau decât să stau toată noaptea cu ea, fără sex, doar să mă lase s-o ling. S-o ling toată, până dimineaţa. Apoi îi iau chiloţii. Îi iau şi-i port în buzunar toată ziua. Seara îi aşez pe pernă şi pun obrazul pe ei. Le simt mirosul, frate! Dacă-i aveam acum, apucam din ei, sugeam şi îi plimbam pe buze până adormeam.

Adormise.

Ca şef al grupului (fusesem ales prin vot, pentru o săptămână), a doua zi la apel, Berti, instructorul, mă întreabă:

-Probleme, ceva?

-Nu.

-Activitatea?

Îi înşir câteva evenimente lipsite de importanţă. În realitate se petrecuseră destule, incompatibile cu regulamentul de ordine interioară.

-Pleacă cineva în oraş?

-Da. Mihai, Sandu, Peter şi Darie.

Se uită la ultimii doi cu suspiciune, apoi la mine cu un soi de reproş, ceva de genul „tu le faci, tu le tragi”. Nu-mi putea anula decizia pentru că ar fi distrus ideea de unitate, ar fi exercitat un abuz asupra personalităţii mele şi implicit, ar fi pierdut încrederea grupului.

La încheierea şedinţei, Berti mă opreşte şi-mi spune:

-Ăştia sunt la ultimul avertisment; te-ai gândit bine? Oricum hotărârea a fost luată. Roagă-te să se-ntoarcă diseară pe picioarele lor!

Jos pe terasă, Darie mă roagă să le dau un milion de lei pentru drum. Ştiam că-mi vor cere, îi aveam la mine şi le-am dat. Erau foarte agitaţi. Nu se aşteptaseră la atitudinea asta din partea mea, cu toate că, mai ales Peter, simţea încă de aseară deznodământul, însă nu avea o certitudine.

În adicţie se crează un triunghi „victimă-persecutor-salvator”. Situaţia de faţă avea un statut atipic. Înlesnirile şi ajutorul pe care i le oferisem lui Peter, mă puneau în postura salvatorului, dar el ştia că nu se va întoarce şi astfel deveneam persecutorul său. Ar fi fost exclus din program şi împăcat întrucât altcineva purta vina. De fapt mă alesese; prin sfaturile pe care i le ofeream discret mai mereu, prin observaţiile pe care i le făceam, amical, eram salvatorul dar şi persecutorul ideal!

De regulă persecutorul traumatizează, aceasta fiind chiar situaţia din familia lui, unde încercările părinţilor de a-l ajuta, nealegând metode agreate de el, îi adânceau victimizarea. La rândul lor, prin faptul că Peter nu răspundea pozitiv, ei se transformau în victimele sale. Un joc inconştient de-a cine pe cine salvează ori persecută. Jocul de-a victima.

Eu nu mă mai consideram perdant. Învăţasem aici. Puteam intra în jocul lui Peter, fără a-şi da seama că jucăm de fapt jocul meu.

Înainte să plece, tocmai când să-mi vorbească, îl atenţionez total dezinteresat:

-Faci ce vrei, că şti ce faci!

-Da, frate...dar mai dă-ne şi nouă cinci sute de mii.

-Băi, sunteţi culmea obrăzniciei! Vreţi să vă duceţi la „legale”.

-„Nebunici”, să trăiască familia ta, zice Darie, luăm şi noi o „power blanca”.

-Hai, dispari!

Seara în cameră Tinel îmi arată portofelul şi se vaită că i-au dispărut cinci sute de mii de lei.

-Băgasem portofelul în trusa de bărbierit, printre hainele din dulap.

-Frica, Tinele, frica! Ea atrage prădătorul. Banii mei uite-i în sertar, la vedere.

Am reuşit să-l ajut timp de o lună pe camaradul meu, Peter. În cele din urmă a fost exclus din bază.

Gongul din urma sa, m-a afectat cel mai puţin.

Ştiam că deşi nu se adaptase aici, acumulase destul pentru supravieţuire.

Aveam satisfacţia că l-am sprijinit mai mult decât familia sa şi decât coordonatorii centrului de pregătire.

Ultimul schimb de priviri dintre noi, m-a făcut să-nţeleg asta.

*

-Împinge, împingeee!

-Ah!

-Aşa, aşa, împinge!

Părul îi cădea peste faţa mea transpirată. Nu mai aveam suflu. „Fata este nebună”, aveam puterea să constat.

-Împinge, aşa, bravo!

-Ah! Mai ridic-o puţin, că nu mai pot.

-Bine, hai împinge, mai poţi. Poţi treizeci.

„Femeia Rambo”, antrenoarea, scotea untul din mine. Bătusem recordul de douăzecişitrei de ridicări pentru deltoizi şi marele dorsal.

Aici.

Aici nu mai sunt porţi înalte cu balamale şi zăvoare.

Aici găseşti orice.

Frică şi vină.

Salvatori şi victime.

Confuzie şi regăsire.

Am drumul meu şi voi învinge, dacă nu cumva deja am făcut-o!

Lecţii şi antrenament.

(Baza de pregătire Ardeal)