Târgovişte redivivus
Ca un hoinar prin lume şi prin propria libertate - închipuită sau nu - am văzut oameni şi locuri. De câte ori mă-ntorc acasă, regăsesc o cetate pentru care timpul curge în amonte. Capitala asta a românismului vreme de secole, întinereşte irevesibil.
Îmi permit o bancă în parc pentru exerciţiul de admiraţie şi urmăresc oamenii care mai acum câţiva ani treceau trişti şi resemnaţi; sunt aceeaşi, dar spre surprinderea mea, nu mai au riduri şi grimase. Talpa lor calcă ferm, gestica le trădează eliberarea din colivia apocaliptică, iar mimica poartă amprenta dezinvolturii. Parcă m-aş afla într-un Haiti al zilelor noastre, privind pânza unui Gauguin autohton, gălăgios şi lipsit de griji. De ce nu? Este un decembrie cald. Un sfârşit de an plin de viaţă! Am asistat, deopotrivă, la aprinderea bradului şi bucuria copiilor, precum şi la concertul maestrului Harry Tavitian.
Sunt călătorul care îşi traversează străzile nu pentru că trebuie, ci pentru că intră în jocul iubirii pământului de-acasă.
Intr-una dintre dimineţi aveam să-l reîntâlnesc după trei luni pe Gabriel Boriga, primarul oraşului. Nu am vorbit despre lupte şi eroi; am definit pur şi simplu un vechi proverb care ne-nvaţă că „omul sfinţeşte locul”. Ce mi-a rămas în minte şi mă urmăreşte obsesiv, este o frază care poate deţine secretul prosperităţii unei comunităţi, sintagmă pe care mi-a rostit-o apăsat şi responsabil chiar înainte să ies din birou: „ …măi Cristi, târgoviştenii sunt rudele mele de gradul unu!”.
Un sfârşit de an ireproşabil pentru un hoinar prin propria libertate.
Încep, de asemenea, să descopăr pacea şi bucuria concetăţenilor mei şi, după cum îmi mărturisea o prietenă sosită din Mannheim - tind să fiu total de acord cu ea - „nu am văzut oraş mai viu decât Târgovişte!”
Continui exerciţiul de admiraţie cutreierând Curtea Domnească a vechii Cetăţi de Scaun. Păşesc pe urmele marelui Mihai, primul Domn al tuturor românilor şi pe urmele legendarului Vlad Ţepeş. Urc în Turnul Chindiei unde răsună colindele copiilor care primesc darurile Moşului venit de trei zile în Piaţa Prefecturii - transformată acum într-un adevărat Disneyland. Mă încearcă nostalgia la gândul că ei cântă şi eu scriu în dulcele grai românesc lăsat moştenire de către Ienăchiţă Văcărescu şi Ion Heliade Rădulescu.
Târgovişte, Târgovişte!
Este timpul pentru armonie şi voie bună. Oraş am, prieteni am; rămâne doar să ne bucurăm împreună de ultimele două zile din an. Vom face echilibristică la patinoar, apoi vom petrece noaptea dintre ani într-un spectacol de sunet şi lumini.
Lumina vine şi din noi, oamenii, românii de pretutindeni! Fiecare îşi are soarele său interior, căruia îi va da drumul pentru o viaţă fără riduri şi grimase, pentru strălucirea din ochii copiilor noştri.
Îmi vin în minte cuvintele edilului târgoviştean şi mă gândesc la starea de normalitate, la societatea românească dintre hotarele ţării şi din afara ei.
Extrapolez şi spun: „Românii sunt rudele noastre de gradul unu”.
La mulţi ani, fraţi români!
Cristi Iordache
