ÎNTR-O ZI
Aici.
Aici formăm o echipă, un colectiv. Dar suntem indivizi pe care oamenii de rând, în mod normal i-ar ocoli.
Avem un singur scop şi asta ne uneşte. La fel de mult cum ne uneşte teama celor din jur. Îi speriem prin comportament, ne consideră periculoşi, fără a şti că trăim şi noi o frică. Poate mult mai mare. Ea este cea care ne-a adus aici, indiferent de măştile pe care le afişează fiecare.
Suntem o echipă zi de zi în scădere. Nu de formă psihosomatică, ci numeric.
Se aude gongul acela de abandon şi o stare de tristeţe ne încearcă atunci când se închid porţile în spatele unui coleg.
Azi D.D.P. mi-a spus că din grup s-au remarcat detaşat două persoane:
-Nu deconspir numele celuilalt. Unul eşti tu!
-Ce tehnică mai e şi asta?
-Sunt ceea ce sunt pentru că am învăţat să fiu corect cu mine şi nu pot fără a fi la fel cu cei din jur. Te vei convinge mai târziu.
Fac presupuneri. Celălalt nu ar putea fi decât Ned.
Oricum, nu contează. Suntem egali indiferent de calităţi, vârstă, pregătire profesională, ori statut social.
Avem de trecut baremuri. Este nevoie de lecţii şi antrenament.
Am depăşit deja multe probe de foc. Nici nu mai am noţiunea timpului.
Doar seara mă gândesc la cei dragi, însă nu mai vreau să spun ce simt. Am învăţat să accept trăirile, mângâindu-le. Au trecut multe zile de când mă aflu aici.
Aici.
Aici sunt porţi înalte cu balamale şi zăvoare?
Erau.
Aşa mi-am văzut debutul în bază. Lucrurile s-au schimbat. Învăţătorii şi-au făcut datoria, instructorii şi ghizii, de asemenea.
PETER
Peter iubeşte viaţa. Aici se simte captiv. Doarme în camera noastră în seara asta. Nu-mi convine pentru faptul că va avea chef de vorbă. Încerc să mă adun şi-mi dau seama că îl voi asculta vrând-nevrând. Trebuie să fiu tolerant, să nu-mi pun întrebări de genul „despre ce va vorbi”, oare mă va plictisi”, sau „când va termina”.
- Mi-e dor de Eileen, spune apăsat, cu ochii întredeschişi, întins în pat cu mâinile sub ceafă.
-Te-am auzit astăzi vorbind despre problemele voastre, îi zic, dar n-am înţeles prea multe.
Este clar. Am disponibilitatea de a suporta disconfortul produs de prezenţa lui. De fapt suport, întrucât prezenţa lui n-o mai percep ca pe un disconfort. Mi-am învins egoismul sau poate în egoismul meu vreau să-mi dezvolt răbdarea.
- Ea suferă de o boală psihică, fratele meu! Lua câte un pumn de pastile şi n-a mai suportat. Acum are nevoie de sprijin şi eu stau aici ca un boschetar.
- Atunci pleacă!
- Aş vrea eu, dar nu pot din cauza lui tata. Dacă părăsesc baza, nu-mi mai dă niciun ban şi iar îl bat, iar mă duc la ciordit.
-Cu maică-ta te înţelegi mai bine?
-Da, dar el e cu mălaiul.
-Peter, ai nişte studii, ai relaţii, eşti în stare să te întreţii!
-Băi fratele meu, Ned avea lanţ de restaurante şi le-a pierdut pe toate; cât crezi că pot să produc eu? Tu nu şti ce simţi, doar când auzi cuvântul! I-ai văzut pe psihologii ăia care au venit ieri?
Soţ şi soţie, doi foşti consumatori de heroină şi alte droguri de mare risc, actualmente abstinenţi, veniseră în calitate de psihologi, pentru studii de caz pe linie profesională. Ned, plictisit de oratoria perimată, a ieşit din sală şi după câteva minute a revenit, trecând pe lângă ei şi scăpând o bilă poleită care s-a rostogolit vreo doi metri sub privirile lor.
Mi-a spus mai târziu că luase staniolul de la o ciocolată.
-Le ploua în gură, tremurau, băi, se bâlbâiau... nişte cocalari! Ai văzut? Aşa că nu şti cum să ajungi mai repede la omul tău! Dai oricât pentru o doză. Ce-mi spui tu să produc eu! Până să vin aici, nu-mi ajungea nici ce-mi dădea tata; mai furam şi din maşini! Las-o moartă, frate!
-Peter, eu te-am adus de la gară şi din oraş, te-am pus în pat, te-am „scos” la director! Ce zici! Te-am trimis la duş să nu te vadă aştia, te-am adus de la „folclorice” de-atâtea ori, toate de „n” ori!
-Ştiu, frate! Eşti cel mai „valabil” dar tu nu-nţelegi pentru că nu eşti ca noi.
-Atunci de ce-mi spui despre tine şi Eileen? De ce dormi aici? Fiindcă nu-nţeleg?
-Mi-e dor de Eileen. Dacă pleacă la tratament în Germania, înnebunesc!
Eileen, iubita lui, manager de hotel într-o ţară arabă, fusese răpită şi ţinută ostatică o lungă perioadă, până când angajatorul şi ambasada au negociat şi plătit răscumpărarea.
Trauma suferită i-a lăsat urme adânci, pe care a încercat să le ignore. Lipsa controlului de specialitate şi a unei terapii, a dus în timp la dezvoltarea dublei personalităţi.
Ne-a spus L.A. că deşi rar întâlnită în România, această afecţiune psihică, necuprinsă în DSM, există totuşi.
Eileen nu putea fi diagnosticată în ţară, dar medicul la care ajunsese în cele din urmă, ştia că e vorba de o „personalitate multiplă”.
-M-aş duce mâine la Predeal, că este la casa ei de vacanţă. Nu vreau decât să stau toată noaptea cu ea, fără sex, doar să mă lase s-o ling. S-o ling toată, până dimineaţa. Apoi îi iau chiloţii. Îi iau şi-i port în buzunar toată ziua. Seara îi aşez pe pernă şi pun obrazul pe ei. Le simt mirosul, frate! Dacă-i aveam acum, apucam din ei, sugeam şi îi plimbam pe buze până adormeam.
Adormise.
Ca şef al grupului (fusesem ales prin vot, pentru o săptămână), a doua zi la apel, Berti, instructorul, mă întreabă:
-Probleme, ceva?
-Nu.
-Activitatea?
Îi înşir câteva evenimente lipsite de importanţă. În realitate se petrecuseră destule, incompatibile cu regulamentul de ordine interioară.
-Pleacă cineva în oraş?
-Da. Mihai, Sandu, Peter şi Darie.
Se uită la ultimii doi cu suspiciune, apoi la mine cu un soi de reproş, ceva de genul „tu le faci, tu le tragi”. Nu-mi putea anula decizia pentru că ar fi distrus ideea de unitate, ar fi exercitat un abuz asupra personalităţii mele şi implicit, ar fi pierdut încrederea grupului.
La încheierea şedinţei, Berti mă opreşte şi-mi spune:
-Ăştia sunt la ultimul avertisment; te-ai gândit bine? Oricum hotărârea a fost luată. Roagă-te să se-ntoarcă diseară pe picioarele lor!
Jos pe terasă, Darie mă roagă să le dau un milion de lei pentru drum. Ştiam că-mi vor cere, îi aveam la mine şi le-am dat. Erau foarte agitaţi. Nu se aşteptaseră la atitudinea asta din partea mea, cu toate că, mai ales Peter, simţea încă de aseară deznodământul, însă nu avea o certitudine.
În adicţie se crează un triunghi „victimă-persecutor-salvator”. Situaţia de faţă avea un statut atipic. Înlesnirile şi ajutorul pe care i le oferisem lui Peter, mă puneau în postura salvatorului, dar el ştia că nu se va întoarce şi astfel deveneam persecutorul său. Ar fi fost exclus din program şi împăcat întrucât altcineva purta vina. De fapt mă alesese; prin sfaturile pe care i le ofeream discret mai mereu, prin observaţiile pe care i le făceam, amical, eram salvatorul dar şi persecutorul ideal!
De regulă persecutorul traumatizează, aceasta fiind chiar situaţia din familia lui, unde încercările părinţilor de a-l ajuta, nealegând metode agreate de el, îi adânceau victimizarea. La rândul lor, prin faptul că Peter nu răspundea pozitiv, ei se transformau în victimele sale. Un joc inconştient de-a cine pe cine salvează ori persecută. Jocul de-a victima.
Eu nu mă mai consideram perdant. Învăţasem aici. Puteam intra în jocul lui Peter, fără a-şi da seama că jucăm de fapt jocul meu.
Înainte să plece, tocmai când să-mi vorbească, îl atenţionez total dezinteresat:
-Faci ce vrei, că şti ce faci!
-Da, frate...dar mai dă-ne şi nouă cinci sute de mii.
-Băi, sunteţi culmea obrăzniciei! Vreţi să vă duceţi la „legale”.
-„Nebunici”, să trăiască familia ta, zice Darie, luăm şi noi o „power blanca”.
-Hai, dispari!
Seara în cameră Tinel îmi arată portofelul şi se vaită că i-au dispărut cinci sute de mii de lei.
-Băgasem portofelul în trusa de bărbierit, printre hainele din dulap.
-Frica, Tinele, frica! Ea atrage prădătorul. Banii mei uite-i în sertar, la vedere.
Am reuşit să-l ajut timp de o lună pe camaradul meu, Peter. În cele din urmă a fost exclus din bază.
Gongul din urma sa, m-a afectat cel mai puţin.
Ştiam că deşi nu se adaptase aici, acumulase destul pentru supravieţuire.
Aveam satisfacţia că l-am sprijinit mai mult decât familia sa şi decât coordonatorii centrului de pregătire.
Ultimul schimb de priviri dintre noi, m-a făcut să-nţeleg asta.
*
-Împinge, împingeee!
-Ah!
-Aşa, aşa, împinge!
Părul îi cădea peste faţa mea transpirată. Nu mai aveam suflu. „Fata este nebună”, aveam puterea să constat.
-Împinge, aşa, bravo!
-Ah! Mai ridic-o puţin, că nu mai pot.
-Bine, hai împinge, mai poţi. Poţi treizeci.
„Femeia Rambo”, antrenoarea, scotea untul din mine. Bătusem recordul de douăzecişitrei de ridicări pentru deltoizi şi marele dorsal.
Aici.
Aici nu mai sunt porţi înalte cu balamale şi zăvoare.
Aici găseşti orice.
Frică şi vină.
Salvatori şi victime.
Confuzie şi regăsire.
Am drumul meu şi voi învinge, dacă nu cumva deja am făcut-o!
Lecţii şi antrenament.
(Baza de pregătire Ardeal)
