S-a renunţat la formatul A5 pentru că ar fi depăşit cu mult 400 de pagini. Este un format mai mare, atipic, are 328 de pagini şi este realizat în condiţii grafice de excepţie. Este atât de important? Poate nu.
Valoarea o dau miile de participanţi pe care îi felicit pentru sensibilitatea artistică şi forţa de a înţelege că nu toate competiţiile se câştigă.
Mai trebuie să fie limpede un lucru: dincolo de Grupul Consultativ format din Felix Nicolau, Ioan Groşan şi Ioan Es Pop, nu au trecut numele autorilor, ci creaţiile lor.
Aseară se făcuse târziu şi după întoarcerea de la Cluj, Gabriela a mai rezistat puţin cu mine şi Costache (Constantin P. Popescu), însă Doru, nu. I-am spus că scriu o notă referitoare la antologii şi l-am intrebat daca pot spune ceva despre costuri şi muncă. Mi-a răspuns: "nu coane, bine că le-am editat aşa cum ne-am dorit".
Simplu? Da. O carte a revistei SINGUR, coordonată de către Ştefan Doru Dăncuş în colaborare cu Gabriel Cojocaru şi publicată la cele două edituri: SINGUR şi GRINTA.
Pe coperta patru sunt mulţi dintre colegii noştri de-aici de pe Cititor de Proză, pe care îi felicit şi trebuie să adaug că Republica a fost partener media în acest amplu proiect. Pentru mine este o bucurie în plus de a lucra în Grupul Media SINGUR şi în acelaşi timp de a fi membru al acestei cetăţi.
Sper să postez până la ora 0.
Crăciun fericit dragi colegi!
Cristi Iordache
Reprezentant Grup Media SINGUR
Cuvânt înainte de Grigore Timoceanu
"Cuvinte simple de drum bun
Când va ajunge în mâinile dumneavoastră sub formă de carte, veţi înţelege că proiectul Antologiilor Revistei SINGUR a necesitat o muncă uriaşă; nervii ne-au fost întinşi la maximum, am primit telefoane şi mail-uri în care am fost înjuraţi, acuzaţi de nepotism sau ameninţaţi, am pierdut pe traseu colegi care n-au rezistat traficului infernal de date şi au părăsit echipa.
Ştefan Doru Dăncuş, creierul acestui proiect, a reuşit ceva fără precedent: a rămas în sediu de la ora 14.00 până la 8.00 dimineaţa, ţinând legătura cu fiecare autor pe cele şase calculatoare şi plecând apoi ba la vreo tipografie, ba vreo întâlnire de afaceri. Nu vom uita dimineţile în care veneam „la muncă” şi ne primea ca pe nişte colindători, senin, de parcă nu era mare lucru să stai peste program. Nu vom uita nici momentele în care striga, cu energia inepuizabilă pe care numai credinţa o poate dărui omului, să nu ne uităm la titlurile de glorie înşirate de diverşi autori în CV-uri, să gândim cu propriile minţi, să fim atenţi ce şi cui răspundem.
Am făcut de multe ori greşeli pentru care am fost penalizaţi cu 50% din salarii, pentru ca peste câteva zile să primim ca „primă” acel 50%. L-am iubit pe Ştefan Doru Dăncuş; nu pentru excesele sale, ci pentru că deseori a făcut şi munca noastră şi noi n-am ştiut decât să semnăm statele de plată.
Acum sediul e închis, proiectul – finalizat. O firmă de telefoane mobile renovează spaţiul în care o echipă de opt oameni a produs în România două cărţi. Mă simt fericit şi totodată trist. Îmi va fi dor de cafeaua de atunci, de micile petreceri organizate la câte-un final de săptămână, de zgomotul tastaturilor, de discuţiile încinse asupra unor subiecte prioritare ce vizau bunul mers al derulării proiectului. Păstrez însă nădejdea că vom fi chemaţi să lucrăm pentru alte proiecte iar „Echipa de aur” (cum ne-a botezat Dăncuş) nu se va destrăma aşa uşor.
Felicitări celor ce vă regăsiţi în aceste pagini!
Felicitari tuturor!
RăspundețiȘtergere