Când mă înalţ, nu cad, cobor!

Mă-ntreb de ce când mă înalţ
nu cad.
Cobor.

Mă-ntreb de ce-n al vieţii lanţ
sunt viu şi mort?

Să nu mai mor
când mor?

Ştiu să trăiesc oriunde pot
şi pot iubi
şi-mi este dor
de lumea toată şi de tot
şi prinţ pot fi
şi cerşetor!

Când mă înalţ nu cad, cobor!

Singurătatea şi pericolul sunt stări primare de la care se poate porni limpede în desluşirea fiinţării

Nişte învingători (Cristi Iordache şi "Tehnici de (ne)rezistenţă

Nişte învingători


În plină aiurare literară, postmodernistă sau cum s-o mai fi numind, volumul de faţă ar putea fi gestul bizar al unui om închis în spaţiul concentraţionar de care vorbea Soljeniţîn. Poemele diferă ca tonalitate şi uneori ca expresie lingvistică, ceea ce ne duce cu gândul la un puzzle (voit sau involuntar, n-are importanţă din moment ce în asta rezidă încercarea de-a atrage atenţia cititorului).

Ca să pătrunzi în scrierile lui Cristi Iordache trebuie să desluşeşti întâi imaginile mărunte căci numai aşa poţi analiza întregul. Aflăm, astfel, următoarele:
1. Cu mâinile se poate construi ori se poate dărâma; se poate ucide ori se poate iubi; se pot face bani ori se poate face artă.
2. Când ajungi să ai două mâini (nu una, sau niciuna), ai de ales; totul e bine până când afli că ai trup.
3. Când ştii că ai trup, afli că este timp. Când afli că este timp, începi să înveţi noţiunea de vreme.
4. Când afli ce e vremea şi înveţi cum să lucrezi cu ea, când ştii cum se aplică vremea pe trup, cum integrala vieţii este o incizie în venele timpului - nu în ale vremii - devii, cu adevărat, OM.

Cristi Iordache a reuşit, prin eliminare, să atingă umanitatea din el însuşi: “în tăcere mângâi pielea iubitei cu flori/ îi simt zborul şi aripile care mă strâng/ mă odihnesc pe pântecul ei/ zvâcneşte/ i-ating coapsele/ cu obrazul neras şi buzele“ (poemul “Nu am vrut să ucid fluturii“). Sunt poeme care stau sub semnul unei imprecizii bine controlate, poeme scrise parcă pentru a descumpăni lectorul, nu pentru a-l ajuta să înţeleagă demersul poetic iar acest refuz discret îi dă autorului puteri depline asupra textelor. Nu lasă cititorului posibilitatea de a controla scrierea. Desigur, acest lucru intrigă dar minţile mobilate vor sesiza cu uşurinţă această tehnică venită din vremuri obscure, această fandare curajoasă în teritoriul care îndeobşte aparţine criticii literare.

Cristi Iordache este conştient că poezia este o lume paralelă cu cea în care trăieşte la modul social. Mi se pare binevenit aici următorul fragment : “Cine controlează progresul către viitor? Puternicii, cei care au pentru acest lucru forţa şi condiţiile pe care alţii nu le au; bogătaşii de astăzi, care nu se mai afirmă prin trudă ca să creeze de exemplu o întreprindere, ci prin vicleşugul unei cariere de partid sau prin uzufructul unei moşteniri. Şi din acest punct de vedere este vorba de o alienare, de o pierdere josnică a sinelui.” (Luigi Giussani, “Sensul religios”, volumul I al “ParCursului”); cu această unealtă la dispoziţie putem purcede la drum prin paginile acestei cărţi din care ajungem să înţelegem până la urmă că suntem, cu toţii, nişte învingători.


Ştefan Doru DĂNCUŞ

Genunchiul meu drept este om

Cristi Iordache - Genunchiul meu drept este om
Asculta mai multe audio acustica


Genunchiul meu drept este om


genunchiului meu habar n-ai cât îi place să stea lângă talpa ta dreaptă

hm
mă gândeam
mă gândeam de multe ori

cum părţi din noi nu ştiu unele de altele
mă gândeam cum obrazului meu îi place să stea lipit de pântecul tău

atunci genunchiul
chiar daca stă pe pietre sau

coji de nuci

pe iarba moale (asta-nseamnă bucurie)

dar el nu se poate exprima
el stie doar că-i place să stea lângă talpa ta dreaptă

nici n-ar putea
altfel

mm

e ca şi un copil
a crescut
a crescut
cu talpa ta dreaptă

nu ştie altceva nu simte

pentru că
părţi ale trupului nostru
nu se cunosc prea bine unele cu altele

de-aia
obrazului meu îi place să stea lipit de pântecul tău

are acolo tot

e ca un cordon ombilical

îî
îm

o atracţie
o
rezonanţă să-i spun aşa
e
ceva
ce
s-ar putea numi om

eu aş putea să-i spun obrazului meu
om

aş putea să-i spun o

poveste

despre cum s-a născut
despre

cordonul acela ombilical

omul are simţuri

hm

mă gândeam că Dumnezeu a făcut mai întâi obrazul
făcut şi nu născut
i-a dat toate simţurile văz miros auz

aş putea numi genunchiul meu om

alt om

dar

iată îmi dau seama că
găsesc de fapt lumea

sunt mâinile
mâinile

mâna mea dreaptă creşte pe fesele tale
şi devine om

stânga
stânga mâna mea stângă
mâna mea stângă
este pe sânii tăi

şi e tot om

oamenii ăştia
sunt legaţi printr-un cordon ombilical nu ştiu de ce
nu pot să-mi explic nu
aş încerca
aş obosi degeaba
ar trebui să mă mulţumesc decât cu ceea ce văd
nu-i aşa că
dacă tot
dacă tot
există atâţia oameni
atunci hai să-i numim
lume

o lume născută nu făcută legată printr-un cordon ombilical
nu poate trăi fără tălpi fără pântece fără sâni

nu poate trăi o lume niciodată fără tine

fără tine
femeie

Marea traversare

Plângi şi vrei să te agăţi de viii tăi care privesc niciunde, sfâşiaţi de durere. Lumea se sparge în chipurile lor schimonosite.
Vrei să-i strângi la piept şi să-i săruţi - îţi dai seama că ei ţi-au fost dumnezei şi regreţi că nu le-ai spus-o.
Trupul nu te ascultă, iar plânsul tău este nicăieri; ei nu văd decât fiinţa dragă fără suflare şi ştiu că, la fel, dumnezeul lor a murit.

Să fii plecat dintre vii şi totuşi să-i simţi. Să fii acolo unde nu există alb sau negru, apă sau foc, unde nu te înalţi şi nu te scufunzi, este (raportat la propriul câmp informaţional) un fenomen straniu - greu de descris.
În moarte nu te aşteaptă niciun dumnezeu, nu-s porţi, nici îngeri sau sfinţi şi nici măcar draci.
Ştiţi ce înseamnă pieire?
Moartea este pieirea în nimic, după un film fulgerător al unor imagini fara inteles.

Traversarea pragului dintre viaţa şi moartea psihosomatică reprezintă o experienţă unică.
Întors printre cei vii, sau "inviat din morti" vezi chipurile înseninate plângând de bucurie. La rându-ţi, abia atunci îţi poţi atinge lacrimile şi îmbrăţişa pe cei dragi. Rostiţi impreuna, involuntar, "Dumnezeu e mare"!

Dumnezeul acela mare este limitarea dimensional-cosmică.
Dumnezeul acela este un substitut al propriei neputinţe, este locotenentul cerut de nevoia de a fi conduşi.

Dincolo nu sunt serafimi şi heruvimi, nici măcar un drac rătăcit - dincolo nu vezi nimic. Singurii dumnezei voi sunteţi; în voi se află credinţa, nădejdea şi dragostea.

Locotenentul nu are mâini pentru a le murdări cu viaţa şi moartea oamenilor.
Daca este cineva mai presus decat noi el se ocupa de facere. O facere fara dorinta de pierderi.

Am trăit marea traversare!