Marea traversare

Plângi şi vrei să te agăţi de viii tăi care privesc niciunde, sfâşiaţi de durere. Lumea se sparge în chipurile lor schimonosite.
Vrei să-i strângi la piept şi să-i săruţi - îţi dai seama că ei ţi-au fost dumnezei şi regreţi că nu le-ai spus-o.
Trupul nu te ascultă, iar plânsul tău este nicăieri; ei nu văd decât fiinţa dragă fără suflare şi ştiu că, la fel, dumnezeul lor a murit.

Să fii plecat dintre vii şi totuşi să-i simţi. Să fii acolo unde nu există alb sau negru, apă sau foc, unde nu te înalţi şi nu te scufunzi, este (raportat la propriul câmp informaţional) un fenomen straniu - greu de descris.
În moarte nu te aşteaptă niciun dumnezeu, nu-s porţi, nici îngeri sau sfinţi şi nici măcar draci.
Ştiţi ce înseamnă pieire?
Moartea este pieirea în nimic, după un film fulgerător al unor imagini fara inteles.

Traversarea pragului dintre viaţa şi moartea psihosomatică reprezintă o experienţă unică.
Întors printre cei vii, sau "inviat din morti" vezi chipurile înseninate plângând de bucurie. La rându-ţi, abia atunci îţi poţi atinge lacrimile şi îmbrăţişa pe cei dragi. Rostiţi impreuna, involuntar, "Dumnezeu e mare"!

Dumnezeul acela mare este limitarea dimensional-cosmică.
Dumnezeul acela este un substitut al propriei neputinţe, este locotenentul cerut de nevoia de a fi conduşi.

Dincolo nu sunt serafimi şi heruvimi, nici măcar un drac rătăcit - dincolo nu vezi nimic. Singurii dumnezei voi sunteţi; în voi se află credinţa, nădejdea şi dragostea.

Locotenentul nu are mâini pentru a le murdări cu viaţa şi moartea oamenilor.
Daca este cineva mai presus decat noi el se ocupa de facere. O facere fara dorinta de pierderi.

Am trăit marea traversare!