Nişte învingători (Cristi Iordache şi "Tehnici de (ne)rezistenţă

Nişte învingători


În plină aiurare literară, postmodernistă sau cum s-o mai fi numind, volumul de faţă ar putea fi gestul bizar al unui om închis în spaţiul concentraţionar de care vorbea Soljeniţîn. Poemele diferă ca tonalitate şi uneori ca expresie lingvistică, ceea ce ne duce cu gândul la un puzzle (voit sau involuntar, n-are importanţă din moment ce în asta rezidă încercarea de-a atrage atenţia cititorului).

Ca să pătrunzi în scrierile lui Cristi Iordache trebuie să desluşeşti întâi imaginile mărunte căci numai aşa poţi analiza întregul. Aflăm, astfel, următoarele:
1. Cu mâinile se poate construi ori se poate dărâma; se poate ucide ori se poate iubi; se pot face bani ori se poate face artă.
2. Când ajungi să ai două mâini (nu una, sau niciuna), ai de ales; totul e bine până când afli că ai trup.
3. Când ştii că ai trup, afli că este timp. Când afli că este timp, începi să înveţi noţiunea de vreme.
4. Când afli ce e vremea şi înveţi cum să lucrezi cu ea, când ştii cum se aplică vremea pe trup, cum integrala vieţii este o incizie în venele timpului - nu în ale vremii - devii, cu adevărat, OM.

Cristi Iordache a reuşit, prin eliminare, să atingă umanitatea din el însuşi: “în tăcere mângâi pielea iubitei cu flori/ îi simt zborul şi aripile care mă strâng/ mă odihnesc pe pântecul ei/ zvâcneşte/ i-ating coapsele/ cu obrazul neras şi buzele“ (poemul “Nu am vrut să ucid fluturii“). Sunt poeme care stau sub semnul unei imprecizii bine controlate, poeme scrise parcă pentru a descumpăni lectorul, nu pentru a-l ajuta să înţeleagă demersul poetic iar acest refuz discret îi dă autorului puteri depline asupra textelor. Nu lasă cititorului posibilitatea de a controla scrierea. Desigur, acest lucru intrigă dar minţile mobilate vor sesiza cu uşurinţă această tehnică venită din vremuri obscure, această fandare curajoasă în teritoriul care îndeobşte aparţine criticii literare.

Cristi Iordache este conştient că poezia este o lume paralelă cu cea în care trăieşte la modul social. Mi se pare binevenit aici următorul fragment : “Cine controlează progresul către viitor? Puternicii, cei care au pentru acest lucru forţa şi condiţiile pe care alţii nu le au; bogătaşii de astăzi, care nu se mai afirmă prin trudă ca să creeze de exemplu o întreprindere, ci prin vicleşugul unei cariere de partid sau prin uzufructul unei moşteniri. Şi din acest punct de vedere este vorba de o alienare, de o pierdere josnică a sinelui.” (Luigi Giussani, “Sensul religios”, volumul I al “ParCursului”); cu această unealtă la dispoziţie putem purcede la drum prin paginile acestei cărţi din care ajungem să înţelegem până la urmă că suntem, cu toţii, nişte învingători.


Ştefan Doru DĂNCUŞ