Previziuni complete până în 2025. La cine vin banii și marea dragoste, zodia care renunță la tot

Previziuni complete până în 2025. La cine vin banii și marea dragoste, zodia care renunță la tot: Previziuni complete până în 2025. La cine vin banii și marea dragoste, zodia care renunță la tot Află ce zodie va avea noroc din belșug până în 2025. La cine se duc banii, dar și marea dragoste. Zodiile care vor pimi lecții și cele care le vor preda. Previziuni complete până în 2025. La cine vin banii și marea dragoste, zodia care renunță la tot Oficial Media Previziuni complete până în 2025. La cine vin banii și marea dragoste, zodia care renunță la tot

Previziuni complete până în 2025. La cine vin banii și marea dragoste, zodia care renunță la tot

Previziuni complete până în 2025. La cine vin banii și marea dragoste, zodia care renunță la tot: Previziuni complete până în 2025. La cine vin banii și marea dragoste, zodia care renunță la tot Află ce zodie va avea noroc din belșug până în 2025. La cine se duc banii, dar și marea dragoste. Zodiile care vor pimi lecții și cele care le vor preda. Previziuni complete până în 2025. La cine vin banii și marea dragoste, zodia care renunță la tot Oficial Media Previziuni complete până în 2025. La cine vin banii și marea dragoste, zodia care renunță la tot

Desproprietărirea. Se plătește cu 20% mai mult decât valoarea reală a fermelor doar pentru a renunța la ele

Desproprietărirea. Se plătește cu 20% mai mult decât valoarea reală a fermelor doar pentru a renunța la ele: Desproprietărirea. Se plătește cu 20% mai mult decât valoarea reală a fermelor doar pentru a renunța la ele Totul începe lent, ca la manual, astfel încât lumea să nu se revolte. În Olanda au fost stimulați cu bani peste valoarea reală a fermelor din care trăiesc Desproprietărirea. Se plătește cu 20% mai mult decât valoarea reală a fermelor doar pentru a renunța la ele Oficial Media Desproprietărirea. Se plătește cu 20% mai mult decât valoarea reală a fermelor doar pentru a renunța la ele

Melatonina – totul despre hormonul tinereții și al vieții cât mai lungi

Melatonina – totul despre hormonul tinereții și al vieții cât mai lungi: Faimosul filozof Descartes descria glanda pineala ca „principalul sediu al sufletului” si probabil ai mai auzit ca aceasta glanda se numeste „al treilea ochi”

Noaptea trecută zeci de copii au fost arși de vii sau uciși cu topoarele

Noaptea trecută zeci de copii au fost arși de vii sau uciși cu topoarele: Noaptea trecută zeci de copii au fost arși de vii sau uciși cu topoarele UPDATE 14:39 Armata a spus că bilanțul morților este de 37 de persoane, în timp ce televiziunile locale continuă să spună că este vorba de 41 sau 42 de Noaptea trecută zeci de copii au fost arși de vii sau uciși cu topoarele Oficial Media Noaptea trecută zeci de copii au fost arși de vii sau uciși cu topoarele

Gura de Rai din Munții Bucegi este plină de energii vindecătoare, lumină absolută și vibrații pozitive

Gura de Rai din Munții Bucegi este plină de energii vindecătoare, lumină absolută și vibrații pozitive: Gura de Rai din Munții Bucegi este plină de energii vindecătoare, lumină absolută și vibrații pozitive Starea unei alte dimensiuni am simtit-o pe rand in locuri diferite. Este vorba despre ceea ce nu se vede, ci doar se simte, este vorba despre vina care nu Gura de Rai din Munții Bucegi este plină de energii vindecătoare, lumină absolută și vibrații pozitive Oficial Media Gura de Rai din Munții Bucegi este plină de energii vindecătoare, lumină absolută și vibrații pozitive

Alchimia – basm sau ştiinţă?

Alchimia – basm sau ştiinţă?: Pentru alchimistul medieval, diferitele elemente nu erau decât aceeași substanță originală în variate grade de puritate. Aurul era cel mai pur dintre toate, iar argintul îl urma îndeaproape.

...ca pe un nebun

Cu tine-n dreapta strada nu e rece, asfaltul are un fel al lui, verde-crud și moale. Clădirile parcă ar fi puse dintotdeauna acolo, precum Sfinxul. Mașinile, oamenii, sunt doar niște rafale de vânt.

Ai simțit că nu ai nisip sub picioare? Întotdeauna am crezut că sunt firicele de diamante și îți priveam urma tălpii pănă se umplea. Și iar pășeai și diamantele curgeau ca într-un dans. De câte ori vine câte-o briză respir mirosul de tei despre care credeai că e trecut. Ți-amintești când îți spuneam dimineața că la umbră teii înfloresc mai târziu? O, zorii aceia de la etajul trei când mă găseai pe șezlong lângă măsuța murdară de cafea.
După Masa Tăcerii ai știut că nu se vorbește despre multe. Despre cum ai atins Coloana lui Brâncuși, așa-i că nu vei povesti niciodată? Și știi de ce? Pentru că atunci ai atins Infinitul.
Cu tine nimic nu este ce pare, nu există rău, nu există urât. Realitatea înseamnă să facem înconjurul Pământului, să mergem, să mergem, pe diamantele de pe plajă, pe iarba din asfalt, în mașini colorate, aglomerate și să le schimbăm mereu cu altele.
Și câinele acela care te-a cunoscut înainte să moară, ți-a dăruit un fel de rimă-mperecheată, un fel de cântec de vioară.
O, între două lumi te simt acolo, și acolo e iarbă și e stâncă și este așa de înalt încât nu văd unde ne-am mai înălța prin tot raiul acela. Am fi nevoiți să inventăm o constelație a iubirii, una care începe din Șaua Strunga.
Ține-mă de mână ca pe o amintire, ca pe un cavaler, ca pe un sălbatic... 

Eliberarea – Singura opțiune pentru viață

Singurul miracol din viața noastră este atunci când avem fereastra deschisă. Aceea este cu adevărat o minune. Atunci ne putem întoarce la noi, cei care am fost lăsați, aici, pe Pământ.

Nu va fi ușor, căci nu mai avem abilități de zbor. Dar încet-încet le vom deprinde. Nu vom zbura nici prea jos, pentru a nu cădea pradă lupilor, nici prea sus, ca nu cumva să ne înhațe vulturii. Ne vom odihni des în câte-o scorbură. Zborul va fi din ce în ce mai ușor. Cerul mai luminos. Ne vom aminti cine suntem și ce putem, iar atunci vom vedea că singurul Dumnezeu este deja în ființa noastră.

Unii dintre noi ne vom întoarce la păsările din colivii și chiar dacă multe ne vor considera nebuni, vom reuși să salvăm câteva, care la rândul lor se vor întoarce după altele.

Evadarea. Eliberarea.

Acesta este secretul supraviețuirii planetei care altfel s-ar fi autodistrus cu multe mii de ani în urmă.

Cristi Iordache

O mie de sărutări pe talpă şi påntec

 

Dacă ai în nemurirea ta

O mie de sărutări pe talpă şi påntec,

Dimineți în care poți intreba zeci de ceasuri,

Dacă ai ascultare în toate zilele şi

Răspunsuri fără să obosească,
Atunci, femeie,
El este.

Dacă n-ai teamă de nopți întunecate şi păduri sălbatice,
De urşi, de poteci înguste, de maşini, de oameni vicleni, de boală şi de războaie,
Dacă îl vezi cånd adormi pentru a-l vedea iar cånd te trezeşti,
Oh, femeie, e de bine!

Dacă ți-a rupt lanțurile şi ți-a arătat cerul,
Dacă ți-a dat aripile lui ca să vezi lumea
Şi pe deasupra te-a învățat să dai cu pietre şi
Să arunci cuțite,

Apoi ți-a spus senin:
"În mine poți arunca prima piatră, în mine poți înfige primul cuțit",
Atunci, femeie,
El este.

Dacă se uita de trei ori înapoi cånd pleacă,
Dacă te salută ca un soldat care nu se mai întoarce,
Dacă i-ai simțit toate respirațiile din toate luptele şi la fiecare răsărit a fost långă tine,

Atunci
Ucide-l cu pietre sau cuțite,
Că ți-a dat această singură şi dreaptă libertate
-Pe care nu o vei mai găsi în toată nemurirea ta-, femeie,

Sau iubeşte-l.

E R O G E N E S T E T I C A - C.I.

SEMNUL DE CARTE

Obişnuiam să privesc în primele momente de trezire lumina pătrunsă prin lambriul neetanş de la mansardă, apoi să adorm într-o stare de linişte profundă încă două ore ştiind că el este acolo şi lucrează. Simplul fapt că-l simţeam în preajmă îmi dădea sentimentul de maximă siguranţă. Dormeam ca o copilă răsfăţată. De astă dată întunericul din salon m-a făcut să zâmbesc, să mă întorc şi să-l iau în braţe, dar mâna mi-a picat în gol direct pe cearşaf. Ar fi trebuit să fie lumina aprinsă măcar pe hol, altfel nu avea cum să iasă pe întuneric nici în faţa cabanei, nici la veceu...nicăieri. Brusc m-a cuprins o stare de panică, mai ales că era prima dată când se întâmpla asta.

M-am ridicat, mi-am pus o bluză de polar pe mine, am luat ghetuţele de interior şi am coborât să-l caut. Pe masa lui de lucru scria „Bună dis-de-dimi, Teo! Azi o să jucăm pentru prima dată cu miză.Caută în carte.” Habar n-aveam la ce se referă, dar intuiţia imi spunea că nu este de bine. Începusem să tremur, inima îmi bătea nebuneşte şi făceam totul din reflex. Aş fi vrut să fie un vis deşi nodul din gât îmi sugera că plecase. Am luat cartea de pe raft şi am deschis-o la semnul unde rămăsese aseară. Nu era semnul său de carte ci un bilet împăturit pe care l-am desfăcut scăpându-l de două ori din mână.

„Dacă citeşti asta înseamnă că este cinci şi jumătate. Te-ai trezit ca de obicei la cinci şi nu m-ai găsit lângă tine, apoi nevăzând lumina aprinsă ai plecat să mă cauţi. Ai luat ghetuţele de interior şi polarul fiindcă ţi-era mai la îndemână, iar tu eşti încă panicată de singurătate. De unde ştiu? La ora şapte, lumina zilei nu ţi-ar mai fi permis să observi ce am scris direct pe lemnul pe mesei; carioca asta galbena luceşte doar la bec. Ştii cât te iubesc, Teo, dar a venit vremea să zbori cu aripile tale. Din tot ce am, printre altele, te rog să păstrezi şi volumele astea două.”

Am fugit împleticindu-mă la baie. Icneam, vomam şi plângeam căzută în genunchi pe gresia rece. Cine nu a iubit cu toată fiinţa, cine nu a idolatrizat, cine nu s-a simţit salvată şi răsfăţată, nu poate înţelege sentimentul. Aş fi vrut să nu mă fi născut, să nu exist. Nu mai vedeam, mâinile imi amorţiseră, iar în picioare am reuşit să mă ridic cu greu. Am aruncat cu apă pe faţă, apoi ţinându-mă de chiuvetă m-am privit să-mi văd moartea în ochi. Atât de crud se derula totul încât când i-am zărit bluza în oglindă m-am întors ca o psihopată, am apucat-o cu amândouă mâinile şi m-am lăsat să cad cu tot cu cuierul de faianţă, pupând flaneluţa ca pe-o icoană de parcă aş fi cerut îndurare lui Dumnezeu. Mirosul lui îmi inundase mintea. Mirosul lui atât de masculin, natural şi sălbatic. Pupam, muşcam din bluză întinsă pe jos, chircită, şi nu ştiu cum se face că în capătul unui buzunar am văzut un „TE”. Am tras afară hârtia pe care scria „TE IUBESC!” cu carioca rosie si am incercat sa inteleg ce scrie.

„Teo, ce ai reuşit tu în toate lunile astea, alţii nu reuşesc într-o viaţă. Dacă citeşti înseamnă că stai cu flaneluţa mea pe jos şi plângi uitând tot ce ai învăţat. Ai vomat. E normal. Poţi să mai bei un litru de apă şi să vomiţi din nou, apoi spală-te şi întinde-te pe canapea. Vezi că în urmă cu câteva minute a ciocănit Arpi, dar nu l-ai auzit. I-am zis că nu o să răspunzi şi să vină după ce strânge lemnele şi toate câte sunt în jurul cabanei, apoi să  încuie magazia. Ia-ţi tot ce este necesar fiindcă nu te vei mai întoarce aici. Pregăteşte-te de trăit. E timpul să zbori. TE IUBESC!”

Eram bulversată şi de data asta nu o nimerise. Nu aveam chef să beau apă, nici să vomit şi nici să stau pe canapea. Aşezată în faţa ferestrei nu puteam să încep niciun gând fără să mi se înmoaie picioarele. Ştiam ca va veni un moment în care va pleca însă evitam să concep viaţa fără el. În prima noapte când m-a adus aici plângeam sfâşiată, la fel ca acum, şi mi-amintesc cum m-a purtat în braţe, goală, până în pat, cum am făcut prima dată dragoste şi am înţeles că iubirea este mai mult decât simpatia erotică. Am mai înţeles alături de el că noi nu suntem un cuplu, mai ales atunci când cinci zile am asistat plină de gelozie şi mânie la relaţia lui cu Shili. Gândurile mi le-a întrerupt Arpi, pe care, după ce l-am invitat in salon, mi-a zis ca trebuie să mergem. Am îngrămădit în rucsac tot ce aveam la mansardă, am băgat bileţelele într-un buzunar şi am luat cartea. Eu m-am urcat in „papucul” lui de doua locuri în timp ce Arpi, amicul nostru, a aruncat rucsacul în remorca maşinii hodorogite a salvamontului. „Unde mergem?”, il intreb. „La gara”, zice el, si incepe sa zambeasca de parca as fi fost nebună. Aveam ochii roşii, cred, dar nu mai plângeam. Am tras parasolarul să mă uit în oglindă şi prins în pliul lui stătea un bilet pe care scria „PRIMA TA ZI DE VIATA!”. M-a fulgerat un răspuns dur: „La dracu’ nenorocitule! Prima mea zi de viaţă a fost când m-am aruncat în tren după tine.”. Deja mă simţeam agresată de bileţelele lui şi de felul cum îmi intuia fiecare mişcare, însă habar n-aveam ce să fac dacă nu le-aş fi citit.

„Înverşunată cum te ştiu, pun pariu că nu ai mai vomat şi nici nu te-ai întins pe canapea. Ai stat la fereastră aşa cum o făceai când a venit Shili aici. Am avut grijă să strâng eu tot ce era afară, astfel încât Arpi s-a întors mai devreme. Oricum aveai nevoie de timp ca să îţi îngrămădeşti lucrurile în rucsac, fiindcă sunt convins că nu le-ai ordonat...Bileţelul ăsta să îl bagi lânga celelalte două şi să păstrezi totul ca pe cea mai mare dovadă de iubire din partea mea. Ştiu şi că m-ai înjurat în gând; e normal! Dar a venit timpul să dai din aripi. În gara din Braşov vei mai găsi un bilet la biroul de informaţii. N-ai nici 20 de ani, Teo! Trăieşte!”

L-am îmbrăţişat pe Arpi şi ne-am luat ca un fel de adio, de parcă ştiam că nu-l voi mai vedea vreodată. Am căutat biroul de informaţii, am dat bună dimineaţa şi am întrebat dacă am un bileţel de la cineva. „De la cine?” mă întreabă doamna. Îi spun numele lui, apoi pe al meu şi îmi întinde pe sub geam zicând, „luaţi şi poza”. Dumnezeule! Femeia avea poza mea şi peste ea în loc de bileţelul pe care îl aşteptam, era de fapt un bilet de tren. Vagonul 7, locul 5. Plecam la Paris, acolo unde locuiesc şi acum când scriu aceste rânduri. Povestea este lungă dar voi sintetiza. Nu mă mai mira nimic. Era capabil de orice şi începeam să-l urăsc. Gândul că voi ajunge în Franţa mi-a mutat în plan secundar celelalte gânduri.

Adormisem şi am auzit un ciocănit în uşa cuşetei.„Bună ziua, biletele dumneavoastră vă rugăm!” Pe geamul aburit era scris „TE-AM PUPAT!”. „Aţi văzut pe cineva intrând?”, îl întreb pe conductor. „Doar fratele dumneavoastră, înainte să coboare. Eram pe coridor când v-a pupat. V-a lăsat portofelul la mine, vă rog să verificaţi. În Viena o să vă conduc eu la legătura pentru Paris.” Cam asta a fost toată discuţia mea cu angajatul CFR, iar a doua zi un mulţumesc şi la revedere, atunci când am schimbat trenul. Am scos din portofel o mie de euro şi un bilet la fel ca al meu dar cu destinaţia Cluj-Napoca. A fost tot timpul în acelaşi tren cu mine. Mă durea că a putut să-mi facă asta. Doar un vagon ne despărţea: el avea locul 7, vagonul 5. Treceam prin toate stările. Sentimentul meu de-acum era de compasiune. Mă iubea şi făcea toate astea doar ca să-mi fie bine, în vreme ce ... doar în pielea lui să nu fi fost!

Laurent este soţul meu. Avem un băiat. El mă iubeşte, eu doar îl respect şi ştie asta. Anul trecut când am deschis primul volum din Contele de Monte Cristo, am alergat şi i-am înfipt mâna în gât ca o nebună, obligându-l să-mi spună tot. Mi-a mărturisit că a fost salvat de Christi de la o moarte iminentă in Valencia şi, după ce i-am reproşat că s-a căsătorit cu mine din obligaţie mi-a arătat sms-ul de la el: „Laurent, fii paza ei, fii tot ce are nevoie, dar nu te apropia de inimă, de suflet şi nu o atinge decât dacă o iubeşti cu toată fiinţa şi cugetul tău, ca pe Dumnezeu! Ea merită tot ce este mai bun pe lumea asta.”, datat cu şase ani în urmă şi trimis de pe numărul lui, cel pe care îl ştiam pe dinafară şi zi care coincidea cu dimineaţa în care Laurent mă aştepta pe peron cu o pancartă pe care scria mare: „TEO”. Laurent a fost cu el in Valencia.

Cele câteva luni petrecute cu Christi au fost cât 20 de ani şi mi-au marcat viaţa ireversibil. Iubirea lui şi forţa de a elibera cu, din şi pentru iubire, mi s-a părut neomenească. Aşa cum ştiu că tot ceea ce făcea era neomenesc dar pentru binele oamenilor. Bileţelele le-am învăţat pe de rost, iar primul, semnul de carte,  deşi foarte târziu, m-a determinat să reuşesc in cele din urmă conexiunea cu biletele de tren. Biletul lui sau pagina 5, rândul 7 – „vas de război”. (Trebuia să plece.) Biletul meu, sau pagina 7, rândul 5 – „acelaşi regiment cu mine, cînd mă aflam în garnizoana din Valence.” (Trebuia să mă lase cu cineva care îmi putea oferi siguranţă ...şi chiar mai mult.) Citat din Contele de Monte Cristo, Editura Hyperion, Chişinău, 1992, volumul 1.

Acesta este bileţelul meu pentru tine, Christi, chiar dacă este doar un email. Ştiu cât de greu ţi-a fost să mă înveţi să zbor pentru ca mai apoi să nu pot fi a ta. Ştiu că fericirea este acceptarea suferinţei în numele iubirii. Acum, în anul şapte al despărţirii noastre, vreau să aflii că privesc mereu printre stinghii de lemn, pe sub tocuri de uşi şi prin orice crăpătură, noapte de noapte, mii de nopţi, căutând fascicule de lumină. Dorm chircită, fără să mai fi întins vreodată mâinile după cineva. Cred că ştiu cine eşti cu adevărat, dar nu voi scrie aici fiindcă, vreau, nenorocitule, să pui textul ăsta la sfârşitul cărţii pe care îmi doresc să o publici, dracu’, odată! Azi am dat foc semnului de carte, bileţelului tău, fiindcă este prea crud şi m-am săturat să plâng în fiecare noapte. Am păstrat in schimb flanelutza care între timp a fost spălată de multe ori, însă în mintea mea, de fiecare dată când o sărut, are mirosul tău de tată, frate, prieten şi  iubit, miroase a sudoare sălbatică, a bărbat, a puritate şi mai ales a salvare. La cinema cer mereu locurile si rândurile 5 sau 7. Tresar de cate ori mă uit la ceas şi este ora 5 sau 7.

Azi m-am dus iar în gară. Iartă-mă dacă nu sunt coerentă. Plâng şi scriu. Plâng. Angajaţii s-au învăţat cu mine.  Au numărul meu şi îl sună pe Laurent.

„A lăsat Christi un bilet spre Braşov pentru mine? Vagonul 7, locul 5. Uitaţi poza lui!”. Apoi cad.

Desprefa-te

o, ce dor sa pot sa modelez din trupu-ti, tu sa ma-nveti cum sa ating si sa te lasi in mii de unduiri patrunsa de univers si de salbaticia-mi ce vei gasi-o printre stanci. 

o, ce dor zace in carnea mea sa stea goala sub cer, sa soarba cu nesat din el si vantul sa-mi adie-n salcii parul. 

o, ce dor ca un adam sa intru-n apa si stropii sa-mi inunde barbatia, apoi sa ma intind pe piatra calda si-obrazul sa mi-l odihnesc pe sanii-ti moi. 

o, ce dor sa-mi stai la fel de goala intre brazi cand ca un pradator eu ma adap cu mierea-n fagurele dintre coapse-ti...

tu sa visezi la sfinti cu ochii-n cer si eu sa tac razboinic ca o straja.

EROGENESTETICA - TEHNICI DE SUPERVIETUIRE

TEHNICI DE SUPERVIETUIRE (2)

"Capra neagra si lupul alb nu fug din calea iubirii, dar au ramas prea putini si ii vedem rar"

Oh, peretele alb, Ana - mai ţii minte cum mă gândeam că am să te aştept. Că am să te aştept în spatele lui. Mă gândeam că "dacă vei intra pe uşă iar eu am să alerg spre tine de după peretele alb, dacă-ţi cuprind chipul, îţi ating conturul buzelor şi-ţi miros părul, tu ai putea să nu mă-mpingi. Ai putea să-ţi aminteşti că sunt eu. Eu cel de pe câmpul de luptă. Că n-am murit, că m-am întors după o mie de ani, zdrenţuit, cu barbă şi plete, cu bocancii tociţi şi...şi ai putea să izbucneşti în lacrimi, să nu mai vezi bine, să-mi pipăi ridurile, să-ţi atingi obrazul de barba mea, să n-ai crengi cât m-ai strânge în braţe, să fiu copacul tău din muntele cu doar intrare."
Si totuşi m-ai împins, m-ai trimis în lumea din care veneam, pe câmpul luptelor de mii de ani. Ştiu că zeci de întrebări se vor naşte în tine: "de ce eu?", "de unde cunoştea pereţii mei albi", de unde ştia că voi izbucni în lacrimi" şi aş putea continua cu avalanşa gândurilor care nu-ţi dau pace. 
Ai un singur răspuns dacă vrei pace; "un punct este un punct, îl găseşti doar o dată!". Iar punctul poate vedea totul, pe când totul nu poate vedea punctul, care este aproape nimic. Ţi-aduci aminte când spuneam că unul/una din tine ştie de ce mă urmăreşte, că o să te doară, că eu nu te voi răni, dar o vei face tu însăţi...?
"- In alergatura asta cotidiană sunt putine momentele cand am timp sa ma conectez la univers, dar atunci cand se poate e divin..
- Bravo! primul raspuns de om. Iti multumesc. Si retine: "iau doua inghetate./eu nu mananc;/plec linistit mai departe!"
- Profund!
- Nu stiu de ce ai vrut sa vii aici - sper sa nu te doara. Ai tu asa un dar nativ de a intra in incurcaturi?
- Joci tare.
- Nu joc si nu ma joc. Sunt gol, atat de gol incat ar incapea in mine si soarele tau si cerul tau si tu cu ele si tot ar ramane loc sa va jucati liberi inauntru. Starea de usor genereaza zborul, Crezi tu ca ceva greu va zbura vreodata? Si ca sa fii usor e necesar sa lasi, sa dai, sa pierzi, sa ti se ia ... apoi dupa ce urlii in rand cu lupii, in noapte si pe varfuri de stanci, incepi sa te pipai si vezi ca te ai...te ai pe tine si universul tot.Dar de cate ori e necesar sa "mori" pentru a ajunge aici?
- Fascinant. Intr-adevar nu m-am intrebat de ce te urmaresc.
- Ba ai stiut.Cel putin unul din tine a stiut. Cel caruia i-ai luat o inghetata."
Te uiţi în urmă şi realizezi că de fapt îţi vizualizezi viaţa ca pe un film bun, că totul este cuprins în pelicula existenţei tale. Aşa cum îţi atingeai aşternutul roşu de câte ori purtam ceva roşu. "Şi te sărut a roşu de foc să poată ploua ochii tăi din senin", ziceam. Apoi ţi-am mângâiat aşternutul. 
RĂZBOI, IUBIRE, PASIUNE!
Mi-ai atins obrazul şi ai cuprins lumea, ai făcut amor cu ochii mei, ai avut orgasm in fiecare lacrimă oprită sub pleoapă... Spuneai că nu ştii unde eşti când te-nveleai cu părul meu, dar eu simţeam că începi să înţelegi universul. Te sărutam pe întrecoapse şi respirai ca într-un zbor cu inima în gât. "Eşti frumoasă", ţi-am zis - "când zbor cu aripile tale", mi-ai şoptit. Nu ştiu când dracu au trecut cinci ore? Inocenţa este atemporală. Uitasem de tot şi de toate în joaca aia pură, de copii. Ce buze roşii pipăiam cu degetele, cu gura şi te strângeam atât de tare de n-ai fi vrut să te mai las din braţe. Erai prea sigură pe tot ce sunt, pe lumea care ţi se aşternuse la picioare. Vorbeam aceeaşi limbă amândoi, spuneam că este DREPT, că-i ADEVĂR şi goi precum copiii ne atingeam prea curioşi pe carnea crudă, pe pielea fină, caldă, udă... Cinci ore de IUBIRE,-apoi război.
Căci dintre voi doar una mă iubea!
Când plec inima ta îngână pe dinăuntru: "O! ... norocoasă femeia ce se va căţăra pe tine şi-şi va înfige adânc rădăcinile! Acesta-i singurul copac din muntele cu doar intrare?
....", iar eu păşesc desculţ prin mii de pietre cătând la locul unde-mi sunt acasă şi din instinct repet ca pe un psalm: "Şi razboiul meu se va fi terminat şi ultima luptă ...şi ea. Şi lupta ta la fel şi ea.
Fii vala mea! Loveşte-n stânc să sară stropi şi stroape...şi nu te duce înapoi în mare, că am să-ţi dau de flori, un lan, şi cer deasupra o să-ţi fiu să mă respiri.

Fii vala mea, că sfântă-i marea, şi doar de bine veşti ne dă...să fim."

(Multumiri, Lana Moscaliuc - Fotocover)

QUI PRODEST

Am văzut pe fereastră că pământul rabdă ploaia,
nu oamenii,
apoi am ieşit afară.

Genunchiul meu drept este om

genunchiului meu habar n-ai cât îi place să stea lângă talpa ta dreaptă

hm 
mă gândeam
mă gândeam de multe ori cum părţi din noi nu ştiu unele de altele
mă gândeam cum obrazului meu îi place să stea lipit de pântecul tău

atunci genunchiul chiar daca stă pe pietre  

coji de nuci
iarba moale 

el nu se poate exprima 
stie doar că-i place să stea lângă talpa ta dreaptă

nici n-ar putea 
altfel

mm

e ca şi un copil
a crescut
a crescut cu talpa ta dreaptă

nu ştie altceva 
nu simte 

pentru că părţi ale trupului nostru
nu se cunosc prea bine unele cu altele

de-aia obrazului meu îi place să stea lipit de pântecul tău
are acolo 
tot

e ca un cordon ombilical

îî
îm

o atracţie
o rezonanţă să-i spun aşa
e ceva ce s-ar putea numi 

om

eu aş putea să-i spun obrazului meu 

om

aş putea să-i spun o poveste despre cum s-a născut
despre cordonul acela ombilical

hm

mă gândeam că Dumnezeu a făcut mai întâi obrazul
făcut şi nu născut
i-a dat toate simţurile văz miros auz...

aş putea numi genunchiul meu 

om

alt om

iată îmi dau seama că 
găsesc de fapt lumea...

sunt mâinile
mâinile

mâna mea dreaptă creşte pe fesele tale şi devine 

om

stânga
stânga 
mâna mea stângă
mâna mea stângă 
mâna mea stângă
este pe sânii tăi 

şi e tot
tot 

om

oamenii ăştia sunt legaţi printr-un cordon ombilical nu ştiu de ce
nu pot să-mi explic nu aş încerca
aş obosi degeaba ar trebui să mă mulţumesc decât cu ceea ce văd
nu-i aşa că dacă tot
dacă tot
dacă tot
tot
există atâţia oameni atunci hai să-i numim lume

lume

o lume născută nu făcută legată printr-un cordon ombilical
nu poate trăi fără tălpi fără pântece fără sâni

nu poate trăi o lume niciodată fără tine
fără tine
fără tine
fără tine femeie

fără

(2010, poem din volumul EROGENESTETIK- multumiri actritei Lana Moscaliuc pentru foto cover)

Alta zi "7"

"....
- Una din mine te iubeşte. Aceea care a făcut dragoste cu tine, care şi-a contopit fiecare celula cu celulele tale, aceea care a respirat într-un tot cu respiratia ta, una care a ajuns în sufletul tău prin nervul optic. Una din mine te iubeşte. Aceea care ţi-a sărutat ochii şi ţi-a atins pielea. Ai intrat intr-una din mine prin toţi porii şi-atât de cald este umbletul tău prin venele ei, prin venele fiinţei mele. Una din mine te iubeşte.
- Dar aceea una sau acelea doua din tine care năzuiesc spre altceva, au tot dreptul din lume să zboare, fiindcă este în firea lucrurilor, iar soldatul din mine, întors de pe câmpul de luptă, din războaiele nedreptăţii, le va iubi pe toate la fel. Dacă într-o pribegie ceva doare, aceea nu e rana mea cicatrizata, ci impărţirea ta, căci ce poate fi mai dureros decât să fii smulsă tu din tine însăţi, mai ales atunci când una din tine mă va căuta, când va trebui să suporte ca eu să respir printr-o ea. O altă ea. Ce simt acum? Grandoarea universului, măreţia creaţiei şi pierderea femeii mele. Deopotrivă. Greutatea raniţei, bătăturile tălpilor. Deopotrivă. Am simţit mirosul pribegiei deşi te căutasem să fac loc de casă şi de acasă. Ultimul trecător luptă, iubeşte, trăieşte. Va veghea ca un ultim samurai.
- Esti mare, omule. Da. Trăiesc durerea că celelalte euri ale mele nu găsesc calea spre tine. Culeg roadele a ceea ce am semănat. Atât pot. Ce să-mi fac? O! ... norocoasă femeia ce se va căţăra pe tine şi-şi va înfige adânc rădăcinile! Acesta-i singurul copac din muntele cu doar intrare?
...."
(Fragment din "Alta zi 7" capitol din romanul Tehnici de supervietuire)


*Multumiri actritei Lana Moscaliuc pentru foto-cover la EROGENESTETICA si TEHINCI DE SUPERVIETUIRE, volume in curs de aparitie.

Altă zi "ŞAPTE"

Mă simt ca dracu stiind ca trebuie să aştept. Ce uşor era când nu aflasem că ai să vii.Credeam că s-a dus timpul cazarmei, dar iată că ultimele zile sunt din ce în ce mai grele.
Mă bântuie imagini din trecut - mocheta e nisip, asfaltul este potecă, clădirile sunt stânci, peretele alb este locul in care cerul se contopeste cu marea... 
Am barbă şi sunt zdrenţuit, părul mi-a crescut în jos de umeri, tălpile bocancilor s-au tocit... ce mult este de când s-a terminat războiul! Poate iubeşti pe cineva! Pffff! Dar sigur că iubeşti pe cineva. Este normal să iubeşti pe cineva. Un bărbat. Să ai nevoie de un bărbat e în firea lucrurilor. Poţi să ai nevoie de el ca să îţi plătească facturile, să îţi aducă sacul de cartofi de la piaţă, să îţi bată un cui, să-ţi repare instalaţia la baie. Hm! Poţi să faci baie cu el, să vă atingeţi să faceţi sex, să-ţi sărute pântecul, să-ţi înfigi unghiile în umerii lui. Este normal sa faci sex. Poţi să şi iubeşti pe cineva. E în firea lucrurilor să iubeşti un bărbat şi, dacă-l iubeşti faci dragoste cu el, eşti carne din carnea lui, el te divinizează, te vede ca pe prinţesa lui, ca pe femeia în slujba căreia trăieşte...
Unde o să stau când vei sosi? O să mă prefac dezinteresat ... o să vin să te salut ca un idiot: "Ciao! Mă bucur să te văd, arăţi minunat!" Cred că sunt un tâmpit absolut, unul de nivel planetar. Cum îmi voi stăpâni bătăile inimii? Cred că o să stau undeva la colţul străzii şi să te urmăresc. Apoi o să vin din urmă şi o să strig uimit: "Hei, ai sosit! Supeeeer! Cum e vremea la voi?", şi o să ne pupăm aristocratic. Hm! Cum dracu să te pup aristocratic!? Cum să pot asta, când eu vreau să te strâng în braţe după o viaţă pe câmpul de luptă, cum să fiu nobil când sunt un zdrenţuit? Cred că o să stau în spatele peretelui alb urmărindu-te când intri pe usa. Peretele alb este locul în care cerul se contopeşte cu marea şi deja o nu o să mai pot juca teatru, o să mă fâstâcesc, o să vin direct să-ţi cuprind chipul, să-ţi ating conturul buzelor, să-ţi miros părul, voi redeveni acelaşi idiot când tu mă vei împinge ca pe un străin. 
Mă simt ca dracu ştiind că o să ne-ntâlnim, mă simt o bestie, cu mască şi fără mască. Mă bântuie imagini din trecut. Războiul nu se ternmină odată cu razboiul, ci după ultima luptă.
Ştii, ai putea să mă ajuţi! 
Dacă tu m-ai striga vazându-mă la colţul străzii, apoi ai veni alergând şi te-ai arunca în braţele mele, abia atunci aş simţi că războiul s-a terminat. Sau dacă vei intra pe uşă iar eu am să alerg spre tine de după peretele alb, dacă-ţi cuprind chipul, îţi ating conturul buzelor şi-ţi miros părul, tu ai putea să nu mă-mpingi. Ai putea să-ţi aminteşti că sunt eu. Eu cel de pe câmpul de luptă. Că n-am murit, că m-am întors după o mie de ani, zdrenţuit, cu barbă şi plete, cu bocancii tociţi şi...şi ai putea să izbucneşti în lacrimi, să nu mai vezi bine, să-mi pipăi ridurile, să-ţi atingi obrazul de barba mea, să n-ai crengi cât m-ai strânge în braţe, să fiu copacul tău din muntele cu doar intrare.
Am sa te iau pe stanci la flori de colt, ne vom plimba pe ziduri vechi, am să fiu trunchiul tău cald, o să văd cu tine începuturile şi-am să tac impecabil cu mâinile tale pe buze. Nisipul va redeveni nisip, poteca, potecă, clădirile vor fi doar clădiri, stâncile, stânci, asfaltul, asfalt, brazii brazi, valul, val... sau vală.
Fii vala mea!
Şi-atunci peretele alb va fi doar un perete alb iar locul in care cerul se-ntalneste cu marea va fi doar locul in care cerul se-ntalneste cu marea.
Şi razboiul meu se va fi terminat şi ultima luptă ...şi ea. Şi lupta ta la fel şi ea.
Fii vala mea! Loveşte-n stânc să sară stropi şi stroape...şi nu te duce înapoi în mare, că am să-ţi dau de flori, un lan, şi cer deasupra o să-ţi fiu să mă respiri.

Râul are un singur drum

Este o nedreptate să spunem despre un râu că este tulbure, murdar. 
El are aceeaşi limpezime de la izvor, doar că poartă ce i-a fost dat în drumul său, ce a gasit ori s-a coborât în albia lui.
Râul are întotdeauna un singur drum.

Ma scutur de talpile noastre

(Imagine din piesa "Memoria apei" - Lana Moscaliuc)

nu eşti cu tine

nisipul se desparte a sâni

arzi oglinda înaltă te luceşte pe umeri în jos

braţul tău se albastru se galben de tâmplă

ti-ai lăsat nisip între coapse pentru valul ce vin

umbra mea cade în stropi fierbinţi

se scurge pe note-n adâncul carmin

cli…

oh

clipitul ochilor tăi inundă a joacă delfinii

prelinsă la matcă lumina-mi te-atinge

şi nu e loc pentru'n soare pătrat

sferele tale se zbat mai rotunde-n formule

pândeşte vulcanul să spargă tăcerea şi umbra-mi te roşu

se galben de-mi tremuri senin de albastru

simţi gustul pe buze şi briza eşarfă din iz de copil

cli…

oh

clipocitul acela bate valu-n talazuri

ne pierdem contururi de doi este unul

în urmă de ziuă rămâne doar urma de gheare înfipte

în groapă nisipul oglindă de stele

pui veşmântul pe sfere la pieptu-mi ţi-e tâmpla

mă scutur de alge de tălpile noastre

scăpată din lanţuri

tigroaica

16.08.2011 (EROGENESTETICA)

Sunt Montecristo. Un nume comun

O rană acută s-a instalat în carnea mea şi doar natura de soldat se minte că aceasta nu există. Războaiele din viaţa mea, gloria de după suferinţele mele şi ale celor dragi, acel triumf că nu am dreptul să-i suprim pe ceilalţi, mă face să nu văd, să nu simt şi să rămân viu. Pentru ei.

Mai presupun că exista o dimensiune maxim imaginabilă care-mi poate fi casă şi părinte, o dimensiune despre care să nu ştiu totul şi asemenea mie insumi, tot ea să fiu şi eu. Oricare sine din cei doi, sau amândoi laolaltă îmi dau drumul la degete ca să scriu, dar fără să-mi pot mişca trupul, de parcă ăsta ar fi singurul şi ultimul gest care mi se permite.

Soldatul din mine se ridică, face câţiva paşi apoi se aşează neputincios. Paşii îî mişc cu mintea, cu gloria vieţii de până acum. Trupul meu, biologic, nu ar sta în picioare, dar atunci intervine mentalul, mă înseninez, îmi privesc viaţa toată şi încep să merg. O, ce glorii în fiecare minut al călătoriei mele! Cum ar putea un corp să piară dacă mintea lui vizualizează toate supravieţuirile din calea morţii sigure şi exacte! Ca un ceasornic care bate mereu la fix. Mă ajută eseul în care am renegat timpul. Noi suntem mereu deasupra lui. Mă ajută faptul că nu e locul să pier intre canapea şi uşă după ce am supravieţuit în sălbăticie, pe mări şi în deşerturi. Când mintea se opacizează şi vederea mi se suprapune în zeci de imagini înceţoşate, strig tare la mine: „hei, nu e timpul, încă sunt oameni care depind de tine!”. Atunci iar mă trezesc, mă limpezesc fără să simt nimic şi scriu.

Mintea şi trupul funcţionează doar la comanda mea sau a acelui maxim imaginabil din mine. Îi comand asta pentru că nu am învăţat să abandonez şi să-mi abandonez camarazii. Pe câmpul de luptă, oricât de rănit aş fi fost,  eu trebuia să îmi salvez camarazii. Oglinda mea este ca o incoronare, ca o medalie de merit pentru întreaga viaţă şi de care am parte de câte ori mă privesc la propriu sau doar mental.

Respiraţia începe să-mi fie săracă, mişcările cu excepţia condeiului, aproape nule, confuzia şi flashurile mă ţin in starea de visare a ultimului vis. Inainte nu visam nici noaptea. Acum, treaz îmi visez viaţa. Completă şi complexă. Asta o ştiu numai eu, iar ceea ce nu vreau să scriu, nu se va afla niciodată. Pentru ceea ce ceilalti nu ştiu, tocmai pentru aia mă simt încoronat! Şi tocmai pentru aia mă adun şi mă pun în rândul de sus al celor bravi. Nu am nevoie să ştie nimeni de ce. Ştiu eu şi cei care au mers în spinarea mea, cei pentru care am fost ultima speranţă.

Mă mişc cu mintea, îmi trezesc mintea cu mintea, continui să respir cu mintea, căci biologic, fiinţa mea este departe de orice coordonate. Sunt Montecristo. Un nume comun. Dar trebuie să nu pier între canapea şi uşă. Mintea nu vrea asta după atâtea războaie.