O rană acută s-a
instalat în carnea mea şi doar natura de soldat se minte că aceasta nu există.
Războaiele din viaţa mea, gloria de după suferinţele mele şi ale celor dragi,
acel triumf că nu am dreptul să-i suprim pe ceilalţi, mă face să nu văd, să nu
simt şi să rămân viu. Pentru ei.
Mai presupun că
exista o dimensiune maxim imaginabilă care-mi poate fi casă şi părinte, o
dimensiune despre care să nu ştiu totul şi asemenea mie insumi, tot ea să fiu şi
eu. Oricare sine din cei doi, sau amândoi laolaltă îmi dau drumul la degete ca
să scriu, dar fără să-mi pot mişca trupul, de parcă ăsta ar fi singurul şi ultimul
gest care mi se permite.
Soldatul din mine
se ridică, face câţiva paşi apoi se aşează neputincios. Paşii îî mişc cu
mintea, cu gloria vieţii de până acum. Trupul meu, biologic, nu ar sta în
picioare, dar atunci intervine mentalul, mă înseninez, îmi privesc viaţa toată
şi încep să merg. O, ce glorii în fiecare minut al călătoriei mele! Cum ar
putea un corp să piară dacă mintea lui vizualizează toate supravieţuirile din
calea morţii sigure şi exacte! Ca un ceasornic care bate mereu la fix. Mă ajută
eseul în care am renegat timpul. Noi suntem mereu deasupra lui. Mă ajută faptul
că nu e locul să pier intre canapea şi uşă după ce am supravieţuit în
sălbăticie, pe mări şi în deşerturi. Când mintea se opacizează şi vederea mi se
suprapune în zeci de imagini înceţoşate, strig tare la mine: „hei, nu e timpul,
încă sunt oameni care depind de tine!”. Atunci iar mă trezesc, mă limpezesc
fără să simt nimic şi scriu.
Mintea şi trupul
funcţionează doar la comanda mea sau a acelui maxim imaginabil din mine. Îi
comand asta pentru că nu am învăţat să abandonez şi să-mi abandonez camarazii.
Pe câmpul de luptă, oricât de rănit aş fi fost,
eu trebuia să îmi salvez camarazii. Oglinda mea este ca o incoronare, ca
o medalie de merit pentru întreaga viaţă şi de care am parte de câte ori mă
privesc la propriu sau doar mental.
Respiraţia începe
să-mi fie săracă, mişcările cu excepţia condeiului, aproape nule, confuzia şi
flashurile mă ţin in starea de visare a ultimului vis. Inainte nu visam nici
noaptea. Acum, treaz îmi visez viaţa. Completă şi complexă. Asta o ştiu numai
eu, iar ceea ce nu vreau să scriu, nu se va afla niciodată. Pentru ceea ce ceilalti
nu ştiu, tocmai pentru aia mă simt încoronat! Şi tocmai pentru aia mă adun şi
mă pun în rândul de sus al celor bravi. Nu am nevoie să ştie nimeni de ce. Ştiu
eu şi cei care au mers în spinarea mea, cei pentru care am fost ultima
speranţă.
Mă mişc cu
mintea, îmi trezesc mintea cu mintea, continui să respir cu mintea, căci
biologic, fiinţa mea este departe de orice coordonate. Sunt Montecristo. Un
nume comun. Dar trebuie să nu pier între canapea şi uşă. Mintea nu vrea asta
după atâtea războaie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu