SEMNUL DE CARTE

Obişnuiam să privesc în primele momente de trezire lumina pătrunsă prin lambriul neetanş de la mansardă, apoi să adorm într-o stare de linişte profundă încă două ore ştiind că el este acolo şi lucrează. Simplul fapt că-l simţeam în preajmă îmi dădea sentimentul de maximă siguranţă. Dormeam ca o copilă răsfăţată. De astă dată întunericul din salon m-a făcut să zâmbesc, să mă întorc şi să-l iau în braţe, dar mâna mi-a picat în gol direct pe cearşaf. Ar fi trebuit să fie lumina aprinsă măcar pe hol, altfel nu avea cum să iasă pe întuneric nici în faţa cabanei, nici la veceu...nicăieri. Brusc m-a cuprins o stare de panică, mai ales că era prima dată când se întâmpla asta.

M-am ridicat, mi-am pus o bluză de polar pe mine, am luat ghetuţele de interior şi am coborât să-l caut. Pe masa lui de lucru scria „Bună dis-de-dimi, Teo! Azi o să jucăm pentru prima dată cu miză.Caută în carte.” Habar n-aveam la ce se referă, dar intuiţia imi spunea că nu este de bine. Începusem să tremur, inima îmi bătea nebuneşte şi făceam totul din reflex. Aş fi vrut să fie un vis deşi nodul din gât îmi sugera că plecase. Am luat cartea de pe raft şi am deschis-o la semnul unde rămăsese aseară. Nu era semnul său de carte ci un bilet împăturit pe care l-am desfăcut scăpându-l de două ori din mână.

„Dacă citeşti asta înseamnă că este cinci şi jumătate. Te-ai trezit ca de obicei la cinci şi nu m-ai găsit lângă tine, apoi nevăzând lumina aprinsă ai plecat să mă cauţi. Ai luat ghetuţele de interior şi polarul fiindcă ţi-era mai la îndemână, iar tu eşti încă panicată de singurătate. De unde ştiu? La ora şapte, lumina zilei nu ţi-ar mai fi permis să observi ce am scris direct pe lemnul pe mesei; carioca asta galbena luceşte doar la bec. Ştii cât te iubesc, Teo, dar a venit vremea să zbori cu aripile tale. Din tot ce am, printre altele, te rog să păstrezi şi volumele astea două.”

Am fugit împleticindu-mă la baie. Icneam, vomam şi plângeam căzută în genunchi pe gresia rece. Cine nu a iubit cu toată fiinţa, cine nu a idolatrizat, cine nu s-a simţit salvată şi răsfăţată, nu poate înţelege sentimentul. Aş fi vrut să nu mă fi născut, să nu exist. Nu mai vedeam, mâinile imi amorţiseră, iar în picioare am reuşit să mă ridic cu greu. Am aruncat cu apă pe faţă, apoi ţinându-mă de chiuvetă m-am privit să-mi văd moartea în ochi. Atât de crud se derula totul încât când i-am zărit bluza în oglindă m-am întors ca o psihopată, am apucat-o cu amândouă mâinile şi m-am lăsat să cad cu tot cu cuierul de faianţă, pupând flaneluţa ca pe-o icoană de parcă aş fi cerut îndurare lui Dumnezeu. Mirosul lui îmi inundase mintea. Mirosul lui atât de masculin, natural şi sălbatic. Pupam, muşcam din bluză întinsă pe jos, chircită, şi nu ştiu cum se face că în capătul unui buzunar am văzut un „TE”. Am tras afară hârtia pe care scria „TE IUBESC!” cu carioca rosie si am incercat sa inteleg ce scrie.

„Teo, ce ai reuşit tu în toate lunile astea, alţii nu reuşesc într-o viaţă. Dacă citeşti înseamnă că stai cu flaneluţa mea pe jos şi plângi uitând tot ce ai învăţat. Ai vomat. E normal. Poţi să mai bei un litru de apă şi să vomiţi din nou, apoi spală-te şi întinde-te pe canapea. Vezi că în urmă cu câteva minute a ciocănit Arpi, dar nu l-ai auzit. I-am zis că nu o să răspunzi şi să vină după ce strânge lemnele şi toate câte sunt în jurul cabanei, apoi să  încuie magazia. Ia-ţi tot ce este necesar fiindcă nu te vei mai întoarce aici. Pregăteşte-te de trăit. E timpul să zbori. TE IUBESC!”

Eram bulversată şi de data asta nu o nimerise. Nu aveam chef să beau apă, nici să vomit şi nici să stau pe canapea. Aşezată în faţa ferestrei nu puteam să încep niciun gând fără să mi se înmoaie picioarele. Ştiam ca va veni un moment în care va pleca însă evitam să concep viaţa fără el. În prima noapte când m-a adus aici plângeam sfâşiată, la fel ca acum, şi mi-amintesc cum m-a purtat în braţe, goală, până în pat, cum am făcut prima dată dragoste şi am înţeles că iubirea este mai mult decât simpatia erotică. Am mai înţeles alături de el că noi nu suntem un cuplu, mai ales atunci când cinci zile am asistat plină de gelozie şi mânie la relaţia lui cu Shili. Gândurile mi le-a întrerupt Arpi, pe care, după ce l-am invitat in salon, mi-a zis ca trebuie să mergem. Am îngrămădit în rucsac tot ce aveam la mansardă, am băgat bileţelele într-un buzunar şi am luat cartea. Eu m-am urcat in „papucul” lui de doua locuri în timp ce Arpi, amicul nostru, a aruncat rucsacul în remorca maşinii hodorogite a salvamontului. „Unde mergem?”, il intreb. „La gara”, zice el, si incepe sa zambeasca de parca as fi fost nebună. Aveam ochii roşii, cred, dar nu mai plângeam. Am tras parasolarul să mă uit în oglindă şi prins în pliul lui stătea un bilet pe care scria „PRIMA TA ZI DE VIATA!”. M-a fulgerat un răspuns dur: „La dracu’ nenorocitule! Prima mea zi de viaţă a fost când m-am aruncat în tren după tine.”. Deja mă simţeam agresată de bileţelele lui şi de felul cum îmi intuia fiecare mişcare, însă habar n-aveam ce să fac dacă nu le-aş fi citit.

„Înverşunată cum te ştiu, pun pariu că nu ai mai vomat şi nici nu te-ai întins pe canapea. Ai stat la fereastră aşa cum o făceai când a venit Shili aici. Am avut grijă să strâng eu tot ce era afară, astfel încât Arpi s-a întors mai devreme. Oricum aveai nevoie de timp ca să îţi îngrămădeşti lucrurile în rucsac, fiindcă sunt convins că nu le-ai ordonat...Bileţelul ăsta să îl bagi lânga celelalte două şi să păstrezi totul ca pe cea mai mare dovadă de iubire din partea mea. Ştiu şi că m-ai înjurat în gând; e normal! Dar a venit timpul să dai din aripi. În gara din Braşov vei mai găsi un bilet la biroul de informaţii. N-ai nici 20 de ani, Teo! Trăieşte!”

L-am îmbrăţişat pe Arpi şi ne-am luat ca un fel de adio, de parcă ştiam că nu-l voi mai vedea vreodată. Am căutat biroul de informaţii, am dat bună dimineaţa şi am întrebat dacă am un bileţel de la cineva. „De la cine?” mă întreabă doamna. Îi spun numele lui, apoi pe al meu şi îmi întinde pe sub geam zicând, „luaţi şi poza”. Dumnezeule! Femeia avea poza mea şi peste ea în loc de bileţelul pe care îl aşteptam, era de fapt un bilet de tren. Vagonul 7, locul 5. Plecam la Paris, acolo unde locuiesc şi acum când scriu aceste rânduri. Povestea este lungă dar voi sintetiza. Nu mă mai mira nimic. Era capabil de orice şi începeam să-l urăsc. Gândul că voi ajunge în Franţa mi-a mutat în plan secundar celelalte gânduri.

Adormisem şi am auzit un ciocănit în uşa cuşetei.„Bună ziua, biletele dumneavoastră vă rugăm!” Pe geamul aburit era scris „TE-AM PUPAT!”. „Aţi văzut pe cineva intrând?”, îl întreb pe conductor. „Doar fratele dumneavoastră, înainte să coboare. Eram pe coridor când v-a pupat. V-a lăsat portofelul la mine, vă rog să verificaţi. În Viena o să vă conduc eu la legătura pentru Paris.” Cam asta a fost toată discuţia mea cu angajatul CFR, iar a doua zi un mulţumesc şi la revedere, atunci când am schimbat trenul. Am scos din portofel o mie de euro şi un bilet la fel ca al meu dar cu destinaţia Cluj-Napoca. A fost tot timpul în acelaşi tren cu mine. Mă durea că a putut să-mi facă asta. Doar un vagon ne despărţea: el avea locul 7, vagonul 5. Treceam prin toate stările. Sentimentul meu de-acum era de compasiune. Mă iubea şi făcea toate astea doar ca să-mi fie bine, în vreme ce ... doar în pielea lui să nu fi fost!

Laurent este soţul meu. Avem un băiat. El mă iubeşte, eu doar îl respect şi ştie asta. Anul trecut când am deschis primul volum din Contele de Monte Cristo, am alergat şi i-am înfipt mâna în gât ca o nebună, obligându-l să-mi spună tot. Mi-a mărturisit că a fost salvat de Christi de la o moarte iminentă in Valencia şi, după ce i-am reproşat că s-a căsătorit cu mine din obligaţie mi-a arătat sms-ul de la el: „Laurent, fii paza ei, fii tot ce are nevoie, dar nu te apropia de inimă, de suflet şi nu o atinge decât dacă o iubeşti cu toată fiinţa şi cugetul tău, ca pe Dumnezeu! Ea merită tot ce este mai bun pe lumea asta.”, datat cu şase ani în urmă şi trimis de pe numărul lui, cel pe care îl ştiam pe dinafară şi zi care coincidea cu dimineaţa în care Laurent mă aştepta pe peron cu o pancartă pe care scria mare: „TEO”. Laurent a fost cu el in Valencia.

Cele câteva luni petrecute cu Christi au fost cât 20 de ani şi mi-au marcat viaţa ireversibil. Iubirea lui şi forţa de a elibera cu, din şi pentru iubire, mi s-a părut neomenească. Aşa cum ştiu că tot ceea ce făcea era neomenesc dar pentru binele oamenilor. Bileţelele le-am învăţat pe de rost, iar primul, semnul de carte,  deşi foarte târziu, m-a determinat să reuşesc in cele din urmă conexiunea cu biletele de tren. Biletul lui sau pagina 5, rândul 7 – „vas de război”. (Trebuia să plece.) Biletul meu, sau pagina 7, rândul 5 – „acelaşi regiment cu mine, cînd mă aflam în garnizoana din Valence.” (Trebuia să mă lase cu cineva care îmi putea oferi siguranţă ...şi chiar mai mult.) Citat din Contele de Monte Cristo, Editura Hyperion, Chişinău, 1992, volumul 1.

Acesta este bileţelul meu pentru tine, Christi, chiar dacă este doar un email. Ştiu cât de greu ţi-a fost să mă înveţi să zbor pentru ca mai apoi să nu pot fi a ta. Ştiu că fericirea este acceptarea suferinţei în numele iubirii. Acum, în anul şapte al despărţirii noastre, vreau să aflii că privesc mereu printre stinghii de lemn, pe sub tocuri de uşi şi prin orice crăpătură, noapte de noapte, mii de nopţi, căutând fascicule de lumină. Dorm chircită, fără să mai fi întins vreodată mâinile după cineva. Cred că ştiu cine eşti cu adevărat, dar nu voi scrie aici fiindcă, vreau, nenorocitule, să pui textul ăsta la sfârşitul cărţii pe care îmi doresc să o publici, dracu’, odată! Azi am dat foc semnului de carte, bileţelului tău, fiindcă este prea crud şi m-am săturat să plâng în fiecare noapte. Am păstrat in schimb flanelutza care între timp a fost spălată de multe ori, însă în mintea mea, de fiecare dată când o sărut, are mirosul tău de tată, frate, prieten şi  iubit, miroase a sudoare sălbatică, a bărbat, a puritate şi mai ales a salvare. La cinema cer mereu locurile si rândurile 5 sau 7. Tresar de cate ori mă uit la ceas şi este ora 5 sau 7.

Azi m-am dus iar în gară. Iartă-mă dacă nu sunt coerentă. Plâng şi scriu. Plâng. Angajaţii s-au învăţat cu mine.  Au numărul meu şi îl sună pe Laurent.

„A lăsat Christi un bilet spre Braşov pentru mine? Vagonul 7, locul 5. Uitaţi poza lui!”. Apoi cad.