LUMEN CHRISTI - ANGEL 5

LUMEN CHRISTI

ANGEL 5

mamă, 
şi m-a prins ca 
o ghilotină noaptea asta după numele meu şi
mă strânge aşa cum te strângea pe tine
naşterea
şi pe Maria,
mamă,
că voi naşteţi pruncii să vă slavească facerea chiar dacă
ne ţipă nopţile albe şi imaculate ca
viaţa de după moarte sau învierea,
mamă,
chiar aşa,
numele meu mă doare de parcă l-aş fi răstignit pe Iisus
dar ştii tu-
în întunericul în care căzusem când te-am strigat
arsese iarba în jurul meu
şi n-am văzut până nu s-a făcut lumină,
mamă,
şi eu eram sus, ca orice om care ajunge sus,
ca orice om care a fost bătut pe cruce şi senin
şi plin de lumină,
o lumină ca orice lumină care curge prin carnea sfâşiată
şi râdeam de urma arsă
pe pământ,
că ai fi jurat că sunt acolo chiar eu
şi zău,
nici acum nu ştiu care din mine am fost,
fiindcă mi-au spus oamenii că atâta i-am iubit,
încât nu am cum să fiu
nici aici, nici acolo,
poate doar numele meu,
mamă,
mamă,
mai naşte-mă o dată că m-a prins ca
o ghilotină noaptea asta după numele meu şi
mă strânge aşa cum te strângea pe tine
naşterea
şi pe Maria,
mamă.

C.I. - EROGENESTETIK

EROGENESTETIK

Mamă,
pe-aici se fac lucruri pe ascuns,
lucruri fără noimă de când ai plecat.
Ieri mi s-a-ntâmplat ceva uimitor:
mi-a răsărit floarea aia
pe care nu am semănat-o niciodată,
mamă!

Aveam un junghi de parcă mă trăseseră
dorurile de tine şi-a răsărit în stânga
şi mă ţinea.

Mamă,
şi mă ţinea după ea de parcă aş fi fost durerea ei,
că de-aia spun: cum dracu’ –Doamne, iarta-mă! –
să-mi fi rămas mie vreo sămânţă-ntre coaste,
pusă de tine când eram mic?
Şi era soare şi era albă şi era parfumată ca orice floare
parfumată şi albă.
Când a râs am văzut prin ea junghiul ăla
de parcă o ţineau toate dorurile de rădăcină,
de sămânţă, de sămânţa aia din mine,

mamă.

Se fac lucruri pe ascuns, dar e grozav
să te doară când întinzi mâna.

Mamă,
de când ai plecat
mi s-a născut primul copil în stânga,
şi mă ţine.

(C.I.)

LECTURA AUDIO-VIDEO

Dumnezeu nu pleacă niciodată

Privind tot felul de documente vechi, scrieri începute în perioada 2008-2009 care fac împreună obiectul romanului "Tehnici de super-vieţuire", mi-am dat seama că super-vieţuirea se poate întinde pe un segment de dreaptă mai mare decât vieţuirea însăşi.
Paradoxal poţi pieri din corpul fizic, super-vieţuind. Aşa cred şi aceasta este una dintre temele romanului. Însă dacă mi s-ar întâmpla mie ca autor o plecare devreme sau o devorare de "ghiermi" cine ar continua să adune hârtii şi să facă transcripturi de pe reportofon?
În jurul orei 21, la telefon, fiică-mea spunea că nu ar reuşi să pună cap la cap toate materialele pe care le deţin şi îi dau dreptate. Nu am un opis al lor (stick-uri, arhivă în calculatoare, dosare cu înscrisuri etc) şi văd cum fiecare clipă poate aduce sfârşitul unei exprimări simple, sfârşitul unei expresii naturale care s-a produs cronologic vreme de 30 de ani si pe care am încercat să o aduc în faţa dumneavoastră ca pe o lumină a frumosului descoperit în cele mai întunecate întâmplări de viaţă.
Super-vieţuirea trebuie să fie o stare, a voastră, a tuturor. Ea vă poate urma fără ca cineva să v-o releve. Super-vieţuirea este Creaţia însăşi, cu Binele, Adevărul şi Iubirea, este soluţia necunoscută din fiecare individ, este alt răspuns decât cel pe care aţi dorit întotdeauna să-l daţi, însă pe care îl aveţi în voi ca pe un corp străin ce vă înspăimântă, nu fiindcă produce disconfort real, ci unul imaginar precum fiecare element pe care nu l-aţi experimentat şi care nu seamănă cu ceea ce aţi trăit până acum.
Dar vă spun că secretul super-vieţuirii tocmai acesta este: să poţi renunţa la tot ceea ce crezi că ştii şi să înţelegi că poţi trece peste orice, cu soluţii despre care nu şti nimic. Acestea sunt "tehnicile" care vă vor întâmpina şi, dacă nu, credeţi-mă că le veţi atinge singuri.
Vieţuirea mi se poate întinde pe un segment limitat, dar "super-vieţuirea" mea nu are finitate. Şi nici a

voastră. A fost cu voi înainte să fiţi şi de aceea va rămâne şi după. Jucaţi-vă cu ea precum copiii!

"(...)În cameră i-am dat un pahar cu apă rece şi am stat până şi-a revenit.
-Pleacă alergătorule, pleacă acum!
-Dumnezeu nu pleacă niciodată, contesă! Doar că noi nu vedem unde este.
Am închis încet uşa în urma mea."

fragment din TEHNICI DE SUPER-VIEŢUIRE

@ Cristi Iordache

Mint

Tata a plecat să cumpere
câte ceva,
de tot,
mama l-a căutat şi s-a întors târziu,
bolnavă 
de tot,
apoi

de câte ori voiam să fiu singur acasă
mă sufocau cu prezenţa lor,
zi de zi,
unul la cumpărături,
altul la Dumnezeu,
în fiecare camera în care aş fi vrut să stau
de tot
doar eu.


@Cristi Iordache

PÂNĂ LA CAPĂT

Până la capăt

Eram undeva la etajul unui bistro, cu fresh-ul meu obişnuit şi trăgeam din marlboro privind trecătorii. La semafor o femeie cu patru sacoşe, două câte două, le lasă alături şi respiră epuizată. Îi vedeam faţa schimonosită şi trupul căzut parcă în el însuşi, lângă bagaje. Optzeci de secunde dura stopul pietonilor, după care urma să ridice plasele alea vechi de rafie, de pe vremea lui Ceauşescu. Nu ştiu ce-mi veni, că sar deodată de pe scaun, îi fac semn Alexei că părăsesc masa şi cobor treptele trei câte trei până în stradă. Mă strecor printre maşinile claxonând infernal, îmi iau doza meritată de înjurături şi ajung lângă femeia de patruzecişi... de ani. "Vă ajut eu - daţi-mi voie!" Mă priveşte fără nici o urmă de uimire şi traversăm imediat ce apare culoarea verde. După câţiva paşi în stânga, pe trotuar, mă opresc şi aşez sacoşele peticite care păreau umplute cu plumb."Mulţumesc, domnu'!", îmi spune femeia cu faţa în tuşe de nuanţe maro şi cu ochi sclipitori. „Unde mergeţi?”, o întreb. Aş fi vrut să-i chem un taxi. Se deplasa lent chiar fără bagaje, iar asta trezise în mine un sentiment de compasiune dusă la extreme. „La autogară, dar nu vreau să-mi comandaţi un taxi. Merg aşa ... câte-o bucată de drum ... ştiţi cum? Îmi iau un reper - un pom, un colţ de clădire, o intersecţie şi nu mă gândesc niciodată care este destinaţia finală, capătul. Aşa fac mereu şi mi se pare uşor.” 

Remarc surprins că în ciuda suferinţei afişate de culoarea chipului şi cutele frunţii, femeia zâmbea larg tot timpul, etalând o dantură alb-imaculat. Oamenii treceau grăbiţi printre şi pe lângă noi, astfel încât lumina ochilor ei mă ţintea în rafale şi se-nfigea adânc în mine. Haosul cotidian, furnicarul care ne înconjura nu-mi permitea să înţeleg tot ce spunea femeia, dar simţeam o stare de împlinire transmisă cumva, care nu putea fi oprită de nicio gălăgie din preajmă.

 „Care autogară, că nu mai este niciuna de ani de zile, doamnă! Sunt două firme private de transport”. „Merg la B. că fac pomană lu’ tăticu. Aşa e creştineşte.” Pornisem către cea mai apropiată staţie de transport public şi am primit răspunsul tocmai în timp ce mă gândeam că oamenii aştia de la ţară vin de două ori pe săptămână şi se aprovizionează, fiind şi ei cuprinşi de trend-ul supermarket-urilor. „Nu v-a fost teamă când m-am oferit să vă ajut. Dacă eram un golan?”. „Ştiţi, tăticu a trăit până în ultima clipă. Ultimii doi ani a stat la pat, dar când venea băiatul meu, mă punea să-l ridic pe perne şi începea să-l întrebe despre afaceri de parcă ar fi trăit în mijlocul lor.” M-a salutat un grup de amici care tocmai a trecut pe lângă mine privindu-mă curioşi. Le-am răspuns dând din cap. Suflu nu prea mai aveam. Trebuia să mă opresc. Transpirasem, iar pe la ora 16 aşteptam câţiva oaspeţi de la Braşov. Femeia turuia fără încetare încât aproape mă simţeam agasat de monologul ei.

 „Avea 83 de ani, fusese împuşcat de două ori în război, la „Cotu’ Donului”, avusese ţeasta desfăcută, dar după alţi şapte ani prin Siberia, s-a întors acasă. Îşi îngropase acolo rudele, cu toate că le dăduse şi din porţia lui de mâncare. Se mulţumea să-şi lingă şireturile de sete - că era tare frig acolo, domnu’- şi mânca scoarţă de copaci.” 

Nu auzeam decât frânturi de propoziţii, silabe şi cuvinte răzbind prin vacarmul citadin. Apoi aveam câteva puncte pe agendă pe care încercam să le vizualizez mental, să-mi fac un plan de bătaie pentru restul zilei. „Când a fost foamete în sat - noi eram chiaburi - el a vândut caii toţi, iar vitele le tăia pe rând şi le împărţea sătenilor. Din brutărie, lipiile şi covrigii le dădea gratis.” 

Eram îmbrăcat lejer, însă cele peste 30 de grade îmi dădeau o stare de sufocare. Poate şi soarele care îmi bătea direct în faţă, plus reflexia din vitrine mă obligau să merg privindu-mi paşii. Pantofii mei sport erau roşii. Nu. Erau negri, dar îi vedeam roşii - un roşu pur fără vreo urmă de miraj, încât aş fi fost în stare să îi pipăi. „Într-o zi de târg a încărcat în trei caruţe trase de boi, mobila şi uite aşa, a trecut satul nostru peste foamete. Tăticu a luat haine şi medicamente pentru oameni şi s-a întors cu o singură pereche de boi. Noi plângeam că rămăsesem doar cu un pat în cameră. Mămica i-a şi zis: ai dat şi boii mă? El i-a răspuns calm...păi uite că tot ce aveam nevoie a încăput într-o căruţă, muiere, şi-apoi din banii ăştia o mai duce satul un an. Ăsta era tăticu’. A trăit fix până în ultima clipă. Într-o duminică m-a întrebat ce face băiatul lui (aşa îi zicea el băiatului meu) şi dacă mai merg vânzările. În ziua aia a venit şi fi-miu. (Mă băiatule, tu ştii cel mai bine ce faci, i-a spus, apoi l-a pupat pe obraji.) Ăsta era tăticu, a trăit fix până în ultima clipă, a trăit până la capăt.” Pe sub pasaj era o terasă de unde răzbea „Nothing compares to you” a lui Sinead O’Connor. Nu auzisem mare lucru din ce bălmăjea femeia din dreapta mea. Nici timp să-i pun vorbele cap la cap. Poate nici interes. 

Mă simţeam sleit şi aproape că regretam gestul "nechibzuit" de a o ajuta. Dar la cincizeci de metri se afla microbuzul pe care scria mare, B. S-a uitat la mine cu reproş. M-am ruşinat şi habar n-aveam de ce. Doar eu însumi mă oferisem să o ajut! Salut şoferul şi îl rog să deschidă lada pentru bagaje. Sprijin sacoşele în colţul din stânga şi un iz de pâine proaspătă îmi inundă plăcut simţul olfactiv. „Luaţi covrigii ăştia. Sunt făcuţi pe vatră.” I-am luat din reflex, parcă paralizat, în timp ce femeia îmi întinde mâna dreaptă ca şi cum ar fi vrut să dea un „noroc” bărbătesc. „Adidaşii roşii se asortează bine cu maioul. Vă prinde culoarea roşu. Mulţumesc domnu’! Sunteţi un om bun.” Lumina ochilor ei, aceeaşi din momentul în care am întâlnit-o, m-a săgetat mai puternic decât prima dată. Acelaşi zâmbet larg, părul răvăşit, negru, cu câteva fire albe şi faţa cu tuşe de nuanţe maro, treceau prin mine de parcă nu aş fi existat sau de parcă aş putea fi totul atunci când cred că sunt nimic. Parcă trăiam propriul vis. O senzaţie de revelaţie din piese de puzzle. Îmi creea o stare totală de confuzie, dar una caldă, mângâietoare. Întind mâna să îi răspund la salut şi în loc să-mi strângă palma, îmi cuprinde doar arătătorul şi-l ţine preţ de câteva secunde, până când şoferul apucă mânerul uşii, semn că era timpul să plece. 

Am lăsat în urmă tot, mi-am aprins un marlboro şi mă îndreptam către bistro, impresionat de faptul că femeia îmi ghicise gândul când am vrut să iau taxiul. Şi mai era ceva: lumina aia din ochi şi zâmbetul cald le mai simţisem cândva. „Tăticu îi spunea băiatul meu”, „Cotul Donului, „83 de ani”. O, Doamne! Număr covrigii. 21. Am alergat înapoi spre microbuz lovind trecătorii. Fugeam ca un nebun. În clipa când să pornească de pe loc, am sărit în faţa lui cu mâinile pe parbriz. „Doamna care a venit cu mine unde este? Deschideţi puţin!” „În spate”, zice şoferul. Înnebunisem. „Unde?” „Acolo!” , se uita şi el dar femeia nu era. „Undeeee!”, urlu necontrolat. „Poate a coborât să ia ceva şi ... plecam fără ea...”, însă nici el nu mai credea. „Desfaceţi lada de bagaje!” Coboară cu cheia, ridică oblonul, dar pungile nicăieri; doar mirosul de pâine proaspătă. Aproape îmi pierdusem echilibrul şi abia mai vorbeam. „Domnule am venit cu o femeie, am pus nişte sacoşe aici şi a urcat în maşină. Unde a zis că merge?” „Da domn’le. Cred că la B. Mi-amintesc perfect. Avea o hârtie ruptă de 5 lei şi am rugat-o să-mi dea alta. I-am tăiat un bilet de 15 lei pentru că a zis că merge până la capăt.” . 

Pământul tremura sub tălpile mele. M-am întors în tăcere şi cred că lăcrimam. Da. Când am observat am început să fug. Ca un nebun. Fugeam către bistro să nu mă vadă nimeni, să nu văd pe nimeni. Alergam împleticit de parcă aş fi fost beat. Simţeam lacrimi pe obraz, gâfâiam, şi-mi ştergeam faţa cu braţul fără să mă opresc. “Şapte ani în Siberia”, “când a venit fi-miu, l-am ridicat pe perne”, “vă stă bine în roşu”. Fugeam. Alergam să ajung la masa mea, să-mi spună cineva că visez. “Brutăria” – bunicul meu - tot timpul a vorbit despre bunicul şi eu nu auzeam nimic! Să mă trezească cineva. Să sune un ceas. Fugeam sălbatic, precum un animal atacat. O, Doamne! Eram aproape de locul din care plecasem. Urc treptele trei câte trei şi mă sprijin de masă. “Hei, ce-ai păţit?”.  “Alexa!", răgnesc silabic, răguşit, furând câte-o gură de aer. "Ce culoare au pantofii mei?” ”Negri, dar de ce, ce s-a-ntâmplat măi?” ”Alexa, m-am întâlnit cu mama. Femeia pe care am ajutat-o, ai vazut-o, da ? Era mama.” “Da, am văzut, dar nu te simţi bine, stai jos până chem pe cineva să te ducă acasă." "Alexaaaa!" Se-ntoarce speriată şi mai mult şoptit, spune lucruri logice, pe care le cunoşteam. "Aveai 21 de ani când a murit maică-ta. Tu mi-ai povestit cum te strângea de arătător fiindcă nu putea să vorbească. Ai zis că aţi vorbit prin semnele astea trei minute. Heeeei! Tu eşti normal? Stai jos, revino-ţi! Nu ştiu ce, dar ai păţit ceva. Îl chem pe Marius.” 

Da. Trebuia să-mi revin. Aşa cum o făceam de fiecare dată în faţa necazurilor, în faţa morţii. Am învăţat să mă programez. De fiecare dată când sufăr un atac de orice fel, din lumea asta misterioasă, mă autoprogramez să-mi treacă într-un timp dat. Multora li se pare ciudat. Numai cei apropiaţi ştiu asta. Acum indiferent ce a fost, s-a desfăşurat doar în mintea mea şi trebuie să rup legătura cu tot ce-mi provoacă dezechilibru.. “E în regulă Alexa. În câteva minute îmi revin.” “Nebunule, ce m-ai speriat!”. Îmi aprind o ţigară, desigur, marlboro, mă aşez pe scaun tremurând încă, apoi intru în mine să mă reîntregesc. Sunt în regulă . E de bine. A fost ce-a fost şi a trecut. Îmi şterg ultimele urme de lacrimi. Bag măna să scot pachetul cu serveţele dar nu-l mai am. În schimb dau de o hârtiuţă pierdută prin buzunar şi mă uit să văd ce-am însemnat acolo. E ruptă ca de riglă pe semnul cu 15 lei. ”Bilet de călătorie”. Îl întorc şi pe spate de parcă aşteptam să mă surprindă ceva şi văd scrisul inconfundabil al mamei : ”PÂNĂ LA CAPĂT!”, apoi beau calm fresh-ul neterminat.

@ Cristi Iordache

Resortul Dezlegătorului

RESORT

"Atunci când nu pieri în adânci căderi, 
trăieşti revelaţia marilor înălţări."

DEZLEGATOR 1

Cu ochii închişi pot vedea

cât de profund dorm

oamenii treji,

cu ochii închişi pot DEZLEGA 
o pădure, un râu de munte,

apoi,

 
cu ochii închişi văd 

cum ultimul om...
cum ultimul om cu ochii deschişi
îmi scoate beţele de sub 

pleoape.

Citiţi mă, că ştiţi să citiţi şi poate mai învăţaţi ceva!

Citiţi mă, că ştiţi să citiţi şi, poate mai învăţaţi ceva!


“Deşi înainte ştiau mai puţini să citească, 
tot înainte citeau mai mulţi!”

Preludiu - EROGENESTETIK@

Preludiu

“Nu ne-am născut bătrâni

pentru că n-am fi învăţat

nimic despre joacă.”

“Îmi iei buzele în pas de dans

pe oda sânilor tăi

şi ca un preludiu,

îmi faci piruete-n colţul gurii.”

"Când te vei apleca 
să-ţi ating coapsele
se va vărsa peste noi 
toată joaca nestingherită a lumii."

E R O G E N E S T E T I K @

Inconstientul - un "cal troian"

Multumiri Chrisstina Dinu, Mihai Dumitrescu si...COLUMNA TV

Dezlegator

 Dezlegator

Când n-ai să poţi şopti că azi
ai aripi albe pentru mâine,
când mâine este negrul ieri
cu zboruri joase şi străine,
să caţi mai sus inimii tale,
dezlegătorul de dureri;
pe cel ce îţi zâmbeşte-a mâine
tăcând senin şi cald a ieri!