Uşor confuz, deschise jurnalul şi se lăsă visător pe spate. Reciti la întâmplare, cu un zâmbet nostalgic în colţul gurii. Trecuse de multă vreme peste toate acestea, însă nu-şi ignora niciodată amintirile. Doar intra în casa lor, le mângâia pe creştet, apoi pleca pe drumul lui. Casa le-o construise tocmai pentru a nu se ţine după el, pentru a fi liber.
ZIUA XV
Ştii prietene, mă gândeam că tu ai putea să m-ajuţi.
Nu.
N-am nevoie de salvatori. Este vorba despre un desen. Mie nu mi-a plăcut niciodată. Fumam şi beam bere la cursuri.
Fumam şi beam.
Acum vreau un desen.
Desenează-mi o sferă şi pune chipul meu în ea. Nu aşa cum îl vezi, ci cum îl simţi.
Un nimic viu colorat, o rană deschisă, o mizerie cu nuanţe cenuşii, sau de ce nu, doar nişte tălpi.
Pentru tălpi sfera trebuie să fie mare, prietene. Ele au colindat poteci prin suflete şi se pregătesc să lase urme în mine. Pelerinajul acesta va ajunge la capăt de drum şi tălpile-mi vor călca apăsat pe
inimă.
Fără fundal, amice !
Îţi voi spune dacă sângele meu este alb sau negru când îmi voi scoate carnea de sub unghii.
Să-mi faci, te rog, desenul!
*
Am stat şi sub măslin şi sub smochin.
Fumam şi beam.
Eu n-am atins pământul cu dreapta la umbra copacului Bodhi. Ştiu că-i târziu,
însă mi-ai spus să te caut oricând.
Mamele noastre vorbesc despre noi. Noaptea-mi şoptesc fecioarele cerului, cum stau ele şi ne plâng viaţaşi moartea, dincolo de nori, ţinându-se de mâinile miruite şi scânteind ochii lor.
Viaţa şi moartea.
Veşnicia.
*
Iau lecţii de supravieţuire, prietene!
Nu uita desenul acela cu mizerii, nimicnicie, răni şi mai ales tălpi cu bucăţi din inima mea, sub unghii.
Doar tu poţi să-l faci, că a ta este sfera.
Miluieşte-mă pe mine, păcătosul !
ZIUA XVI
Când sângele se usucă sub pleope,ciaţa sau ceaţa îmi par pământene şi sfertul de inimă începe să creadă.
În stele.
Un fir de aţă de m-ar ţine, n-aş înceta să lupt.
Am steaua mea.
ZIUA ZEILOR
Eu ştiu de ce nu-s stelele pe cer
când ziua e-agăţată-n flori de măr
iar berzele planează printre nori
şi soarele mă roagă să îi cânt.
Eu ştiu de ce nu-s stelele pe cer
când vântu-mi suflă un refren prin păr
iar luna doarme în hamacul ei
şi fluturii trec ţanţoşi printre flori.
E crudă iarba şi-au fugit să stea,
Fecioarele, sub flori de liliac,
la pieptul celor dragi de pe pământ.
E crudă iarba şi-au fugit să stea
acolo unde sunt scântei de dor
şi sunt fiori în oameni şi în zei,
acolo unde totu-i efemer,
atât cât luna doarme în hamac.
E crudă iarba şi-a fugit să stea
la pieptu-mi cald, mai caldă steaua mea
chiar dacă-n orice noapte am să mor.
Dar este zi, o vreau şi ea mă vrea
(ne doare sclipitor acest amor).
Eu ştiu de ce nu-s stelele pe cer,
cât ziua toată sunt nemuritor!
SCRISOARE
,,Să rămînă această năvală de cuvinte fără răspuns?”
„A! de ar vrea Dumnezeu să vorbească, de şi-ar deschide buzele să-ţi răspundă, şi de ţi-ar descoperi tainele înţelepciunii Lui, ale înţelepciunii Lui nemărginite, ai vedea atunci că nu-ţi
răsplăteşte totuşi după faptele tale. Tu, îndreaptă-ţi inima spre Dumnezeu,
întinde-ţi mîinile spre El. Depărtează-te de rău şi nu lăsa nedreptatea să
locuiască în cortul tău. Şi atunci, îţi vei ridica fruntea fără teamă, vei fi
tare şi fără frică; îţi vei uita suferinţele, şi-ţi vei aduce aminte de ele ca
de nişte ape care s-au scurs. Zilele tale vor străluci mai tare decît soarele la
amiază, întunericul tău va fi ca lumina dimineţii. Vei fi plin de încredere şi
nădejdea nu-ţi va fi zadarnică. Te vei uita în jurul tău şi vei vedea că te
poţi odihni liniştit. Te vei culca şi nimeni nu te va tulbura şi mulţi vor
umbla după bunăvoinţa ta.”
(IOV.cap.12)
ZIUA XVII
Dimineţile.
Dimineţile nasc oameni.
Dimineţi însorite pentru oameni calzi şi zdrobiţi.
Dimineţi mohorâte pentru oameni râzând cu gura până la urechi.
Dimineţile te îmbracă oricum, sau de ce nu, uneori ne îmbrăcăm singuri.
Eu am veşminte pentru orice ocazie: pentru vremuri bune, pentru copii frumoşi şi pentru munca pământului, atunci când vreau să mângâi pe
cei care au agăţat hainele în cui.
Câteodată mă îmbrac în saci de cânepă să pot trece nevăzut prin marile aglomeraţii urbane, dar am şi un înveliş de staniol pentru femei îndrăgostite.
Văd dimineţile care nasc oameni şi trăiesc deplin cu fiecare. Ele sunt universul meu, dar în acelaşi timp sunt mâhnit că nu se va întoarce niciodată dimineaţa aceea de demult, care m-a îmbrăcat şi pentru care
atunci când plouă duc în spate cu paşi grei atâtea haine ude.
*
Amintirile.
Nu am ultima amintire cu tata sau nu vreau să o am.
Mi-amintesc doar începutul, undeva între trei şi cinci ani.
Am văzut gratii.
S-a pus lanţ şi lacăt pe gratii, apoi în spatele meu s-au închis câteva rânduri de uşi fără să se încuie, dar nu mai conta pentru că îmi suna în minte acel prim zgomot metalic. Eram atât de mic şi atunci
am aflat ce este viaţa, pentru simplul fapt că simţeam că mor. Nu ştiu dacă
aveam patru ani, dar plângeam aşa cum plânge un adult, nu numai cu ochii ci şi
cu inima. Credeam atunci că pierdusem tot; cât de puternic trăgeau medicii de
mine să îmi desprindă mâna prinsă de cea a mamei!
Atunci am aflat valoarea libertăţii, durerea sufletului, dragostea, viaţa şi moartea.
La patru ani.
După câteva zile primesc o vizită, dar nu puteam trece de gratii. Nu înţelegeam de ce nu se deschid. De partea cealaltă era tata. Eu îmi lipisem faţa mică de fiare şi îmi trecusem mâinile mici printre ele, gata
să îl prind. Mi le-a luat în palmele lui puternice, mi le-a pupat, a plâns cu
mine şi mi-a zis: “Greuceanu meu!” A vorbit ceva cu o femeie în halat alb şi
aşa am ajuns să aud din nou zgomotul metalic, dar de data asta scăpasem de
gratii; eram la un metru de ele pe o bancă de marmură, într-o încăpere cu aer
de morgă. Cu cât plângeam mai tare, cu atât mai tare mă strângea tata în braţe
şi mă săruta. Îi simt şi acum asprimea bărbii şi mirosul acela de tată.
Taţii au mirosul lor.
Taţii miros a iubire, a protecţie şi a salvare.
Nu ştiu ce i-a spus femeii în alb, astfel încât aceasta ne-a lăsat singuri pentru câteva minute. Tata a dus degetul arătător către buze şi mi-a zis: “Sssst”. M-a dezbrăcat de pijamaua spitalului şi a
aruncat-o într-un colţ pe marmura rece. Eu tremuram de frig, de spaimă şi poate
chiar de curiozitate.
Avea o haină de postav negru, cu blană de lână pe dedesubt (el o numea şubă), m-a ascuns în ea, m-a cuprins cu braţul drept şi de atunci nu am mai auzit decât vreo două uşi deschizându-se şi mulţi paşi.
Mulţi paşi.
A desfăcut puţin şuba; ştia că am nevoie de aer şi atunci după mirosul de motorină am simţit aerul rece al dimineţii.
Dimineţile acelea care nasc oameni.
Dimineţi însorite pentru oameni calzi şi zdrobiţi.
Dimineţi mohorâte pentru oameni râzând cu gura până la urechi.
Tata conducea un Kamaz sovietic. A deschis portiera dreaptă, m-a ridicat vreo doi metri şi m-a aşezat pe banchetă.
A trecut prin faţa maşinii (eu îi vedeam doar părul ondulat) şi a urcat la volan. M-a pus pe carcasa cu burete de deasupra motorului, acesta aflându-se între cele două scaune, m-a luat din nou în braţe
a început să mă sărute printre lacrimi, iar eu nu mai ştiu ce gânguream dar am
aflat atunci şi ce înseamnă fericirea.
M-a aşezat pe o parte de şubă, cu cealaltă m-a învelit şi a închis câţiva nasturi lăsându-mi faţa liberă.
*
Indiferent de dimineţile în care se nasc taţii şi fii, ei se iubesc.
Se iubesc.
Mă furase din spital.
Era şarmant. Nu i-a fost greu să convingă asistenta că vrea doar să mă ţină în braţe.
Peste câţiva ani a plecat din viaţa mea definitiv.
Acum sunt mult mai bătrân decât era el atunci, însă zi de zi simt mirosul de motorină, îmbrăţişările, barba aspră, şuba caldă, simt iubirea. Nu uit niciodată că atunci mi-au sclipit ochii şi am aflat ce-i
salvarea şi bucuria.
Când aveam şapte ani a plecat. Acum ştiu că fericirea se măsoară în unităţi de durere.
Taţii au miros de dragoste şi protecţie.
Taţii au mirosul lor.
Taţii.
Dimineţile.
Dimineţile nasc oameni.
Dimineţi însorite pentru oameni calzi şi zdrobiţi.
Se lumină de ziuă şi el zăcea pe canapea, cu jurnalul căzut la picioare. "Sus", îşi spuse, "te-ai antrenat pentru mereu sus".
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu