Mă căutam ne-ncetat.
Ucigaşul ce sunt,
animalul feroce, de pradă,
zăcea în bucăţi adâncite,
la-ntâmplare, prin mine.
Aş fi vrut
să-mi cârpesc măcar umbra pioasă, dar nu mi
m-am dat. Fusesem damnat
la bucăţi pe pământ
şi ochii-mi trebuiau să le vadă.
Vinovat, cum spune în scripte,
că mîncasem din tine,
din mâna întinsă...a istoriei lumii.
marți, 29 iunie 2010
joi, 24 iunie 2010
Tehnici de super-vieţuire (3)
Uşor confuz, deschise jurnalul şi se lăsă visător pe spate. Reciti la întâmplare, cu un zâmbet nostalgic în colţul gurii. Trecuse de multă vreme peste toate acestea, însă nu-şi ignora niciodată amintirile. Doar intra în casa lor, le mângâia pe creştet, apoi pleca pe drumul lui. Casa le-o construise tocmai pentru a nu se ţine după el, pentru a fi liber.
ZIUA XV
Ştii prietene, mă gândeam că tu ai putea să m-ajuţi.
Nu.
N-am nevoie de salvatori. Este vorba despre un desen. Mie nu mi-a plăcut niciodată. Fumam şi beam bere la cursuri.
Fumam şi beam.
Acum vreau un desen.
Desenează-mi o sferă şi pune chipul meu în ea. Nu aşa cum îl vezi, ci cum îl simţi.
Un nimic viu colorat, o rană deschisă, o mizerie cu nuanţe cenuşii, sau de ce nu, doar nişte tălpi.
Pentru tălpi sfera trebuie să fie mare, prietene. Ele au colindat poteci prin suflete şi se pregătesc să lase urme în mine. Pelerinajul acesta va ajunge la capăt de drum şi tălpile-mi vor călca apăsat pe
inimă.
Fără fundal, amice !
Îţi voi spune dacă sângele meu este alb sau negru când îmi voi scoate carnea de sub unghii.
Să-mi faci, te rog, desenul!
*
Am stat şi sub măslin şi sub smochin.
Fumam şi beam.
Eu n-am atins pământul cu dreapta la umbra copacului Bodhi. Ştiu că-i târziu,
însă mi-ai spus să te caut oricând.
Mamele noastre vorbesc despre noi. Noaptea-mi şoptesc fecioarele cerului, cum stau ele şi ne plâng viaţaşi moartea, dincolo de nori, ţinându-se de mâinile miruite şi scânteind ochii lor.
Viaţa şi moartea.
Veşnicia.
*
Iau lecţii de supravieţuire, prietene!
Nu uita desenul acela cu mizerii, nimicnicie, răni şi mai ales tălpi cu bucăţi din inima mea, sub unghii.
Doar tu poţi să-l faci, că a ta este sfera.
Miluieşte-mă pe mine, păcătosul !
ZIUA XVI
Când sângele se usucă sub pleope,ciaţa sau ceaţa îmi par pământene şi sfertul de inimă începe să creadă.
În stele.
Un fir de aţă de m-ar ţine, n-aş înceta să lupt.
Am steaua mea.
ZIUA ZEILOR
Eu ştiu de ce nu-s stelele pe cer
când ziua e-agăţată-n flori de măr
iar berzele planează printre nori
şi soarele mă roagă să îi cânt.
Eu ştiu de ce nu-s stelele pe cer
când vântu-mi suflă un refren prin păr
iar luna doarme în hamacul ei
şi fluturii trec ţanţoşi printre flori.
E crudă iarba şi-au fugit să stea,
Fecioarele, sub flori de liliac,
la pieptul celor dragi de pe pământ.
E crudă iarba şi-au fugit să stea
acolo unde sunt scântei de dor
şi sunt fiori în oameni şi în zei,
acolo unde totu-i efemer,
atât cât luna doarme în hamac.
E crudă iarba şi-a fugit să stea
la pieptu-mi cald, mai caldă steaua mea
chiar dacă-n orice noapte am să mor.
Dar este zi, o vreau şi ea mă vrea
(ne doare sclipitor acest amor).
Eu ştiu de ce nu-s stelele pe cer,
cât ziua toată sunt nemuritor!
SCRISOARE
,,Să rămînă această năvală de cuvinte fără răspuns?”
„A! de ar vrea Dumnezeu să vorbească, de şi-ar deschide buzele să-ţi răspundă, şi de ţi-ar descoperi tainele înţelepciunii Lui, ale înţelepciunii Lui nemărginite, ai vedea atunci că nu-ţi
răsplăteşte totuşi după faptele tale. Tu, îndreaptă-ţi inima spre Dumnezeu,
întinde-ţi mîinile spre El. Depărtează-te de rău şi nu lăsa nedreptatea să
locuiască în cortul tău. Şi atunci, îţi vei ridica fruntea fără teamă, vei fi
tare şi fără frică; îţi vei uita suferinţele, şi-ţi vei aduce aminte de ele ca
de nişte ape care s-au scurs. Zilele tale vor străluci mai tare decît soarele la
amiază, întunericul tău va fi ca lumina dimineţii. Vei fi plin de încredere şi
nădejdea nu-ţi va fi zadarnică. Te vei uita în jurul tău şi vei vedea că te
poţi odihni liniştit. Te vei culca şi nimeni nu te va tulbura şi mulţi vor
umbla după bunăvoinţa ta.”
(IOV.cap.12)
ZIUA XVII
Dimineţile.
Dimineţile nasc oameni.
Dimineţi însorite pentru oameni calzi şi zdrobiţi.
Dimineţi mohorâte pentru oameni râzând cu gura până la urechi.
Dimineţile te îmbracă oricum, sau de ce nu, uneori ne îmbrăcăm singuri.
Eu am veşminte pentru orice ocazie: pentru vremuri bune, pentru copii frumoşi şi pentru munca pământului, atunci când vreau să mângâi pe
cei care au agăţat hainele în cui.
Câteodată mă îmbrac în saci de cânepă să pot trece nevăzut prin marile aglomeraţii urbane, dar am şi un înveliş de staniol pentru femei îndrăgostite.
Văd dimineţile care nasc oameni şi trăiesc deplin cu fiecare. Ele sunt universul meu, dar în acelaşi timp sunt mâhnit că nu se va întoarce niciodată dimineaţa aceea de demult, care m-a îmbrăcat şi pentru care
atunci când plouă duc în spate cu paşi grei atâtea haine ude.
*
Amintirile.
Nu am ultima amintire cu tata sau nu vreau să o am.
Mi-amintesc doar începutul, undeva între trei şi cinci ani.
Am văzut gratii.
S-a pus lanţ şi lacăt pe gratii, apoi în spatele meu s-au închis câteva rânduri de uşi fără să se încuie, dar nu mai conta pentru că îmi suna în minte acel prim zgomot metalic. Eram atât de mic şi atunci
am aflat ce este viaţa, pentru simplul fapt că simţeam că mor. Nu ştiu dacă
aveam patru ani, dar plângeam aşa cum plânge un adult, nu numai cu ochii ci şi
cu inima. Credeam atunci că pierdusem tot; cât de puternic trăgeau medicii de
mine să îmi desprindă mâna prinsă de cea a mamei!
Atunci am aflat valoarea libertăţii, durerea sufletului, dragostea, viaţa şi moartea.
La patru ani.
După câteva zile primesc o vizită, dar nu puteam trece de gratii. Nu înţelegeam de ce nu se deschid. De partea cealaltă era tata. Eu îmi lipisem faţa mică de fiare şi îmi trecusem mâinile mici printre ele, gata
să îl prind. Mi le-a luat în palmele lui puternice, mi le-a pupat, a plâns cu
mine şi mi-a zis: “Greuceanu meu!” A vorbit ceva cu o femeie în halat alb şi
aşa am ajuns să aud din nou zgomotul metalic, dar de data asta scăpasem de
gratii; eram la un metru de ele pe o bancă de marmură, într-o încăpere cu aer
de morgă. Cu cât plângeam mai tare, cu atât mai tare mă strângea tata în braţe
şi mă săruta. Îi simt şi acum asprimea bărbii şi mirosul acela de tată.
Taţii au mirosul lor.
Taţii miros a iubire, a protecţie şi a salvare.
Nu ştiu ce i-a spus femeii în alb, astfel încât aceasta ne-a lăsat singuri pentru câteva minute. Tata a dus degetul arătător către buze şi mi-a zis: “Sssst”. M-a dezbrăcat de pijamaua spitalului şi a
aruncat-o într-un colţ pe marmura rece. Eu tremuram de frig, de spaimă şi poate
chiar de curiozitate.
Avea o haină de postav negru, cu blană de lână pe dedesubt (el o numea şubă), m-a ascuns în ea, m-a cuprins cu braţul drept şi de atunci nu am mai auzit decât vreo două uşi deschizându-se şi mulţi paşi.
Mulţi paşi.
A desfăcut puţin şuba; ştia că am nevoie de aer şi atunci după mirosul de motorină am simţit aerul rece al dimineţii.
Dimineţile acelea care nasc oameni.
Dimineţi însorite pentru oameni calzi şi zdrobiţi.
Dimineţi mohorâte pentru oameni râzând cu gura până la urechi.
Tata conducea un Kamaz sovietic. A deschis portiera dreaptă, m-a ridicat vreo doi metri şi m-a aşezat pe banchetă.
A trecut prin faţa maşinii (eu îi vedeam doar părul ondulat) şi a urcat la volan. M-a pus pe carcasa cu burete de deasupra motorului, acesta aflându-se între cele două scaune, m-a luat din nou în braţe
a început să mă sărute printre lacrimi, iar eu nu mai ştiu ce gânguream dar am
aflat atunci şi ce înseamnă fericirea.
M-a aşezat pe o parte de şubă, cu cealaltă m-a învelit şi a închis câţiva nasturi lăsându-mi faţa liberă.
*
Indiferent de dimineţile în care se nasc taţii şi fii, ei se iubesc.
Se iubesc.
Mă furase din spital.
Era şarmant. Nu i-a fost greu să convingă asistenta că vrea doar să mă ţină în braţe.
Peste câţiva ani a plecat din viaţa mea definitiv.
Acum sunt mult mai bătrân decât era el atunci, însă zi de zi simt mirosul de motorină, îmbrăţişările, barba aspră, şuba caldă, simt iubirea. Nu uit niciodată că atunci mi-au sclipit ochii şi am aflat ce-i
salvarea şi bucuria.
Când aveam şapte ani a plecat. Acum ştiu că fericirea se măsoară în unităţi de durere.
Taţii au miros de dragoste şi protecţie.
Taţii au mirosul lor.
Taţii.
Dimineţile.
Dimineţile nasc oameni.
Dimineţi însorite pentru oameni calzi şi zdrobiţi.
Se lumină de ziuă şi el zăcea pe canapea, cu jurnalul căzut la picioare. "Sus", îşi spuse, "te-ai antrenat pentru mereu sus".
ZIUA XV
Ştii prietene, mă gândeam că tu ai putea să m-ajuţi.
Nu.
N-am nevoie de salvatori. Este vorba despre un desen. Mie nu mi-a plăcut niciodată. Fumam şi beam bere la cursuri.
Fumam şi beam.
Acum vreau un desen.
Desenează-mi o sferă şi pune chipul meu în ea. Nu aşa cum îl vezi, ci cum îl simţi.
Un nimic viu colorat, o rană deschisă, o mizerie cu nuanţe cenuşii, sau de ce nu, doar nişte tălpi.
Pentru tălpi sfera trebuie să fie mare, prietene. Ele au colindat poteci prin suflete şi se pregătesc să lase urme în mine. Pelerinajul acesta va ajunge la capăt de drum şi tălpile-mi vor călca apăsat pe
inimă.
Fără fundal, amice !
Îţi voi spune dacă sângele meu este alb sau negru când îmi voi scoate carnea de sub unghii.
Să-mi faci, te rog, desenul!
*
Am stat şi sub măslin şi sub smochin.
Fumam şi beam.
Eu n-am atins pământul cu dreapta la umbra copacului Bodhi. Ştiu că-i târziu,
însă mi-ai spus să te caut oricând.
Mamele noastre vorbesc despre noi. Noaptea-mi şoptesc fecioarele cerului, cum stau ele şi ne plâng viaţaşi moartea, dincolo de nori, ţinându-se de mâinile miruite şi scânteind ochii lor.
Viaţa şi moartea.
Veşnicia.
*
Iau lecţii de supravieţuire, prietene!
Nu uita desenul acela cu mizerii, nimicnicie, răni şi mai ales tălpi cu bucăţi din inima mea, sub unghii.
Doar tu poţi să-l faci, că a ta este sfera.
Miluieşte-mă pe mine, păcătosul !
ZIUA XVI
Când sângele se usucă sub pleope,ciaţa sau ceaţa îmi par pământene şi sfertul de inimă începe să creadă.
În stele.
Un fir de aţă de m-ar ţine, n-aş înceta să lupt.
Am steaua mea.
ZIUA ZEILOR
Eu ştiu de ce nu-s stelele pe cer
când ziua e-agăţată-n flori de măr
iar berzele planează printre nori
şi soarele mă roagă să îi cânt.
Eu ştiu de ce nu-s stelele pe cer
când vântu-mi suflă un refren prin păr
iar luna doarme în hamacul ei
şi fluturii trec ţanţoşi printre flori.
E crudă iarba şi-au fugit să stea,
Fecioarele, sub flori de liliac,
la pieptul celor dragi de pe pământ.
E crudă iarba şi-au fugit să stea
acolo unde sunt scântei de dor
şi sunt fiori în oameni şi în zei,
acolo unde totu-i efemer,
atât cât luna doarme în hamac.
E crudă iarba şi-a fugit să stea
la pieptu-mi cald, mai caldă steaua mea
chiar dacă-n orice noapte am să mor.
Dar este zi, o vreau şi ea mă vrea
(ne doare sclipitor acest amor).
Eu ştiu de ce nu-s stelele pe cer,
cât ziua toată sunt nemuritor!
SCRISOARE
,,Să rămînă această năvală de cuvinte fără răspuns?”
„A! de ar vrea Dumnezeu să vorbească, de şi-ar deschide buzele să-ţi răspundă, şi de ţi-ar descoperi tainele înţelepciunii Lui, ale înţelepciunii Lui nemărginite, ai vedea atunci că nu-ţi
răsplăteşte totuşi după faptele tale. Tu, îndreaptă-ţi inima spre Dumnezeu,
întinde-ţi mîinile spre El. Depărtează-te de rău şi nu lăsa nedreptatea să
locuiască în cortul tău. Şi atunci, îţi vei ridica fruntea fără teamă, vei fi
tare şi fără frică; îţi vei uita suferinţele, şi-ţi vei aduce aminte de ele ca
de nişte ape care s-au scurs. Zilele tale vor străluci mai tare decît soarele la
amiază, întunericul tău va fi ca lumina dimineţii. Vei fi plin de încredere şi
nădejdea nu-ţi va fi zadarnică. Te vei uita în jurul tău şi vei vedea că te
poţi odihni liniştit. Te vei culca şi nimeni nu te va tulbura şi mulţi vor
umbla după bunăvoinţa ta.”
(IOV.cap.12)
ZIUA XVII
Dimineţile.
Dimineţile nasc oameni.
Dimineţi însorite pentru oameni calzi şi zdrobiţi.
Dimineţi mohorâte pentru oameni râzând cu gura până la urechi.
Dimineţile te îmbracă oricum, sau de ce nu, uneori ne îmbrăcăm singuri.
Eu am veşminte pentru orice ocazie: pentru vremuri bune, pentru copii frumoşi şi pentru munca pământului, atunci când vreau să mângâi pe
cei care au agăţat hainele în cui.
Câteodată mă îmbrac în saci de cânepă să pot trece nevăzut prin marile aglomeraţii urbane, dar am şi un înveliş de staniol pentru femei îndrăgostite.
Văd dimineţile care nasc oameni şi trăiesc deplin cu fiecare. Ele sunt universul meu, dar în acelaşi timp sunt mâhnit că nu se va întoarce niciodată dimineaţa aceea de demult, care m-a îmbrăcat şi pentru care
atunci când plouă duc în spate cu paşi grei atâtea haine ude.
*
Amintirile.
Nu am ultima amintire cu tata sau nu vreau să o am.
Mi-amintesc doar începutul, undeva între trei şi cinci ani.
Am văzut gratii.
S-a pus lanţ şi lacăt pe gratii, apoi în spatele meu s-au închis câteva rânduri de uşi fără să se încuie, dar nu mai conta pentru că îmi suna în minte acel prim zgomot metalic. Eram atât de mic şi atunci
am aflat ce este viaţa, pentru simplul fapt că simţeam că mor. Nu ştiu dacă
aveam patru ani, dar plângeam aşa cum plânge un adult, nu numai cu ochii ci şi
cu inima. Credeam atunci că pierdusem tot; cât de puternic trăgeau medicii de
mine să îmi desprindă mâna prinsă de cea a mamei!
Atunci am aflat valoarea libertăţii, durerea sufletului, dragostea, viaţa şi moartea.
La patru ani.
După câteva zile primesc o vizită, dar nu puteam trece de gratii. Nu înţelegeam de ce nu se deschid. De partea cealaltă era tata. Eu îmi lipisem faţa mică de fiare şi îmi trecusem mâinile mici printre ele, gata
să îl prind. Mi le-a luat în palmele lui puternice, mi le-a pupat, a plâns cu
mine şi mi-a zis: “Greuceanu meu!” A vorbit ceva cu o femeie în halat alb şi
aşa am ajuns să aud din nou zgomotul metalic, dar de data asta scăpasem de
gratii; eram la un metru de ele pe o bancă de marmură, într-o încăpere cu aer
de morgă. Cu cât plângeam mai tare, cu atât mai tare mă strângea tata în braţe
şi mă săruta. Îi simt şi acum asprimea bărbii şi mirosul acela de tată.
Taţii au mirosul lor.
Taţii miros a iubire, a protecţie şi a salvare.
Nu ştiu ce i-a spus femeii în alb, astfel încât aceasta ne-a lăsat singuri pentru câteva minute. Tata a dus degetul arătător către buze şi mi-a zis: “Sssst”. M-a dezbrăcat de pijamaua spitalului şi a
aruncat-o într-un colţ pe marmura rece. Eu tremuram de frig, de spaimă şi poate
chiar de curiozitate.
Avea o haină de postav negru, cu blană de lână pe dedesubt (el o numea şubă), m-a ascuns în ea, m-a cuprins cu braţul drept şi de atunci nu am mai auzit decât vreo două uşi deschizându-se şi mulţi paşi.
Mulţi paşi.
A desfăcut puţin şuba; ştia că am nevoie de aer şi atunci după mirosul de motorină am simţit aerul rece al dimineţii.
Dimineţile acelea care nasc oameni.
Dimineţi însorite pentru oameni calzi şi zdrobiţi.
Dimineţi mohorâte pentru oameni râzând cu gura până la urechi.
Tata conducea un Kamaz sovietic. A deschis portiera dreaptă, m-a ridicat vreo doi metri şi m-a aşezat pe banchetă.
A trecut prin faţa maşinii (eu îi vedeam doar părul ondulat) şi a urcat la volan. M-a pus pe carcasa cu burete de deasupra motorului, acesta aflându-se între cele două scaune, m-a luat din nou în braţe
a început să mă sărute printre lacrimi, iar eu nu mai ştiu ce gânguream dar am
aflat atunci şi ce înseamnă fericirea.
M-a aşezat pe o parte de şubă, cu cealaltă m-a învelit şi a închis câţiva nasturi lăsându-mi faţa liberă.
*
Indiferent de dimineţile în care se nasc taţii şi fii, ei se iubesc.
Se iubesc.
Mă furase din spital.
Era şarmant. Nu i-a fost greu să convingă asistenta că vrea doar să mă ţină în braţe.
Peste câţiva ani a plecat din viaţa mea definitiv.
Acum sunt mult mai bătrân decât era el atunci, însă zi de zi simt mirosul de motorină, îmbrăţişările, barba aspră, şuba caldă, simt iubirea. Nu uit niciodată că atunci mi-au sclipit ochii şi am aflat ce-i
salvarea şi bucuria.
Când aveam şapte ani a plecat. Acum ştiu că fericirea se măsoară în unităţi de durere.
Taţii au miros de dragoste şi protecţie.
Taţii au mirosul lor.
Taţii.
Dimineţile.
Dimineţile nasc oameni.
Dimineţi însorite pentru oameni calzi şi zdrobiţi.
Se lumină de ziuă şi el zăcea pe canapea, cu jurnalul căzut la picioare. "Sus", îşi spuse, "te-ai antrenat pentru mereu sus".
luni, 21 iunie 2010
Tehnici de super-vieţuire (2)
ZIUA VIII
La doisprezece ani traversam înot lacul Amara. La paisprezece ajungeam pe vârful Omu.
Adâncul şi înaltul sunt elementele mele.
Departe de oameni pentru a-i putea iubi mai mult.
Aici.
Aici mi s-a spus că duc în adânc ceva ce nu arăt nimănui; nici măcar mie. Acum înţeleg de ce am scris „Pantera neagră” sau „montecristo”. Când am întâlnit mistreţul (acea femelă fără „colţi de argint”) am stat faţă-n faţă ca doi oameni care ar fi putut porni o luptă. Ne-am privit fără ură,
fără agresivitate. Oamenii şi-ar fi strâmbat chipul apoi ar fi mâncat din ei.
Homo homini lupus est. Mistreţul s-a întors cu mişcări lente şi a plecat. Eram în
drum spre înalt. Ce purtam în mine, nu ştiu! Ştiu de ce fugeam. De zâmbete forţate
şi grimase.
Prefer muşcătura panterei.
Mă sperie sărutul omului.
Când sunt în larg văd lumea toată şi oamenii îmi par nişte furnici. Nu mai traversez lacuri mici; mă pierd în mare până mă amendează salvamarii. Îmi place jocul. Eu nu am nevoie de salvatori.
L.A. spune că duc ceva cu mine în adânc şi îl ţin acolo. Vrea să-l scot la suprafaţă, să-l aduc la ţărm. Cum să fac asta? Nici măcar nu ştiu ce este sub mine. Ştiu
doar că am nevoie să mă întorc. Mereu mă întorc în larg, unde mi-am lăsat
ceva-ul.
Am fost întrebat de cunoscuţi cum reuşesc să fac faţă mării agitate. Le-am răspuns că mă contopesc cu valul şi de câte ori mă
aruncă pe cornişă îmi umplu plămânii cu aer. Mă scoate ciclic, la două trei
minute. Eu înot cu el, nu împotriva lui. Acesta este adâncul. Ceva din mine se
află acolo. Eu m-aş da, însă nu aş vinde
marea.
L.A. ştie că-i va fi greu să lucreze cu mintea mea..
Orice câştig naşte cel puţin o pierdere.
Mă întreb dacă nu cumva o pierdere poate fi un câştig!
Mi-amintesc de tânarul care toată viaţa şi-a dorit şi s-a pregatit să traverseze Atlanticul. Înainte de îmbarcare cu o zi a suferit un accident datorită căruia a rămas
imobilizat într-un pat de spital.
Tot timpul, plin de tristeţe, văzându-şi visul năruit, repeta: „Doamne, cu ce am greşit de m-ai întors din drumul meu?” Suferinţa a fost cu atât mai mare atunci când la radio asculta transmisiunea de la locul îmbarcării;
un eveniment de mare anvergură pentru acea vreme. Tânărul , un om credincios,
care a respectat mereu cuvântul Domnului nu înţelegea de ce i se întâmpla
tocmai lui.
Au trecut câteva zile şi starea de sănătate i s-a îmbunătăţit vizibil, fiind aproape de externare. În continuare mâhnit, pregătit să părăsească salonul, a
auzit la radio: „Întrerupem emisiunea pentru un comunicat important. Vaporul
„Mary Rose” s-a scufundat după trei zile de traversare a Atlanticului. Încă nu
se cunoaşte cauza, dar se ştie că nu există supravieţuitori.”
O pierdere ar putea aduce un câştig?
Retoric.
Voi căuta în adânc şi voi aduce la ţărm cu mine ce am ascuns acolo.
A propos; nu cred că marea se va simţi înşelată.
Nici crestele munţilor.
Între noi sălăşluieşte Sfântul Duh.
P. S. Coastele se vindecă, lecţiile de supravieţuire continuă este momentul unui comunicat important: „trăiesc!”
(Baza de pregătire-Ardeal)
SCRISOARE
La patruzeci de ani ai renăscut.
Acolo.
Acolo ai început să trăieşti. Cu intensitate şi luciditate maximă. În altă dimensiune.
Întâmplarea din viaţa ta în care erai faţă-n faţă cu acel mistreţ, mă duce cu gândul la „Vechiul Testament”, la momentul în care Daniel a fost aruncat în groapa cu lei. La fel ca şi în cazul
tău, leii nu l-au atins. Oare de ce?
Acel mistreţ a simţit ceea ce îţi spuneam odată, că ai o parte din divinitate, o putere de care nu ştiai şi pe care o ţineai ascunsă. Erai „în drum spre înalt” şi el nu te-a oprit.
În „Daniel 2:20-22” scrie aşa: ”El schimbă vremurile şi împrejurările; El răstoarnă şi pune pe împăraţi; El dă înţelepciune înţelepţilor şi pricepere celor pricepuţi! El descoperă ce este
adânc şi ascuns; El ştie ce este în întuneric şi la El locuieşte lumina....”
Citeam recent un poem de-al tău, „domnul m” din care citez:
„cutreier doar pe-ntuneric
oamenii mă fixează cu privirea şi mi-e frică
îmi tremură la-nceput buzele apoi genunchii
noaptea ei nu văd asta şi-mi spun în
continuare
domnul m
este ca atunci când adori câinii însă nu te-apropii
nu pentru că latră
ci pentru că te pot muşca
îmi tremură la-nceput buzele apoi genunchii
astăzi mi se pare că ieri n-aveam motive de panică
nici alaltăieri
totuşi azi mi-e frică
şi mă-nspăimânt gândindu-mă la mâine
mai ales la poimâine
n-am învăţat că mâine va deveni ieri şi cu
toate astea
iubesc
iubesc oamenii cu adevărat
dar mi-e frică de răutăţile lor”
Acum ştiu că nu o să te mai sperie „sărutul omului” şi nu o să mai fugi de „zâmbete forţate şi grimase”. Ai găsit puterea
să înfrunţi pericolul, să ai arme potrivite pentru lupii
îmbracaţi în haine de oaie.
La fel ca acel tânăr care nu a mai traversat Atlanticul, fiind oprit de acel accident, astfel ramânând în viaţă, aşa a trebuit să fi oprit şi tu din drumul tău, viaţa ta luând o altă întorsătură.
Da, o pierdere poate fi un câştig!
Şi cel mai mare câştig e acesta: „trăiesti!”
ZIUA XI
Tehnici de supravieţuire prin exerciţii de rezistenţă. Pentru asta sunt aici.
Nu este timp de odihnă. Lecţii şi antrenament. Am înţeles din debutul învăţăturilor că am nevoie de rezistenţă împotriva elementelor distructive, sub orice formă s-ar afla şi manifesta ele.
Am înţeles că trebuie să dau tot ce-i bun din mine. Nu doar ce văd, ce simt ori ce cunosc.
Altceva.
Forţa aceea care se află în mulţi dintre noi, dar care nedescoperită şi neexploatată, poate pieri ca o fată bătrână, odată cu trecerea noastră dincolo.
Pentru mine nu mai există porţi înalte cu balamale şi zăvoare. Antrenamentul este dur, însă mă simt mai liber pe zi ce trece.
Nu mai văd chipuri schimonosite şi zâmbete forţate.
S-au metamorfozat; încep să disting oamenii.
Buni şi nebuni.
Valurile înalte nu-mi permiteau.
Marea agitată mă pierdea şi pe mine astfel încât nu mă mai regăseam.
Înotul marin îmi este mod de viaţă. Marea liniştită cu valuri transformate în simple unduiri nu mă motivează. Altfel aş înota într-o baltă.
Soluţia?
Valuri moderate; atunci voi avea parte şi de acea doză normală de adrenalină, ba mai mult mă voi regăsi, voi străbate unităţi de apă şi voi vedea oamenii.
Buni şi nebuni.
Antrenament asiduu. Lecţii peste lecţii.
Pedagogi, învăţători, ghizi, instructori.
Supravieţuirea.
Nu cedez. Este şansa mea.
Supravieţuirea va deveni curând super-vieţuire.
SCRISOARE
Acolo.
Acolo nu mai sunt “porţi înalte cu balamale şi zăvoare”. Acum esti liber!
Eliberat de trecut, eliberat de poveri care te apăsau, eliberat de teamă, de suferinţă.
Citez din psalmul 46:” Dumnezeu este adăpostul şi tăria noastră, un ajutor care nu lipseşte niciodată în nevoi. De aceea nu ne temem chiar dacă s-ar răsturna pământul şi s-ar zgudui munţii în inima mărilor, chiar
dacă valurile mării ar urla şi ar spumega şi s-ar ridica până acolo încât să se
cutremure munţii.”
Acolo.
Acolo ai înţeles că e periculos să te arunci în valul care te distruge.
Lasă în adânc tot ce-i nefolositor şi continuă drumul spre înalţimi.
Psalmul 121:” Îmi ridic ochii spre munţi..De unde îmi va veni ajutorul? Ajutorul îmi vine de la Domnul care a făcut cerurile şi pământul. El nu va lăsa să ţi se
clatine piciorul; Domnul este păzitorul tău, Domnul este umbra ta pe mâna ta cea
dreaptă. De aceea soarele nu te va bate ziua, nici luna noaptea. Domnul te va păzi
de orice rău, îti va păzi sufletul. Domnul te va păzi la plecare şi la venire.”
La doisprezece ani traversam înot lacul Amara. La paisprezece ajungeam pe vârful Omu.
Adâncul şi înaltul sunt elementele mele.
Departe de oameni pentru a-i putea iubi mai mult.
Aici.
Aici mi s-a spus că duc în adânc ceva ce nu arăt nimănui; nici măcar mie. Acum înţeleg de ce am scris „Pantera neagră” sau „montecristo”. Când am întâlnit mistreţul (acea femelă fără „colţi de argint”) am stat faţă-n faţă ca doi oameni care ar fi putut porni o luptă. Ne-am privit fără ură,
fără agresivitate. Oamenii şi-ar fi strâmbat chipul apoi ar fi mâncat din ei.
Homo homini lupus est. Mistreţul s-a întors cu mişcări lente şi a plecat. Eram în
drum spre înalt. Ce purtam în mine, nu ştiu! Ştiu de ce fugeam. De zâmbete forţate
şi grimase.
Prefer muşcătura panterei.
Mă sperie sărutul omului.
Când sunt în larg văd lumea toată şi oamenii îmi par nişte furnici. Nu mai traversez lacuri mici; mă pierd în mare până mă amendează salvamarii. Îmi place jocul. Eu nu am nevoie de salvatori.
L.A. spune că duc ceva cu mine în adânc şi îl ţin acolo. Vrea să-l scot la suprafaţă, să-l aduc la ţărm. Cum să fac asta? Nici măcar nu ştiu ce este sub mine. Ştiu
doar că am nevoie să mă întorc. Mereu mă întorc în larg, unde mi-am lăsat
ceva-ul.
Am fost întrebat de cunoscuţi cum reuşesc să fac faţă mării agitate. Le-am răspuns că mă contopesc cu valul şi de câte ori mă
aruncă pe cornişă îmi umplu plămânii cu aer. Mă scoate ciclic, la două trei
minute. Eu înot cu el, nu împotriva lui. Acesta este adâncul. Ceva din mine se
află acolo. Eu m-aş da, însă nu aş vinde
marea.
L.A. ştie că-i va fi greu să lucreze cu mintea mea..
Orice câştig naşte cel puţin o pierdere.
Mă întreb dacă nu cumva o pierdere poate fi un câştig!
Mi-amintesc de tânarul care toată viaţa şi-a dorit şi s-a pregatit să traverseze Atlanticul. Înainte de îmbarcare cu o zi a suferit un accident datorită căruia a rămas
imobilizat într-un pat de spital.
Tot timpul, plin de tristeţe, văzându-şi visul năruit, repeta: „Doamne, cu ce am greşit de m-ai întors din drumul meu?” Suferinţa a fost cu atât mai mare atunci când la radio asculta transmisiunea de la locul îmbarcării;
un eveniment de mare anvergură pentru acea vreme. Tânărul , un om credincios,
care a respectat mereu cuvântul Domnului nu înţelegea de ce i se întâmpla
tocmai lui.
Au trecut câteva zile şi starea de sănătate i s-a îmbunătăţit vizibil, fiind aproape de externare. În continuare mâhnit, pregătit să părăsească salonul, a
auzit la radio: „Întrerupem emisiunea pentru un comunicat important. Vaporul
„Mary Rose” s-a scufundat după trei zile de traversare a Atlanticului. Încă nu
se cunoaşte cauza, dar se ştie că nu există supravieţuitori.”
O pierdere ar putea aduce un câştig?
Retoric.
Voi căuta în adânc şi voi aduce la ţărm cu mine ce am ascuns acolo.
A propos; nu cred că marea se va simţi înşelată.
Nici crestele munţilor.
Între noi sălăşluieşte Sfântul Duh.
P. S. Coastele se vindecă, lecţiile de supravieţuire continuă este momentul unui comunicat important: „trăiesc!”
(Baza de pregătire-Ardeal)
SCRISOARE
La patruzeci de ani ai renăscut.
Acolo.
Acolo ai început să trăieşti. Cu intensitate şi luciditate maximă. În altă dimensiune.
Întâmplarea din viaţa ta în care erai faţă-n faţă cu acel mistreţ, mă duce cu gândul la „Vechiul Testament”, la momentul în care Daniel a fost aruncat în groapa cu lei. La fel ca şi în cazul
tău, leii nu l-au atins. Oare de ce?
Acel mistreţ a simţit ceea ce îţi spuneam odată, că ai o parte din divinitate, o putere de care nu ştiai şi pe care o ţineai ascunsă. Erai „în drum spre înalt” şi el nu te-a oprit.
În „Daniel 2:20-22” scrie aşa: ”El schimbă vremurile şi împrejurările; El răstoarnă şi pune pe împăraţi; El dă înţelepciune înţelepţilor şi pricepere celor pricepuţi! El descoperă ce este
adânc şi ascuns; El ştie ce este în întuneric şi la El locuieşte lumina....”
Citeam recent un poem de-al tău, „domnul m” din care citez:
„cutreier doar pe-ntuneric
oamenii mă fixează cu privirea şi mi-e frică
îmi tremură la-nceput buzele apoi genunchii
noaptea ei nu văd asta şi-mi spun în
continuare
domnul m
este ca atunci când adori câinii însă nu te-apropii
nu pentru că latră
ci pentru că te pot muşca
îmi tremură la-nceput buzele apoi genunchii
astăzi mi se pare că ieri n-aveam motive de panică
nici alaltăieri
totuşi azi mi-e frică
şi mă-nspăimânt gândindu-mă la mâine
mai ales la poimâine
n-am învăţat că mâine va deveni ieri şi cu
toate astea
iubesc
iubesc oamenii cu adevărat
dar mi-e frică de răutăţile lor”
Acum ştiu că nu o să te mai sperie „sărutul omului” şi nu o să mai fugi de „zâmbete forţate şi grimase”. Ai găsit puterea
să înfrunţi pericolul, să ai arme potrivite pentru lupii
îmbracaţi în haine de oaie.
La fel ca acel tânăr care nu a mai traversat Atlanticul, fiind oprit de acel accident, astfel ramânând în viaţă, aşa a trebuit să fi oprit şi tu din drumul tău, viaţa ta luând o altă întorsătură.
Da, o pierdere poate fi un câştig!
Şi cel mai mare câştig e acesta: „trăiesti!”
ZIUA XI
Tehnici de supravieţuire prin exerciţii de rezistenţă. Pentru asta sunt aici.
Nu este timp de odihnă. Lecţii şi antrenament. Am înţeles din debutul învăţăturilor că am nevoie de rezistenţă împotriva elementelor distructive, sub orice formă s-ar afla şi manifesta ele.
Am înţeles că trebuie să dau tot ce-i bun din mine. Nu doar ce văd, ce simt ori ce cunosc.
Altceva.
Forţa aceea care se află în mulţi dintre noi, dar care nedescoperită şi neexploatată, poate pieri ca o fată bătrână, odată cu trecerea noastră dincolo.
Pentru mine nu mai există porţi înalte cu balamale şi zăvoare. Antrenamentul este dur, însă mă simt mai liber pe zi ce trece.
Nu mai văd chipuri schimonosite şi zâmbete forţate.
S-au metamorfozat; încep să disting oamenii.
Buni şi nebuni.
Valurile înalte nu-mi permiteau.
Marea agitată mă pierdea şi pe mine astfel încât nu mă mai regăseam.
Înotul marin îmi este mod de viaţă. Marea liniştită cu valuri transformate în simple unduiri nu mă motivează. Altfel aş înota într-o baltă.
Soluţia?
Valuri moderate; atunci voi avea parte şi de acea doză normală de adrenalină, ba mai mult mă voi regăsi, voi străbate unităţi de apă şi voi vedea oamenii.
Buni şi nebuni.
Antrenament asiduu. Lecţii peste lecţii.
Pedagogi, învăţători, ghizi, instructori.
Supravieţuirea.
Nu cedez. Este şansa mea.
Supravieţuirea va deveni curând super-vieţuire.
SCRISOARE
Acolo.
Acolo nu mai sunt “porţi înalte cu balamale şi zăvoare”. Acum esti liber!
Eliberat de trecut, eliberat de poveri care te apăsau, eliberat de teamă, de suferinţă.
Citez din psalmul 46:” Dumnezeu este adăpostul şi tăria noastră, un ajutor care nu lipseşte niciodată în nevoi. De aceea nu ne temem chiar dacă s-ar răsturna pământul şi s-ar zgudui munţii în inima mărilor, chiar
dacă valurile mării ar urla şi ar spumega şi s-ar ridica până acolo încât să se
cutremure munţii.”
Acolo.
Acolo ai înţeles că e periculos să te arunci în valul care te distruge.
Lasă în adânc tot ce-i nefolositor şi continuă drumul spre înalţimi.
Psalmul 121:” Îmi ridic ochii spre munţi..De unde îmi va veni ajutorul? Ajutorul îmi vine de la Domnul care a făcut cerurile şi pământul. El nu va lăsa să ţi se
clatine piciorul; Domnul este păzitorul tău, Domnul este umbra ta pe mâna ta cea
dreaptă. De aceea soarele nu te va bate ziua, nici luna noaptea. Domnul te va păzi
de orice rău, îti va păzi sufletul. Domnul te va păzi la plecare şi la venire.”
Tehnici de super-vieţuire (1)
Ziua II
Aici.
Cum am ajuns aici nu se descrie.
Pfff, ce reflexiv!
Au existat factori, persoane şi poate chiar propria voinţă.
Am fost un răsfăţat al iubirii.
Iubirea.
Iubirea şi altruismul sunt subiecte pretenţioase, cu o conotaţie puternică în sfera comportamentală şi implicit în existenţă. Am fost privilegiat, întrucât am steaua mea, acolo, undeva.
Două puncte cardinale, nord şi sud, ying şi yang, acolo steaua mea, aici eu.
Aici.
Aici sunt porţi înalte cu balamale şi zăvoare.
Oameni buni şi nebuni.
Regulamentul spune că nu îţi este permisă ieşirea, iar eu respect tabla de legi.
La dracu! Habar n-am dacă trăirea sau voinţa mă ţin aici.
Aici.
Aici am întâlnit un individ care m-a făcut să-mi tremure genunchii, buzele şi
să-mi plesnească inima.Vedea asta şi n-am avut decât să-mi recunosc starea.
L.A., că despre el este vorba, m-a supus unui test interesant acum, dar destul de ciudat şi dificil, pentru mine, atunci.
L.A. mi-a marcat sosirea aici.
Aici.
Aici sunt porţi înalte cu balamale şi zăvoare.
Nu se iese.
Dar cum spuneam, aici, acolo sau pretutindeni, eu am steaua mea.
Frumoasa Fecioară a nopţii
Vă naşteţi copilelor în timp revolut
şi-o mamă vă plânge-mpăcată.E greu
când fecioarele sale sunt date tribut
ţărânii ce-aşteptă lumina de zeu.
Vă naşteţi copilelor mai sus de pământ
iar pântecul crud şi-ntunericul dens,
se tânguie la gândul că prin legământ,
ofrandă vă dă unei lumi fără sens.
Sunt mireanul pribeag, tu cenuşăreasă;
găsit-am cărarea spre sufletul tău.
Fecioară, în fiece noapte ai vrea să
picuri lumina peste mine, în hău?
Vă naşteţi, copile şi sunteţi vânatul
căzute în arme de foc. E dorul,
Fecioară! Doar tu părăsit-ai înaltul
matern, că arma îmi este amorul.
Aici.
Aici se pun lacăte pe porţile înalte cu balamale şi zăvoare.
Eu mă joc “de-a găseşte cheia”
Deocamdată singur.
Mai târziu...
SCRISOARE
Acolo.
Acolo, aici sau pretutindeni tu ai steaua ta! Ai găsit cărarea pentru că cineva de sus a trimis o stea să îţi lumineze drumul. De atunci fiinţezi
“nesuferind cu suflet şi
carne
în trupul crud şi sânii rouaţi”
(“Fiinţare”)
Acolo.
Acolo “sunt porţi înalte cu balamale şi zăvoare”. Acolo e lupta ta, renunţare, sacrificiu dar şi speranţă, dorinţă, iubire.
Nici o poartă, nici un zid, nici un lacăt sau zăvor nu pot stăvili iubirea. Ea trece
“prin ploaia de foc
se scrie cu noi precum zborul
altfel cum ar şti
despre iubirea noastră
cum ar citi
Cerul
nu-i pentru coli şi cerneală această iubire”
(“Te voi scrie cu mine”)
Acolo.
Acolo “sunt porţi înalte cu balamale şi zăvoare” dar chiar şi aşa,
“noi n-am separat vreodată buzele
doar ştii
trupul nu l-ai smuls niciodată din mine
dar vine o vreme“
(“Dar vine o vreme” )
când lacătele vor cădea, porţile se vor deschide, iar noi,
“cu lacrimi şi buze
o luăm de la cap
atât cât ne-ajută
stejarul arzând
şi cât alte cioturi
în sobă încap.“
(“Mi-e noaptea lumină)
Acolo.
Acolo soarele va străluci, se vede în spatele norilor, iar steaua ta, se va încărca de lumina şi căldura lui pentru ca apoi să “picure lumina în fiece noapte”. Hăul va fi departe, pentru că în liniştea nopţii, ea îţi va arăta drumul prin insula pustie.
“ivită din mări pentru tiNe
Pe insula asta
nisipul nu doare,
iar cerul şi marea-s divine.
mă plouă şi tu,
mă plouă cu soare;
doar nouă ne suntem
christiNe
Doar nouă.“
(“ChristiNe”)
Acolo.
Acolo, aici, pretutindeni ai steaua ta!
Ziua IV
Deşteptarea.
Deşteptarea nu este trezire.
M-am sculat buimac de nesomn.
Gânduri. Observ că ele sunt confuze atunci când programul este încărcat de activitaţi fizice şi mentale.
Dorm undeva între veghe şi somn profund, pe reprize ca într-o competiţie. După fiecare pauză am speranţa că voi câstiga, adică mă voi scula odihnit şi lucid.
Deşteptarea nu este trezire.
Am pierdut şi ultima repriză. Sunt confuz, dar nu-i nimic grav; zilele trec oricum.
La ora zece mă voi întâlni cu L.A. să-i vorbesc despre riduri şi lacrimi.
Poate şi despre zâmbete forţate.
Sunt un pribeag printre grimase.
Oamenii buni şi nebuni, toţi, au faţa schimonosită.
Acolo este inima lor.
Mimica îi ţine în viaţă.
Sunt printre ei şi poate ca ei, dar nu mă văd cu toate că aş vrea. Îmi caut oglinda. Mai ales cu L.A., care este învăţător. Îmi cere să scriu “Ana are mere” dar eu nu ştiu să fac decât bastonaşe.
De vorbit pot vorbi despre altceva, nu despre Ana.
Despre Maria şi Maria Magdalena, pentru că ele poartă durerea lumii.
Merele sunt fructe.
Oprite.
Deşteptarea nu este trezire.
Privesc bagajele oamenilor. Nu ştiu ce duc cu ei.
Şi eu port lucruri inutile. Cioturi, pietre, bucăţi de inimă. M-am obişnuit să le car.
Aici.
Aici sunt învăţători. Ei spun că am nevoie doar de o sacoşă. Ce să arunc din desagă? Nu ştiu acum. Cred că trebuie să scot tot şi să le întind ca la talcioc, apoi să aleg.
Asta este! Iau doar ce-mi trebuie.
Deo gratias! Adevărul era lângă mine.
Drumul va fi mult mai uşor. Voi renunţa la toate.
Vreau o inimă întreagă şi respiraţii adânci.
H.O.L. este “pedagog de şcoală nouă” şi m-a dat pe spate.
Cu scaunul.
Cineva m-a prins.
Am uitat să-i spun că mi-era totuna dacă picam.
Dacă porneam într-o escaladă cine m-ar fi prins? Ador să mă caţăr pe trasee dificile.
Acolo nu te salvează nimeni.
Deocamdată adevărul meu rămâne la mine.
Poate voi găsi un adevăr universal. Pentru asta am nevoie de o eroare.
S-o descopăr!
Aici.
Aici nu mai sunt porţile înalte cu balamale şi zăvoare.
Aici doare.
Cu faţa distrusă de suferinţă, cu paşi rari şi grei S.D. se îndreaptă către o scrumieră plină, întinde mâna tremurândă şi ia un chiştoc. Îl aprinde împăcat. Eu mă scurg cu mâinile pe gard şi mă buşeşte plânsul. El este împăcat. Eu nu.
Mă adun imediat pentru că drumul este lung. Pe măsură ce voi obosi, probabil, voi mai arunca din desagă ceea ce prisoseşte.
Îi aduc un pachet de ţigări şi o cafea.
Deja sunt mai uşor.
Pornesc la drum însoţit de D.D.P. Este ghid şi face câţiva paşi cu mine. Cunoaşte bine zona. Mi-arată poteca şi pleacă.
Fac un popas, mă culc şi aştept deşteptarea.
Aici.
Aici deşteptarea trebuie sa fie trezire.
SCRISOARE
Acolo.
Acolo deşteptarea sigur va fi trezire. Gândurile nu vor mai fi confuze. Nu-i prea târziu să te descoperi pe tine, să vezi în oglindă ceea ce îţi place, ceea ce nici nu credeai că eşti şi poti fi.
Tu crezi că ştii să faci doar bastonaşe, dar eu ştiu că poţi scrie mai mult decât “Ana are mere”. Am văzut în tine o parte din divinitate pe care trebuie să o laşi să se dezvolte şi să erupă ca un vulcan. Vei fi uimit de puterea din tine şi de ceea ce poţi lăsa în urma ta.
Acolo.
Acolo vei lăsa tot bagajul pe care îl cari inutil: “cioturi, pietre, bucăţi de inimi”. Vei şti să faci diferenţa între sinceritate şi zâmbete forţate. Aruncă din bagaj tot ce e în plus şi pune în locul gol tot ceea ce te ridică şi îţi face sufletul să tresalte.
Chiar dacă ţi-era indiferent dacă ai fi căzut cu scaunul, chiar dacă tu consideri că viaţa ta nu are valoare, eu ştiu că va străluci tot ce porneşte de la tine şi că viaţa ta e mai importantă decât crezi, atât pentru tine cât şi pentru cei care au nevoie de tine.
Acolo.
Acolo în spatele “porţilor înalte cu balamale şi zăvoare” este durere şi suferinţă. Durerea zilelor care au trecut fără a face ceva de folos, fără a fi tu însuţi, durere la gândul că ai putut dezamagi pe cei dragi, pe cei care te-au dorit altfel, pe cei care au avut şi au nevoie de tine.
Acolo.
Acolo e un loc de răscruce, locul în care viaţa ţi se schimbă. Cineva de sus a îngăduit să treci prin acel loc pentru că viaţa ta are valoare şi e timpul să laşi în urmă durerea, suferinţa, dezamagirea. A trebuit să întâlneşti suflete chinuite, “lacrimi şi grimase”, “zâmbete forţate”, vieţi distruse, pentru ca să îţi dai seama că viaţa are sens şi merită trăită cu intensitate şi luciditate maximă.
Acolo.
Acolo deşteptarea sigur va fi trezire!
joi, 17 iunie 2010
Abonați-vă la:
Postări (Atom)