Aflăm cu tristeţe de la Ana Tudoran - redactor la ziarul Sălăjeanul

In Memoriam: Alexandru V. Matei
by Tudoran Ana on 6 septembrie 2010 la 01:48



Sambata seara, arheologul Alexandru V. Matei a suferit un infart si a decedat. Dincolo de stirea seaca, Matei a fost sufletul si patima arheologiei salajene.

Sa revin insa de la tentatia de a spune cuvinte mari. Prima data cand am vorbit cu Matei, la telefon, mi-a tras o injuratura si o invitatie la dialog la biroul lui:). Normal ca m-am ofuscat si am explodat. Asa ca, la o prima intalnire face to face cu Matei, am fost ca doua bombe amorsate care stateau sa explodeze.:) Nu s-a intamplat asa, dimpotriva, mi-a devenit drag si am incercat sa-l ajut de cate ori imi solicita ajutorul. Pentru ca Matei este o furtuna de pasiuni care are in centru Muzeul, dar mai ales Porolissumul.

N-am inteles niciodata de ce sunt atatea certuri intre cei de la Muzeu si intre arheologi. Insa, am asistat la o `razmerita` a unui grup impresionant de angajati ai Muzeului fata de `guru`-ul de la Cluj, Gudea. Iar Matei era alaturi de colegii sai mai tineri, ii sprijinea, ii incuraja, se lupta pentru ei. Impresionant, mai ales in aceste zile in care solidaritatea se limiteaza la atingerea scopurilor proprii.

Si acum, ultima intalnire cu Matei... la Porolissum, unde Matei a organizat prima editie a Zilelor daco-romane, in prima duminica din luna august. Organizare foarte proasta, se vedea ca a fost facuta in graba... Pe Matei l-am vazut imbracat in roman, la volanul masinii sale, trecand prin fata `cohortei` de romani care isi prezentau costumele pe scena din fata portii. Pentru ca s-au iscat murmure, la intoarcere Matei si-a scos capul pe geamul masinii si a strigat spre public: Primarul are voie! Parea extrem de fericit, acasa.

Normal ca am intentionat sa scriu o `cronica` negativa la eveniment, noroc ca Horea Pop a reusit sa ma razgandeasca:). Mi-ar fi parut rau, acuma, ca am umbrit acea fericire pe care am vazut-o la Matei, ca el, cu cativa oameni, fara fonduri, au reusit sa faca ceva la Porolissum. Pentru ca, pana la urma, ii datoram atatea lucruri bune incat nu mai conteaza ca la nervi ne-a spus ceva sau ne-a suparat printr-un gest. Numai prostii au putut sa ramana suparati pe Matei, pentru ca facea totul din pasiune, nu din ura. Iar cand era convins ca are dreptate, era dispus sa faca orice, chiar daca asta ar fi insemnat `sinucidere curata`. Se spune despre astfel de oameni ca ard prea repede. Matei a ars suficient pentru a lasa urme urme in jurul nostru si in memoria fiecaruia care l-a cunoscut. Odihneasca-se in pace!



PS: Fotografia aceasta i-am facut-o la o expozitie de pictura, Julio Ducuron, printre primele de la reluarea functiei de director la Muzeu. Mi-a cerut sa-i fac poza la costum pentru ca probabil, spunea Matei, n-o sa-l mai prind degraba la patru ace.

http://sphotos.ak.fbcdn.net/hphotos-ak-ash2/hs216.ash2/47925_152411471454226_100000561232747_377873_6989475_n.jpg


Echipa Revistei Singur condusă de Ştefan Doru Dăncuş, a avut privilegiul de a-l cunoaşte personal cu ocazia unui eveniment cultural, timp de cîteva zile la Zalău.
Dumnezeu să-l odihnească!

Singur

duminică 29 august
prima tentativă de ascensiune
am trecut de golul alpin
am reuşit să fac nudism într-o cavitate în stâncă la 1880 m (mi-am schimbat echipamentul)
am pornit, am trecut de săritori şi la peste 2000 m, pe o ploaie torenţială şi in jur de 4-5 grade Celsius, am fost nevoit să renunţ.
nu mai aveam priză în mâini (degetele mi-erau îngheţate) rucsacul ud depăşea 40 kg
după 9 ore de tură din care 2 ore de căţărat, am ajuns la bază


EU

miercuri 01 septembrie
a doua tentativă eşuată
nici măcar n-am putut ieşi din refugiu
vremea bună a ţinut doar până aici


MOI ET AUTRES

intre timp coborase un grup de israelieni
se ratacisera
uzi şi îngheţaţi
i-am ghidat catre refugiu
traiesc pacea ingerilor
am in maini viata lumii
o, Doamne...Angel 11 e aproape.
am rugat fetele să mă scuze cât îmi schimb echipamentul
nu prea s-au conformat
apoi nici eu
ne-am intretinut într-o franceză improvizată:) mai mult de o oră
Shili zice că-i place părul meu
eu mă gândesc ca am ratat ultima şansă
mă temeam de această altă tentativă de ascensiune nereuşită
Gili a spus că a avut şi 5-6 tentative
aşa că mă pot întoarce împăcat

Singur

În curând TEHNICI DE (NE)REZISTENŢĂ

Tehnici de (ne)rezistenţă sau ... Lumea, ca o carte bună

De la primele poeme semnate de Cristi Iordache, pe care le-am citit şi am scris despre ele în Revista Agero Stuttgart (unde eram pană nu demult redactor), până la volumul TEHNICI DE (NE)REZISTENTĂ, travaliul poetic a fost unul precum o golgotă pe care autorul şi-a asumat-o fără rezerve.
Defel simplu, cu puţine momente de diluare a imaginii şi mai ales fără acel ,,mie nu-mi pasă,, - stare ce se restimte la mulţi dintre scriitorii tineri (dar si mai putin tineri), Cristi Iordache îşi ,,cântă,, imnii Iubirii cu tot atâtea instrumente diferite dar care fac, la urma urmei, o simbioza perfectă.
În peisajul poetic actual din România, Cristi Iordache vine cu suflu nou, cu un soi de timiditate nobilă dar şi îndrăzneală patimaşă,-poetul nu îşi propune dar reuşeste să fie o pată de culoare în coordonatele contingentului.
Poemele din volumul de faţă sunt inegale, nu ca valoare, doar ca intensitate a durerii, nebuniei şi plăcerii desăvârşirii poetului prin ceea ce numim în genere, cântecul iubirii carnale.
Ingenuu pe alocuri dar şi gata să-şi dea foc cămăşii de sacrificiu, până la a se prinde într-o egalitate creativă cu Dumnezeu Însuşi, versurile atrag, se cer a fi citite, chiar dacă tu, cititorule, simţi că te aşteaptă capcana pe care, păcătoşi cei mai multi dintre noi, o numim blasfemie. Ţipătul mut al poemului te incită, îţi pune sare pe rana personală şi te recunoşti în sintagmă. El, creatorul pe nume Cristi Iordache iese din regula jocului, se vrea şi este autentic.,,Închină-te Domnului Dumnezeului tău/ dar/ bărbate/ bărbate/ nu uita mai apoi/ să cinsteşti cu lacrimi şi buze / pe suflet şi pântec / femeia ,,
Femeia!!! Iată ,,terenul de cercetare,, al poetului care îmbracă, pentru această oficializare, straie de cuvinte păstoase, ca tuşele unei picturi evidente, sau, altele, fine, aeriene şi care îţi lasă numai o părelnică senzualitate pe vârful degetelor cu care prefiţi paginile manuscrisului de faţă. Din loc în loc, pe texte, poetul este doar un adolescent care s-a îndrăgostit de profa de matematică -de femeia planturoasă şi caldă- un fel de Ceres, pe care, în visele sale dinspre dimineaţă, o atinge cu tot trupul aşa cum face un mire cu mireasa.
Legal în faţa legilor oamenilor şi a celor de Sus.
Vulgar, poate şocând doar prin extrapolarea dragostei sale dincolo de ceea ce trupul unui om scapă din ,,poveste,, autorul (Montecristo) se autoprovoacă, se îndurerează şi rabdă cu bucurie păcatul aşa cum numai la Emil Cioran am mai întâlnit fenomenul.
Cu acuitate sunt aduse în prim plan, sintagme care cântă Femeia, el o face cu gingăşie dar şi cu fermitate , ca un meşter olar care învârte între palmele sale puternice trupul unei amofore în devenire: ,,în tăcere mângâi pielea/ iubitei cu flori / îi simt zborul şi aripile care mă strâng/ mă odihnesc pe pântecul ei zvâcneşte /i-ating coapsele /cu obrazul neras şi buzele( …),,
Dincolo de dragostea fizică şi suprapusă peste visul cu fluturi,( metaforă care îl obsedează ca metamorfoză a palpabilului legământ dintre materie şi spirit)poetul face, inventează propria-i flosofie, -folosind un arsenal întreg de găselniţe care, deşi multe dintre ele au fost deja ,,folosite,, în poezie, aici par a fi proaspete. Virgine.
Marile taine ale vieţiii şi morţiii îl atrag în labirintul magic, şi poetul nu se sfieşte să redefinească celebrul vers eminsecian, învăţând pe propria-i încercare moartea. ,,nu mă născusem la Tagastes dar învăţasem /murirea (…),,
Cu sfinţi acsceţi dar mai ales cu dragoste care merge către perpetuarea speciei,- toate poemele la un loc sunt un creuzet prin care poetul foloseşte Cuvântul ca zidire de fapte. Cuvintele sunt materiale aproape, au rol de construcot dar şi de demolator al conştiinţei umane.şi iar... regăsesc Femeia, nu doar ca hartie de turnesol, relevantă în observarea ciclurilor polidimensiunii Viaţă-Moarte, -dar şi ca regeneratoare de energii antheice, primare, cum ar fi aici: ,,(pământul mi-e ciunt) /şi fi-vom, femeie, doi nemuritori.,, Restul din acest poem este tăcere, deşi poate autorul a uzitat un arsenal de sintagme prin care dorea revendicarea actului de ctitorie a Trupului,- un trup din lut ca o ,,damă de ghindă,, pe care vrea sau nu vrea, o slujeşte în virtutea legilor unei umanităţi situată între pământ şi cer.
Din substantive palpabile ( ploi, pietre, genunchi, pântece...) se nasc poemele pe care, ea Femeia , nu are ce altceva a face, decât să le accepte ca pe o tablă păgână de legi.
Nu aş merge până acolo încât să susţin că poetul de faţă a descoperit esenţa poetică, a desăvârşit lumina la care se vede cel mai bine rostul unei sintagme,- dar îndrăznesc să susţiin că, prin aceste pagini lirice cu accente originale, Cristi Iordache a creat lumea sa proprie, -un falanster în care odată intrat vei vedea Cuvintele aşezate la locul pentru care au fost inventate de oameni, demoni şi îngeri, laolaltă.

Un poet care nu are vreme de fleacuri, de artificii pentru a schiţa poezia. El scrie din nesecarea izvorului care îl ţine pe verticala Existenţei fără să îi pese prea mult de critica literară (subiectivă). ,,Am îngenuncheat în faţa icoanei/(poza în care mă ţineai la piept cu stânga)/era ziua noastră şi am plecat să petrec./,,
Rebel şi încrezător în destin, poetul îşi are clipele sale de taină, momente în care vine dinaintea Tainei (icoanei)-, un loc unde întrebările nu sunt dublate de umbra minciunii. Lanţul generaţiilor este fragil şi puternic în paginile care urmează, deşi impregnat fiind de cotidianul care nu poate fi scuturat de pe hainele de stradă, îl urmăreşte până la punctul în care cuvintele din Scripturi sunt aşezate lângă altele, de sorginte plebee, -vorbe care nu crezi că şi-ar avea rostul în poezie. Contrastul creează substanţa.

Am întâlnit pe parcursul lecturii şi o grafie spontană, poeme, sintagme chiar pagini întregi pe care am revenit cu privirea, cu mintea. Le-am recitit pentru că îmi creau o stare de inedit, de punct de pornire a lucrurilor.
Cred că tocmai aceast joc serios, în care scriitorul şi cititorul stau faţă în faţă, dă farmecul, nota de rezistenţă în timp a creaţiei actuale semnată de Cristi Iordache.
Una peste alta, ar fi superfuu să spun că aveam aici o poezie modernă. Avem, cred eu, un eşantion de talent nativ care reuşeşte să ,,fabrice,, din detalii comune şi un liant al dialogului cu sine însuşi al autorului,- poeme ce vor transcede Timpul.

MELANIA CUC

TEHNICI DE (NE)REZISTENŢĂ

Traian T. Coşovei: "Cristi Iordache contopeşte carnalul cu senzualitatea privită ca o coregrafie a stărilor de spirit."

Anunţ apariţia în curând a volumului de versuri TEHNICI DE (NE)REZISTENŢĂ !




Omul acesta cu două inimi

Cristi Iordache – un nume nou, dar bine acordat la tehnicile poetice contemporane – propune un volum în care încearcă resuscitarea lirismului erotic, carnal sau imaginar-mistic prin toate canalele informaţionale oferite de precedentul unor secole de poezie îndeajuns asumate critic. Nu este vorba de un gest prometeic, ci, mai degrabă, de unul care încearcă să reabiliteze tema olimpică a poeziei: dragostea.
Cristi Iordache contopeşte carnalul cu senzualitatea privită ca o coregrafie a stărilor de spirit. Într-o lume în care feminitatea este greşit ori fals definită, poetul încearcă şi deseori reuşeşte să transpună în metaforă „sfertul de inimă suferindă” , sintagmă care, cu alte cuvinte, ne trimite la îndepărtatul, dar mereu prezentul sonet shakespearian; suferinţa nu este asumată, ci însuşită ca dar poetic. De la acest proces complex de distilare a sentimentului nu poate lipsi natura de „un verde edenic”. De altminteri, spaţiul virtual în care se produc metaforele poetului este unul paradiziac, maculat de cotidianul rebarbativ.
Într-o generaţie ce anunţă o schimbare de sensibilitate cu accente metaforice notabile, Cristi Iordache este un promotor al ideii de puritate, de candoare dispus să alunge o singurătate în favoarea alteia mai profunde. Strigătul lui este o declaraţie de dragoste scrisă la lumina cuţitului unei nepăsătoare realităţi.

Traian T Coşovei