TEHNICI DE SUPERVIETUIRE (2)

"Capra neagra si lupul alb nu fug din calea iubirii, dar au ramas prea putini si ii vedem rar"

Oh, peretele alb, Ana - mai ţii minte cum mă gândeam că am să te aştept. Că am să te aştept în spatele lui. Mă gândeam că "dacă vei intra pe uşă iar eu am să alerg spre tine de după peretele alb, dacă-ţi cuprind chipul, îţi ating conturul buzelor şi-ţi miros părul, tu ai putea să nu mă-mpingi. Ai putea să-ţi aminteşti că sunt eu. Eu cel de pe câmpul de luptă. Că n-am murit, că m-am întors după o mie de ani, zdrenţuit, cu barbă şi plete, cu bocancii tociţi şi...şi ai putea să izbucneşti în lacrimi, să nu mai vezi bine, să-mi pipăi ridurile, să-ţi atingi obrazul de barba mea, să n-ai crengi cât m-ai strânge în braţe, să fiu copacul tău din muntele cu doar intrare."
Si totuşi m-ai împins, m-ai trimis în lumea din care veneam, pe câmpul luptelor de mii de ani. Ştiu că zeci de întrebări se vor naşte în tine: "de ce eu?", "de unde cunoştea pereţii mei albi", de unde ştia că voi izbucni în lacrimi" şi aş putea continua cu avalanşa gândurilor care nu-ţi dau pace. 
Ai un singur răspuns dacă vrei pace; "un punct este un punct, îl găseşti doar o dată!". Iar punctul poate vedea totul, pe când totul nu poate vedea punctul, care este aproape nimic. Ţi-aduci aminte când spuneam că unul/una din tine ştie de ce mă urmăreşte, că o să te doară, că eu nu te voi răni, dar o vei face tu însăţi...?
"- In alergatura asta cotidiană sunt putine momentele cand am timp sa ma conectez la univers, dar atunci cand se poate e divin..
- Bravo! primul raspuns de om. Iti multumesc. Si retine: "iau doua inghetate./eu nu mananc;/plec linistit mai departe!"
- Profund!
- Nu stiu de ce ai vrut sa vii aici - sper sa nu te doara. Ai tu asa un dar nativ de a intra in incurcaturi?
- Joci tare.
- Nu joc si nu ma joc. Sunt gol, atat de gol incat ar incapea in mine si soarele tau si cerul tau si tu cu ele si tot ar ramane loc sa va jucati liberi inauntru. Starea de usor genereaza zborul, Crezi tu ca ceva greu va zbura vreodata? Si ca sa fii usor e necesar sa lasi, sa dai, sa pierzi, sa ti se ia ... apoi dupa ce urlii in rand cu lupii, in noapte si pe varfuri de stanci, incepi sa te pipai si vezi ca te ai...te ai pe tine si universul tot.Dar de cate ori e necesar sa "mori" pentru a ajunge aici?
- Fascinant. Intr-adevar nu m-am intrebat de ce te urmaresc.
- Ba ai stiut.Cel putin unul din tine a stiut. Cel caruia i-ai luat o inghetata."
Te uiţi în urmă şi realizezi că de fapt îţi vizualizezi viaţa ca pe un film bun, că totul este cuprins în pelicula existenţei tale. Aşa cum îţi atingeai aşternutul roşu de câte ori purtam ceva roşu. "Şi te sărut a roşu de foc să poată ploua ochii tăi din senin", ziceam. Apoi ţi-am mângâiat aşternutul. 
RĂZBOI, IUBIRE, PASIUNE!
Mi-ai atins obrazul şi ai cuprins lumea, ai făcut amor cu ochii mei, ai avut orgasm in fiecare lacrimă oprită sub pleoapă... Spuneai că nu ştii unde eşti când te-nveleai cu părul meu, dar eu simţeam că începi să înţelegi universul. Te sărutam pe întrecoapse şi respirai ca într-un zbor cu inima în gât. "Eşti frumoasă", ţi-am zis - "când zbor cu aripile tale", mi-ai şoptit. Nu ştiu când dracu au trecut cinci ore? Inocenţa este atemporală. Uitasem de tot şi de toate în joaca aia pură, de copii. Ce buze roşii pipăiam cu degetele, cu gura şi te strângeam atât de tare de n-ai fi vrut să te mai las din braţe. Erai prea sigură pe tot ce sunt, pe lumea care ţi se aşternuse la picioare. Vorbeam aceeaşi limbă amândoi, spuneam că este DREPT, că-i ADEVĂR şi goi precum copiii ne atingeam prea curioşi pe carnea crudă, pe pielea fină, caldă, udă... Cinci ore de IUBIRE,-apoi război.
Căci dintre voi doar una mă iubea!
Când plec inima ta îngână pe dinăuntru: "O! ... norocoasă femeia ce se va căţăra pe tine şi-şi va înfige adânc rădăcinile! Acesta-i singurul copac din muntele cu doar intrare?
....", iar eu păşesc desculţ prin mii de pietre cătând la locul unde-mi sunt acasă şi din instinct repet ca pe un psalm: "Şi razboiul meu se va fi terminat şi ultima luptă ...şi ea. Şi lupta ta la fel şi ea.
Fii vala mea! Loveşte-n stânc să sară stropi şi stroape...şi nu te duce înapoi în mare, că am să-ţi dau de flori, un lan, şi cer deasupra o să-ţi fiu să mă respiri.

Fii vala mea, că sfântă-i marea, şi doar de bine veşti ne dă...să fim."

(Multumiri, Lana Moscaliuc - Fotocover)

QUI PRODEST

Am văzut pe fereastră că pământul rabdă ploaia,
nu oamenii,
apoi am ieşit afară.

Genunchiul meu drept este om

genunchiului meu habar n-ai cât îi place să stea lângă talpa ta dreaptă

hm 
mă gândeam
mă gândeam de multe ori cum părţi din noi nu ştiu unele de altele
mă gândeam cum obrazului meu îi place să stea lipit de pântecul tău

atunci genunchiul chiar daca stă pe pietre  

coji de nuci
iarba moale 

el nu se poate exprima 
stie doar că-i place să stea lângă talpa ta dreaptă

nici n-ar putea 
altfel

mm

e ca şi un copil
a crescut
a crescut cu talpa ta dreaptă

nu ştie altceva 
nu simte 

pentru că părţi ale trupului nostru
nu se cunosc prea bine unele cu altele

de-aia obrazului meu îi place să stea lipit de pântecul tău
are acolo 
tot

e ca un cordon ombilical

îî
îm

o atracţie
o rezonanţă să-i spun aşa
e ceva ce s-ar putea numi 

om

eu aş putea să-i spun obrazului meu 

om

aş putea să-i spun o poveste despre cum s-a născut
despre cordonul acela ombilical

hm

mă gândeam că Dumnezeu a făcut mai întâi obrazul
făcut şi nu născut
i-a dat toate simţurile văz miros auz...

aş putea numi genunchiul meu 

om

alt om

iată îmi dau seama că 
găsesc de fapt lumea...

sunt mâinile
mâinile

mâna mea dreaptă creşte pe fesele tale şi devine 

om

stânga
stânga 
mâna mea stângă
mâna mea stângă 
mâna mea stângă
este pe sânii tăi 

şi e tot
tot 

om

oamenii ăştia sunt legaţi printr-un cordon ombilical nu ştiu de ce
nu pot să-mi explic nu aş încerca
aş obosi degeaba ar trebui să mă mulţumesc decât cu ceea ce văd
nu-i aşa că dacă tot
dacă tot
dacă tot
tot
există atâţia oameni atunci hai să-i numim lume

lume

o lume născută nu făcută legată printr-un cordon ombilical
nu poate trăi fără tălpi fără pântece fără sâni

nu poate trăi o lume niciodată fără tine
fără tine
fără tine
fără tine femeie

fără

(2010, poem din volumul EROGENESTETIK- multumiri actritei Lana Moscaliuc pentru foto cover)

Alta zi "7"

"....
- Una din mine te iubeşte. Aceea care a făcut dragoste cu tine, care şi-a contopit fiecare celula cu celulele tale, aceea care a respirat într-un tot cu respiratia ta, una care a ajuns în sufletul tău prin nervul optic. Una din mine te iubeşte. Aceea care ţi-a sărutat ochii şi ţi-a atins pielea. Ai intrat intr-una din mine prin toţi porii şi-atât de cald este umbletul tău prin venele ei, prin venele fiinţei mele. Una din mine te iubeşte.
- Dar aceea una sau acelea doua din tine care năzuiesc spre altceva, au tot dreptul din lume să zboare, fiindcă este în firea lucrurilor, iar soldatul din mine, întors de pe câmpul de luptă, din războaiele nedreptăţii, le va iubi pe toate la fel. Dacă într-o pribegie ceva doare, aceea nu e rana mea cicatrizata, ci impărţirea ta, căci ce poate fi mai dureros decât să fii smulsă tu din tine însăţi, mai ales atunci când una din tine mă va căuta, când va trebui să suporte ca eu să respir printr-o ea. O altă ea. Ce simt acum? Grandoarea universului, măreţia creaţiei şi pierderea femeii mele. Deopotrivă. Greutatea raniţei, bătăturile tălpilor. Deopotrivă. Am simţit mirosul pribegiei deşi te căutasem să fac loc de casă şi de acasă. Ultimul trecător luptă, iubeşte, trăieşte. Va veghea ca un ultim samurai.
- Esti mare, omule. Da. Trăiesc durerea că celelalte euri ale mele nu găsesc calea spre tine. Culeg roadele a ceea ce am semănat. Atât pot. Ce să-mi fac? O! ... norocoasă femeia ce se va căţăra pe tine şi-şi va înfige adânc rădăcinile! Acesta-i singurul copac din muntele cu doar intrare?
...."
(Fragment din "Alta zi 7" capitol din romanul Tehnici de supervietuire)


*Multumiri actritei Lana Moscaliuc pentru foto-cover la EROGENESTETICA si TEHINCI DE SUPERVIETUIRE, volume in curs de aparitie.

Altă zi "ŞAPTE"

Mă simt ca dracu stiind ca trebuie să aştept. Ce uşor era când nu aflasem că ai să vii.Credeam că s-a dus timpul cazarmei, dar iată că ultimele zile sunt din ce în ce mai grele.
Mă bântuie imagini din trecut - mocheta e nisip, asfaltul este potecă, clădirile sunt stânci, peretele alb este locul in care cerul se contopeste cu marea... 
Am barbă şi sunt zdrenţuit, părul mi-a crescut în jos de umeri, tălpile bocancilor s-au tocit... ce mult este de când s-a terminat războiul! Poate iubeşti pe cineva! Pffff! Dar sigur că iubeşti pe cineva. Este normal să iubeşti pe cineva. Un bărbat. Să ai nevoie de un bărbat e în firea lucrurilor. Poţi să ai nevoie de el ca să îţi plătească facturile, să îţi aducă sacul de cartofi de la piaţă, să îţi bată un cui, să-ţi repare instalaţia la baie. Hm! Poţi să faci baie cu el, să vă atingeţi să faceţi sex, să-ţi sărute pântecul, să-ţi înfigi unghiile în umerii lui. Este normal sa faci sex. Poţi să şi iubeşti pe cineva. E în firea lucrurilor să iubeşti un bărbat şi, dacă-l iubeşti faci dragoste cu el, eşti carne din carnea lui, el te divinizează, te vede ca pe prinţesa lui, ca pe femeia în slujba căreia trăieşte...
Unde o să stau când vei sosi? O să mă prefac dezinteresat ... o să vin să te salut ca un idiot: "Ciao! Mă bucur să te văd, arăţi minunat!" Cred că sunt un tâmpit absolut, unul de nivel planetar. Cum îmi voi stăpâni bătăile inimii? Cred că o să stau undeva la colţul străzii şi să te urmăresc. Apoi o să vin din urmă şi o să strig uimit: "Hei, ai sosit! Supeeeer! Cum e vremea la voi?", şi o să ne pupăm aristocratic. Hm! Cum dracu să te pup aristocratic!? Cum să pot asta, când eu vreau să te strâng în braţe după o viaţă pe câmpul de luptă, cum să fiu nobil când sunt un zdrenţuit? Cred că o să stau în spatele peretelui alb urmărindu-te când intri pe usa. Peretele alb este locul în care cerul se contopeşte cu marea şi deja o nu o să mai pot juca teatru, o să mă fâstâcesc, o să vin direct să-ţi cuprind chipul, să-ţi ating conturul buzelor, să-ţi miros părul, voi redeveni acelaşi idiot când tu mă vei împinge ca pe un străin. 
Mă simt ca dracu ştiind că o să ne-ntâlnim, mă simt o bestie, cu mască şi fără mască. Mă bântuie imagini din trecut. Războiul nu se ternmină odată cu razboiul, ci după ultima luptă.
Ştii, ai putea să mă ajuţi! 
Dacă tu m-ai striga vazându-mă la colţul străzii, apoi ai veni alergând şi te-ai arunca în braţele mele, abia atunci aş simţi că războiul s-a terminat. Sau dacă vei intra pe uşă iar eu am să alerg spre tine de după peretele alb, dacă-ţi cuprind chipul, îţi ating conturul buzelor şi-ţi miros părul, tu ai putea să nu mă-mpingi. Ai putea să-ţi aminteşti că sunt eu. Eu cel de pe câmpul de luptă. Că n-am murit, că m-am întors după o mie de ani, zdrenţuit, cu barbă şi plete, cu bocancii tociţi şi...şi ai putea să izbucneşti în lacrimi, să nu mai vezi bine, să-mi pipăi ridurile, să-ţi atingi obrazul de barba mea, să n-ai crengi cât m-ai strânge în braţe, să fiu copacul tău din muntele cu doar intrare.
Am sa te iau pe stanci la flori de colt, ne vom plimba pe ziduri vechi, am să fiu trunchiul tău cald, o să văd cu tine începuturile şi-am să tac impecabil cu mâinile tale pe buze. Nisipul va redeveni nisip, poteca, potecă, clădirile vor fi doar clădiri, stâncile, stânci, asfaltul, asfalt, brazii brazi, valul, val... sau vală.
Fii vala mea!
Şi-atunci peretele alb va fi doar un perete alb iar locul in care cerul se-ntalneste cu marea va fi doar locul in care cerul se-ntalneste cu marea.
Şi razboiul meu se va fi terminat şi ultima luptă ...şi ea. Şi lupta ta la fel şi ea.
Fii vala mea! Loveşte-n stânc să sară stropi şi stroape...şi nu te duce înapoi în mare, că am să-ţi dau de flori, un lan, şi cer deasupra o să-ţi fiu să mă respiri.

Râul are un singur drum

Este o nedreptate să spunem despre un râu că este tulbure, murdar. 
El are aceeaşi limpezime de la izvor, doar că poartă ce i-a fost dat în drumul său, ce a gasit ori s-a coborât în albia lui.
Râul are întotdeauna un singur drum.

Ma scutur de talpile noastre

(Imagine din piesa "Memoria apei" - Lana Moscaliuc)

nu eşti cu tine

nisipul se desparte a sâni

arzi oglinda înaltă te luceşte pe umeri în jos

braţul tău se albastru se galben de tâmplă

ti-ai lăsat nisip între coapse pentru valul ce vin

umbra mea cade în stropi fierbinţi

se scurge pe note-n adâncul carmin

cli…

oh

clipitul ochilor tăi inundă a joacă delfinii

prelinsă la matcă lumina-mi te-atinge

şi nu e loc pentru'n soare pătrat

sferele tale se zbat mai rotunde-n formule

pândeşte vulcanul să spargă tăcerea şi umbra-mi te roşu

se galben de-mi tremuri senin de albastru

simţi gustul pe buze şi briza eşarfă din iz de copil

cli…

oh

clipocitul acela bate valu-n talazuri

ne pierdem contururi de doi este unul

în urmă de ziuă rămâne doar urma de gheare înfipte

în groapă nisipul oglindă de stele

pui veşmântul pe sfere la pieptu-mi ţi-e tâmpla

mă scutur de alge de tălpile noastre

scăpată din lanţuri

tigroaica

16.08.2011 (EROGENESTETICA)

Sunt Montecristo. Un nume comun

O rană acută s-a instalat în carnea mea şi doar natura de soldat se minte că aceasta nu există. Războaiele din viaţa mea, gloria de după suferinţele mele şi ale celor dragi, acel triumf că nu am dreptul să-i suprim pe ceilalţi, mă face să nu văd, să nu simt şi să rămân viu. Pentru ei.

Mai presupun că exista o dimensiune maxim imaginabilă care-mi poate fi casă şi părinte, o dimensiune despre care să nu ştiu totul şi asemenea mie insumi, tot ea să fiu şi eu. Oricare sine din cei doi, sau amândoi laolaltă îmi dau drumul la degete ca să scriu, dar fără să-mi pot mişca trupul, de parcă ăsta ar fi singurul şi ultimul gest care mi se permite.

Soldatul din mine se ridică, face câţiva paşi apoi se aşează neputincios. Paşii îî mişc cu mintea, cu gloria vieţii de până acum. Trupul meu, biologic, nu ar sta în picioare, dar atunci intervine mentalul, mă înseninez, îmi privesc viaţa toată şi încep să merg. O, ce glorii în fiecare minut al călătoriei mele! Cum ar putea un corp să piară dacă mintea lui vizualizează toate supravieţuirile din calea morţii sigure şi exacte! Ca un ceasornic care bate mereu la fix. Mă ajută eseul în care am renegat timpul. Noi suntem mereu deasupra lui. Mă ajută faptul că nu e locul să pier intre canapea şi uşă după ce am supravieţuit în sălbăticie, pe mări şi în deşerturi. Când mintea se opacizează şi vederea mi se suprapune în zeci de imagini înceţoşate, strig tare la mine: „hei, nu e timpul, încă sunt oameni care depind de tine!”. Atunci iar mă trezesc, mă limpezesc fără să simt nimic şi scriu.

Mintea şi trupul funcţionează doar la comanda mea sau a acelui maxim imaginabil din mine. Îi comand asta pentru că nu am învăţat să abandonez şi să-mi abandonez camarazii. Pe câmpul de luptă, oricât de rănit aş fi fost,  eu trebuia să îmi salvez camarazii. Oglinda mea este ca o incoronare, ca o medalie de merit pentru întreaga viaţă şi de care am parte de câte ori mă privesc la propriu sau doar mental.

Respiraţia începe să-mi fie săracă, mişcările cu excepţia condeiului, aproape nule, confuzia şi flashurile mă ţin in starea de visare a ultimului vis. Inainte nu visam nici noaptea. Acum, treaz îmi visez viaţa. Completă şi complexă. Asta o ştiu numai eu, iar ceea ce nu vreau să scriu, nu se va afla niciodată. Pentru ceea ce ceilalti nu ştiu, tocmai pentru aia mă simt încoronat! Şi tocmai pentru aia mă adun şi mă pun în rândul de sus al celor bravi. Nu am nevoie să ştie nimeni de ce. Ştiu eu şi cei care au mers în spinarea mea, cei pentru care am fost ultima speranţă.

Mă mişc cu mintea, îmi trezesc mintea cu mintea, continui să respir cu mintea, căci biologic, fiinţa mea este departe de orice coordonate. Sunt Montecristo. Un nume comun. Dar trebuie să nu pier între canapea şi uşă. Mintea nu vrea asta după atâtea războaie.