Tehnici de super-vieţuire (Vreau sex cu femei)

Vreau sex cu femei



Vremea nu ne permitea să ne căţărăm aşa că îl iau pe amicul Arpi să vizităm Braşovul. Este un oraş impresionant şi de câte ori sunt în preajmă nu ezit să-i cutreier străzile.

Chiar dacă şi-a făcut casă în creierii munţilor, Adam Arpad este braşovean get-beget, cu acte-n regulă şi un apartament la parterul unui bloc.

Prin centru intrăm în fiecare magazin cu echipament sportiv, dar şi în librării (mai ales eu, ha!).

La Şt. O. Iosif, Arpi ştie că voi pierde noţiunea timpului şi-mi spune:

- No, bradăre, mă găseşti la terasă.



Mă învârt printre rafturi, văd titluri şi autori, observ un exces de carte cu tematică religioasă şi, în partea centrală, de asemenea, abundenţă de „life style”, terapii şi vindecări miraculoase. Totul trădează lipsa răbdării consumatorului, ba mai mult, a unei societăţi depresive care nu cunoaşte fiinţarea şi se agaţă instinctual de titluri capcană de genul: „cucereşte-l în trei zile”, „şapte paşi spre autocunoaştere”, „patru legi pentru liniştea inimii”, „singurul drum către fericire”, „cele zece căi ale puterii” etc. Cum niciodată nu poposesc aici doar pentru a privi, caut în continuare pe peretele din dreapta sălii. Autori români şi străini, titluri arhicunoscute de-a lungul timpului, sub diverse edituri şi colecţii, dar aceleaşi.

De la „masa lui Oreste” (sectorul audio-video, spaţiul în care Oreste Teodorescu şi-a întâmpinat fanii cu ocazia lansării „codului” său) o fătucă drăguţă foc mă urmărea discret. Scotocisem o oră bună, de parcă aş fi căutat vreo intrare secretă. Amestecam colecţiile, lăsam Platon peste cărţi de bucate, Nietzsche lângă Coran, Patapievici printre cărţile de colorat şi cred că o scosesem din minţi, astfel încât o văd apropiindu-se. O ignor şi-mi găsesc de lucru, aplecat cu mare interes (fals, desigur!) deasupra unui şir de volume precum piesele de domino, dar atent la fiecare gest al ei, care se oprise la un metru de mine. Mai face un pas şi mă întreabă cu un timbru sonor cald, şovăielnic şi natural:

-Vă pot ajuta?

Mă îndrept de spate şi mă întorc privind-o în ochi fără să clipesc. Îi urmăresc nervii feţei pulsând, mâna ce o duce la nas, apoi cum o lasă pe lângă corp prinzând tricoul şi trăgând de el în jos, peste fese şi zona pubiană. Era agitată. O fixasem cu superioritate şi parcă vrând să scape de prezenţa mea dominantă, repetă mai stins şi tremurat decât prima dată:

-Ce aţi dori?

Fără să pierd controlul vizual, mă aplec la nivelul părului ei ondulat, cât să nu o ating, aştept câteva secunde să i se accelereze bătăile inimii şi îi răspund silabic, apăsat şi mai mult şoptit:

-Sex cu femei.

Cred că dacă ar fi avut puterea să se adune, şi-ar fi dorit să demolez librăria, în locul alegerii neinspirate de a mă întâmpina. Urmăream cum i se decolorează roşeaţa apărută iniţial pe obraji până s-a albit toată şi cum mişca necontrolat capul spre stânga şi spre dreapta, evitându-mă, după care s-a întors către “masa lui Oreste” lasând involuntar să-i văd mâinile tremurânde, împletind degetele, haotic, la spate. Copila asta excesiv de sensibilă, îşi crease o colivie mentală, de unde doar gestica iconştientă mai răzbea la exterior ; pierduse contactul cu realitatea iar instinctul de autoapărare devenise nul. Vulnerabilitatea şi neputinţa ei m-au obligat să repar cât mai repede situaţia, astfel încât cu un aer patern şi zâmbitor îi cer, calm :

-Cartea "Sex cu femei", scrisă de Adrian Suciu şi Ştefan Doru Dăncuş.

Apoi pentru a-i îndepărta "colivia" şi a o scoate din captivitate, o readuc la momentul dinainte, printr-o acţiune inversă, aceea de inferiorizare a mea, căci nu doar fraza în sine cu aspect de agresiune sexuală o blocase, ci laolaltă cu abuzul asupra personalităţii sale, prin atitudinea mea gravă şi presiunea puternică pusă pe receptorii ei.

-Mă ajutaţi ? Eu nu reuşesc să dau de ea.

-Să încerc pe calculator, zice după ce înghite în sec.

Ieşea din panică. Fătuca mea se purta acum de parcă ar fi vrut să-mi mulţumească. Habar n-avea că fusesem un prădător. Pentru ea eram salvatorul- cel care a scos-o din încurcătură.


Cazul manifestării ei poate fi extins.

Ne retragem în spatele propriei colivii, deşi ne este deschisă uşa spre lume. Ne apărăm integritatea precum copilul care pune mâinile la ochi pentru a nu fi văzut.

Sărmani captivi! Să ieşim în lume! Dar lumea?

Lumea este o colivie mult mai mare, cu uşa deschisă...

Gata cu filozofia!


Cât am stat acolo, chiar dacă librăria era plină de clienţi şi colegii ei abia făceau faţă, ea m-a tratat preferenţial. Să fi fost încercată de regretul că m-a perceput iniţial ca agresor, sau comportamentul afectuos şi elegant de după, ori amândouă, plus dezinvoltura mea de cuceritor misterios. Cert este că i-a solicitat doamnei care părea şefă, să butoneze calculatorul de la sectorul audio-video.

- Nu am cartea.

- Cum ? Păi asta-i carte premiată de USR, măi frumuseţe ! Ştii, am venit să cumpăr câte ceva dar nu orice !

Renunţasem la politeţuri - idee inspirată, pentru că se dezinhibase total şi acum epata.

-Adrian Munteanu ?

-Nu ştiu...să verific.

-Adrian Munteanu, sonetistul; este braşovean de-al tău!

Repet asta tocmai pentru a auzi "doamna şefă", care apăruse între timp şi ne asista.

-Şi Mircea Petean, îi zic repede, să nu încheie căutarea.

Pleacă pe uşa din spate undeva în depozit, moment propice unui dialog cu “doamna şefă”.

-Observ că aveţi numai morţi !

-Adică ?

-Autori morţi

-Avem şi vii.

Na, răspuns ! Îmi indicase din cap o zonă pe care o verificasem.

-Cărtărescu, Patapievici, Liiceanu, mai mulţi…vedeţi acolo!

-Scumpă doamnă -încerc eu s-o sensibilizez- i-am citit, însă pe lângă aceştia sunt scriitori de mare valoare, lipsiţi de mediatizarea agresivă, fără acces la mijloace de promovare şi publicaţi la edituri mai puţin cunoscute. Drept exemplu, iată că aveţi lucrări de Adrian Munteanu şi Mircea Petean, (zâmbesc pentru a părea o glumă) care aşteaptă cititorii în depozit.

-Ştiţi cum este, ca în orice afacere...comerţ, profit, este vorba de cerere şi ofertă.

- Aveţi dreptate. Şi viaţa artistică are o latură materială. Cred că m-am supărat ca măgarul pe povară.

- Nu, nu! Este dreptul dumneavoastră de a fi indignat; oferta nu vă satisface...vă înţeleg.

O, spiritul nostru balcanic! Acum l-aş fi dorit, însă „doamna şefă” părea căzută printre noi la pachet cu pragmatismul. Un fel de doi în unu’.

-Mulţumesc frumos! Îi spun cu un ton de “am terminat!” şi o las să plece în partea aglomerată a librăriei, spre care vorbind cu mine, stătea poziţionată ca-n bloc-starturi.

Fătuca exerciţiului meu, tocmai îmi aşează pe masă o carte de Mircea Petean, "Anna versek" şi seria sonetelor de Adrian Munteanu : „Tăcerea clipei”, „Casa fără ziduri”, „Paingul orb”, „Ferestre în cetate” şi „femeie !...”. Pe ultima o răsfoiesc (majoritatea textelor le citisem din alte surse), mă întorc la pagina şapte şi mă întind peste "masa lui Oreste" ca un şarpe.

-Ascultă domnişoară cât de frumos ! îi recit repede prima strofă, apoi mai mult şoptit, de parcă am fi fost înconjuraţi de lumânări şi beţişoare parfumate :

-"În pat să-ţi lepezi, caldă, cuviinţa/ Şi sânii dornici de-ncleştări avide/ Să îi frământ cu palma ce decide/ Cât de fierbinte-i carnea şi putinţa" (...)Am privit-o la "Desfă cuibarul tainic să pătrundă..." şi se înroşise precum varietăţile mele de Burgundy *.

Dar cum nu venisem pentru declaraţii amoroase, mă retrag şi-l sun pe Arpi, care apare imediat.

-Ai gătat?

-Da ! şi-i dau “Anna versek”. Cadou, bradăre; e pe limba ta! apoi mă adresez fetei :

-Mai caută-mi, te rog, Gelu Vlaşin, Doina Ruşti şi Ana-Maria Comăniţă !

Îi repet, o las câteva clipe, după care îi înşir altă listă de autori şi o aştept să se întoarcă din depozitul "viilor". Micuţa mea trecută prin furcile caudine, pune pe tejghea un braţ de cărţi. Recunosc printre ele "Cămaşa în carouri" a Doinei Ruşti şi mă arunc asupra ei ca o pasăre de pradă. Mă schimonosesc mai ceva ca mr. Bean, întorcând-o pe toate părţile şi parcă făcându-i în ciudă lui Dan C. Mihăilescu "na, că am şi eu !"

-Fă-mi poze cu femei ! şi îi întind camera foto, prietenului meu.

-No, cum vrei, bradăre, dar hai să dăm din bascheţi că-i târziu.

Pun la piept “femeia” lui Adrian Munteanu, în timp ce amândoi (vânzătoarea şi Arpad) se holbează la mine ca la un nebun, apoi "Cămaşa în carouri" a Doinei Ruşti, peste bluza mea în dungi (unde-i “victimă colaterală” şi Laura Vasiliu), pozez, după care aleg din teanc mai multe titluri ale unor autori vii.

Aşez achiziţiile în două pungi imprimate cu sigla “LIBRIS” şi-mi anunţ vânzătoarea, pe un ton imperativ:

-Vezi că va apărea “Bărbatul la patruzeci de ani” !

Se uită brusc spre intrare şi după câteva clipe de confuzie, se luminează şi-mi zice, victorioasă :

-O carte scrisă de dumneavoastră; sunteţi scriitor !

-Nu. Sunt croitor. Autorul este Ştefan Doru Dăncuş.

-Sunteţi croitooor ! exclamă dezamăgită şi tărăgănat pe ultimul cuvânt de nu-l mai termina.

-Da. Lenjerie de damă la comandă.. Ia cartea mea de vizită şi nu uita să mă contactezi.

Plec. Aproape de ieşire privesc înapoi. Fătuca mea, cu cartea de vizită sub nas, dă din cap zâmbind, de parcă ar spune "mare figură eşti !", iar eu ridic mâna dreapta şi-i fac semn că este-n regulă.



Camaradul meu mă invită la terasa unde îl aştepta un vechi prieten, dar simt nevoia să fac o regrupare mentală.

-Stau şi cuget, Arpiko. Du-te singur!

-Este un bradăr de-a fost cu noi în Himalaya, îl salut şi vin.

-Vin roşu?

-O bere doar! şi pleacă râzând.



După tentativele de ascensiune, eşuate amândouă din cauza vremii nefavorabile, aproape de miezul nopţii, când turiştii îşi consumaseră energia, mă retrăsesem cu L.H. şi Raul Adam în camera de oaspeţi. De-a lungul verii îmi spuseseră pe rând, DDP, Rob şi LH de câteva ori (Raul, niciodată – nu că-i convenea alegerea mea, dar ştia că şi-ar fi răcit gura degeaba!), însă nu a avut impactul de-acum. Masa aceea lungă pentru douăzeci de persoane la care eram doar noi trei, liniştea de care ne dezobişnuisem, chipurile noastre în repaos, vocile raportate la acustica încăperii, toate ofereau discursului o vibraţie aparte. LH mă avertizase că opţiunea mea de a face, solitar, trekking şi căţărare, este doar o încăpăţânare, o nechibzuinţă care mă poate costa viaţa. Ştiam. (Recunosc că la prima tentativă am fost la un pas de a mă prăbuşi, dar am dat drumul la o parte din echipament şi am rămas în priză pe genunchiul stâng şi mâna dreaptă până ce mi-am încălzit mâinile cu mintea - ciudat, nu!?)

-Cristi, niciodată şă nu mergi singur – vii în octombrie când vremea nu este capricioasă şi urcăm în echipă. Să nu crezi că-ţi ridică cineva statuie dacă bravezi! Cel mai bun alpinist este acela în viaţă!

Şi asta ştiam încă din adolescenţă, dar am preferat să nu comentez.



Curios cum treci deseori pe lângă o floare, ştii că este roşie, îi simţi parfumul, însă mergi nepăsător mai departe până într-o zi când te opreşti (habar n-ai de ce!), îi atingi petalele, inspiri adânc mireasma, te minunezi de puritatea ei şi îţi dai seama că puteai pierde magia care te aştepta de fiecare dată acolo, în tăcere.

Acelaşi lucru se întâmplă şi-n dragoste; neglijezi persoana iubită, îţi este suficient că o ştii lângă tine, până când constaţi cu durere, poate imediat după ce ai simţit „magia florii”, că a dispărut.

„Cel mai bun alpinist este acela în viaţă”. Fraza lui LH mă urmăreşte. Gândurile nu-mi dau pace.

Cred că inconştient am căutat autori contemporani în librărie. A fost o comandă atipică pe care acum o desluşesc.

Asta am făcut. Am extrapolat teoria alpinistului şi magia florii.

„Cel mai bun scriitor este unul viu”. Iubesc artiştii. Nu pun preţ pe rezonanţa mea pro sau contra creaţiei – ea fiind subiectivă, fiind răspunsul informaţiei stocate de-a lungul timpului şi neavând valoare de adevăr.


Se frânează, se ocoleşte, se dau semnale acustice şi luminoase - totul în mare viteză. Stau sprijinit de grilaj, prins între oameni şi maşini.

Gânduri. Stări. Imagini. Ele se schimbă ameţitor.



Îl văd pe Arpi venind, mă trezesc şi-i fac semn că intru în librăria de alături.

La casă, imediat ce a plecat clientul dinaintea mea, vânzătoarea cu alură de bărbat supărat pe univers, mă întreabă răstit, mai-mai să mă sperie:

-Ce doriţi?

-Sex cu femei...

-Florico, cheamă dragă gardianu’, că cocalaru’ăsta să dă la mine!

-Cartea...zic şi dau din mână a lehamite întorcându-mă spre ieşire.

-Îţi dau o carte-n cap de numa'! Obsedatu’ dracu’ care eşti!