Copacul, în Uruk, a-nmugurit,
pâmântul împăcat dormea
la soare,
bărbaţi vânjoşi muşcau bucăţi din ei,
dar niciodată inima
şi nu-şi răneau cuvântul.
Cu tălpile porneau la dăltuit
pe pietre, rădăcini în chip de zei,
cât îi ţineau pământul
în spinare.
Târziu, de sus, priveam bărbaţii din
Abydos, când mugurii dădeau
în floare,
cum se-ntreceau ca orbii-n lupte crunte,
apoi cu poftă se mâncau
păstrând senini tăcerea
şi dăltuind copaci în chip divin.
Ei niciodată nu-şi mâncau din frunte,
de-aceea nu simţea durerea,
pământul, în spinare!
Laguna o vedeam, mi-aduc aminte,
la margine-i copacul plin
cu poame
şi urmele de tălpi, de tălpi cu gheare
(desen de-a dreptul anodin),
de oameni săturaţi de ei,
mâncând şi frunţi şi inimi şi cuvinte.
S-a ridicat pământul în picioare
trezit de sânge de atei.
„Adame,
-ţi spun
din lumea mea de-acum,
tu ce trăieşti, trăit-am eu!
Aşa precum
Fecioara Preacurată,
pământul va rămâne greu
şi umerii-i vor naşte poteci
bătute de tălpa pătată
cu suflete rătăcite
şi reci.”
un dar ai la mine in casuta cu versuri, vino si il ia!
RăspundețiȘtergerecu bucurie, Mirela :)
http://www.trilulilu.ro/donwrite/4b7341186b9c3a
RăspundețiȘtergereUn şarpe viu mi-a răsucit în piatră visul
RăspundețiȘtergereşi-n colţul de venin m-a aruncat
să văd cu ochii mari doar paradisul
să uit de mine, să uit de păcat!
te-am căutat sub fruntea unui munte
dar nu erai, plecaseşi iar la drum
prieten drag,cu visele-ţi cărunte
să nu mai laşi în urmă fum
să arzi ca Luna în nopţile-mi de veghe
să nu mă uiţi, când dorul mă încinge
în sternul meu se zbate o iubire
iar ploaia-n ochii mei din nou va plânge!