Eşti goală, femeie,
pe-o insulă pustie
ivită din mări pentru tiNe.
Seninul, femeie, îţi plouă
pe trup apa vie
şi plouă
nebunul din mine.
Şi plouă.
Îmi spune, te rog:
„picăturile mele,
aşa-i că-s virgine
şi n-ating pământul?”
Se plimbă pe piele
ca stropii de rouă,
fiorii prin tiNe.
De rouă.
Pe insula asta
nisipul nu doare,
iar cerul şi marea-s divine.
Mă plouă şi tu,
mă plouă cu soare;
doar nouă ne suntem
christiNe.
Doar nouă.
iubirea aceasta-i divina
RăspundețiȘtergerete ploua cu soare
si ploua iubire
iar stropii sunt puri
christiNe
****
Văzusem ochii tăi într-o dimineaţă cu ceaţă/ urcau muntele de gheaţă/ m-am gândit atunci că ploaia palmelor mele îţi va fi frânghia cu care vei escalada timpul/ apucă secunda şi smulge-i pilonul de sub picioare/ să ne fim ploaie şi soare/ pe veşnicie...
RăspundețiȘtergeredatează de multă vreme
Bine te-am găsit, Cristi... Ia să te trec eu în blogrollul meu... O seară bună!
RăspundețiȘtergereSunt plină de ploaie
RăspundețiȘtergeremi-e pielea umbrită de nori
pâmântii
din lutul divin
frământă iubirea un vis cu stihii
iar stropii mă rabdă
săracă-n veşminte
iubite
nisipu-i târziu
şi-atât de tăiat de cuvinte
şi-atât de pustiu
Sunt plină de ploaie
nimic nu se mişcă pe copasa durută
arar primăveri
cu muguri ţâşnind în volută
mă-ndoaie
uitat-am să frâng
clepsidre zălude
topite-n piciorul meu stâng
când timpul din turnul secat
mai toarnă-n potire
un ultim păcat
pe care-aş fi vrut să-l sting în neştire
Sunt plină de ploaie
din sânul meu cresc rădăcini de fiori
se-nalţă spre tine iubite
în stinghii firave de flori
şi-ţi unduie vântul
miresme de cântec uitat în deşert
când tu nu mă ai
şi plinul din tine-i incert
ca o sferă plutind înt-o mare de rouă
priveşte iubite
să vezi cum din mine-o să plouă!