TEHNICI DE SUPER-VIETUIRE

,,Nu exista infern. El este doar imaginea raiului in care cu voie sau fara voie, mutam continuu lucrurile de la locul lor.''

miercuri, 11 august 2021

Eliberarea – Singura opțiune pentru viață

Singurul miracol din viața noastră este atunci când avem fereastra deschisă. Aceea este cu adevărat o minune. Atunci ne putem întoarce la noi, cei care am fost lăsați, aici, pe Pământ.

Nu va fi ușor, căci nu mai avem abilități de zbor. Dar încet-încet le vom deprinde. Nu vom zbura nici prea jos, pentru a nu cădea pradă lupilor, nici prea sus, ca nu cumva să ne înhațe vulturii. Ne vom odihni des în câte-o scorbură. Zborul va fi din ce în ce mai ușor. Cerul mai luminos. Ne vom aminti cine suntem și ce putem, iar atunci vom vedea că singurul Dumnezeu este deja în ființa noastră.
Unii dintre noi ne vom întoarce la păsările din colivii și chiar dacă multe ne vor considera nebuni, vom reuși să salvăm câteva, care la rândul lor se vor întoarce după altele.
Evadarea. Eliberarea.
Acesta este secretul supraviețuirii planetei care altfel s-ar fi autodistrus cu multe mii de ani în urmă.
Cristi Iordache




vineri, 9 iulie 2021

O mie de sărutări pe talpă şi påntec

 


Dacă ai în nemurirea ta

O mie de sărutări pe talpă şi påntec,

Dimineți în care poți intreba zeci de ceasuri,

Dacă ai ascultare în toate zilele şi

Răspunsuri fără să obosească,
Atunci, femeie,
El este.

Dacă n-ai teamă de nopți întunecate şi păduri sălbatice,
De urşi, de poteci înguste, de maşini, de oameni vicleni, de boală şi de războaie,
Dacă îl vezi cånd adormi pentru a-l vedea iar cånd te trezeşti,
Oh, femeie, e de bine!

Dacă ți-a rupt lanțurile şi ți-a arătat cerul,
Dacă ți-a dat aripile lui ca să vezi lumea
Şi pe deasupra te-a învățat să dai cu pietre şi
Să arunci cuțite,

Apoi ți-a spus senin:
"În mine poți arunca prima piatră, în mine poți înfige primul cuțit",
Atunci, femeie,
El este.

Dacă se uita de trei ori înapoi cånd pleacă,
Dacă te salută ca un soldat care nu se mai întoarce,
Dacă i-ai simțit toate respirațiile din toate luptele şi la fiecare răsărit a fost långă tine,

Atunci
Ucide-l cu pietre sau cuțite,
Că ți-a dat această singură şi dreaptă libertate
-Pe care nu o vei mai găsi în toată nemurirea ta-, femeie,

Sau iubeşte-l.

E R O G E N E S T E T I C A - C.I.


joi, 13 august 2015

SEMNUL DE CARTE

Obişnuiam să privesc în primele momente de trezire lumina pătrunsă prin lambriul neetanş de la mansardă, apoi să adorm într-o stare de linişte profundă încă două ore ştiind că el este acolo şi lucrează. Simplul fapt că-l simţeam în preajmă îmi dădea sentimentul de maximă siguranţă. Dormeam ca o copilă răsfăţată. De astă dată întunericul din salon m-a făcut să zâmbesc, să mă întorc şi să-l iau în braţe, dar mâna mi-a picat în gol direct pe cearşaf. Ar fi trebuit să fie lumina aprinsă măcar pe hol, altfel nu avea cum să iasă pe întuneric nici în faţa cabanei, nici la veceu...nicăieri. Brusc m-a cuprins o stare de panică, mai ales că era prima dată când se întâmpla asta.
M-am ridicat, mi-am pus o bluză de polar pe mine, am luat ghetuţele de interior şi am coborât să-l caut. Pe masa lui de lucru scria „Bună dis-de-dimi, Teo! Azi o să jucăm pentru prima dată cu miză.Caută în carte.” Habar n-aveam la ce se referă, dar intuiţia imi spunea că nu este de bine. Începusem să tremur, inima îmi bătea nebuneşte şi făceam totul din reflex. Aş fi vrut să fie un vis deşi nodul din gât îmi sugera că plecase. Am luat cartea de pe raft şi am deschis-o la semnul unde rămăsese aseară. Nu era semnul său de carte ci un bilet împăturit pe care l-am desfăcut scăpându-l de două ori din mână.
„Dacă citeşti asta înseamnă că este cinci şi jumătate. Te-ai trezit ca de obicei la cinci şi nu m-ai găsit lângă tine, apoi nevăzând lumina aprinsă ai plecat să mă cauţi. Ai luat ghetuţele de interior şi polarul fiindcă ţi-era mai la îndemână, iar tu eşti încă panicată de singurătate. De unde ştiu? La ora şapte, lumina zilei nu ţi-ar mai fi permis să observi ce am scris direct pe lemnul pe mesei; carioca asta galbena luceşte doar la bec. Ştii cât te iubesc, Teo, dar a venit vremea să zbori cu aripile tale. Din tot ce am, printre altele, te rog să păstrezi şi volumele astea două.”
Am fugit împleticindu-mă la baie. Icneam, vomam şi plângeam căzută în genunchi pe gresia rece. Cine nu a iubit cu toată fiinţa, cine nu a idolatrizat, cine nu s-a simţit salvată şi răsfăţată, nu poate înţelege sentimentul. Aş fi vrut să nu mă fi născut, să nu exist. Nu mai vedeam, mâinile imi amorţiseră, iar în picioare am reuşit să mă ridic cu greu. Am aruncat cu apă pe faţă, apoi ţinându-mă de chiuvetă m-am privit să-mi văd moartea în ochi. Atât de crud se derula totul încât când i-am zărit bluza în oglindă m-am întors ca o psihopată, am apucat-o cu amândouă mâinile şi m-am lăsat să cad cu tot cu cuierul de faianţă, pupând flaneluţa ca pe-o icoană de parcă aş fi cerut îndurare lui Dumnezeu. Mirosul lui îmi inundase mintea. Mirosul lui atât de masculin, natural şi sălbatic. Pupam, muşcam din bluză întinsă pe jos, chircită, şi nu ştiu cum se face că în capătul unui buzunar am văzut un „TE”. Am tras afară hârtia pe care scria „TE IUBESC!” cu carioca rosie si am incercat sa inteleg ce scrie.
„Teo, ce ai reuşit tu în toate lunile astea, alţii nu reuşesc într-o viaţă. Dacă citeşti înseamnă că stai cu flaneluţa mea pe jos şi plângi uitând tot ce ai învăţat. Ai vomat. E normal. Poţi să mai bei un litru de apă şi să vomiţi din nou, apoi spală-te şi întinde-te pe canapea. Vezi că în urmă cu câteva minute a ciocănit Arpi, dar nu l-ai auzit. I-am zis că nu o să răspunzi şi să vină după ce strânge lemnele şi toate câte sunt în jurul cabanei, apoi să  încuie magazia. Ia-ţi tot ce este necesar fiindcă nu te vei mai întoarce aici. Pregăteşte-te de trăit. E timpul să zbori. TE IUBESC!”
Eram bulversată şi de data asta nu o nimerise. Nu aveam chef să beau apă, nici să vomit şi nici să stau pe canapea. Aşezată în faţa ferestrei nu puteam să încep niciun gând fără să mi se înmoaie picioarele. Ştiam ca va veni un moment în care va pleca însă evitam să concep viaţa fără el. În prima noapte când m-a adus aici plângeam sfâşiată, la fel ca acum, şi mi-amintesc cum m-a purtat în braţe, goală, până în pat, cum am făcut prima dată dragoste şi am înţeles că iubirea este mai mult decât simpatia erotică. Am mai înţeles alături de el că noi nu suntem un cuplu, mai ales atunci când cinci zile am asistat plină de gelozie şi mânie la relaţia lui cu Shili. Gândurile mi le-a întrerupt Arpi, pe care, după ce l-am invitat in salon, mi-a zis ca trebuie să mergem. Am îngrămădit în rucsac tot ce aveam la mansardă, am băgat bileţelele într-un buzunar şi am luat cartea. Eu m-am urcat in „papucul” lui de doua locuri în timp ce Arpi, amicul nostru, a aruncat rucsacul în remorca maşinii hodorogite a salvamontului. „Unde mergem?”, il intreb. „La gara”, zice el, si incepe sa zambeasca de parca as fi fost nebună. Aveam ochii roşii, cred, dar nu mai plângeam. Am tras parasolarul să mă uit în oglindă şi prins în pliul lui stătea un bilet pe care scria „PRIMA TA ZI DE VIATA!”. M-a fulgerat un răspuns dur: „La dracu’ nenorocitule! Prima mea zi de viaţă a fost când m-am aruncat în tren după tine.”. Deja mă simţeam agresată de bileţelele lui şi de felul cum îmi intuia fiecare mişcare, însă habar n-aveam ce să fac dacă nu le-aş fi citit.
„Înverşunată cum te ştiu, pun pariu că nu ai mai vomat şi nici nu te-ai întins pe canapea. Ai stat la fereastră aşa cum o făceai când a venit Shili aici. Am avut grijă să strâng eu tot ce era afară, astfel încât Arpi s-a întors mai devreme. Oricum aveai nevoie de timp ca să îţi îngrămădeşti lucrurile în rucsac, fiindcă sunt convins că nu le-ai ordonat...Bileţelul ăsta să îl bagi lânga celelalte două şi să păstrezi totul ca pe cea mai mare dovadă de iubire din partea mea. Ştiu şi că m-ai înjurat în gând; e normal! Dar a venit timpul să dai din aripi. În gara din Braşov vei mai găsi un bilet la biroul de informaţii. N-ai nici 20 de ani, Teo! Trăieşte!”
L-am îmbrăţişat pe Arpi şi ne-am luat ca un fel de adio, de parcă ştiam că nu-l voi mai vedea vreodată. Am căutat biroul de informaţii, am dat bună dimineaţa şi am întrebat dacă am un bileţel de la cineva. „De la cine?” mă întreabă doamna. Îi spun numele lui, apoi pe al meu şi îmi întinde pe sub geam zicând, „luaţi şi poza”. Dumnezeule! Femeia avea poza mea şi peste ea în loc de bileţelul pe care îl aşteptam, era de fapt un bilet de tren. Vagonul 7, locul 5. Plecam la Paris, acolo unde locuiesc şi acum când scriu aceste rânduri. Povestea este lungă dar voi sintetiza. Nu mă mai mira nimic. Era capabil de orice şi începeam să-l urăsc. Gândul că voi ajunge în Franţa mi-a mutat în plan secundar celelalte gânduri.
Adormisem şi am auzit un ciocănit în uşa cuşetei.„Bună ziua, biletele dumneavoastră vă rugăm!” Pe geamul aburit era scris „TE-AM PUPAT!”. „Aţi văzut pe cineva intrând?”, îl întreb pe conductor. „Doar fratele dumneavoastră, înainte să coboare. Eram pe coridor când v-a pupat. V-a lăsat portofelul la mine, vă rog să verificaţi. În Viena o să vă conduc eu la legătura pentru Paris.” Cam asta a fost toată discuţia mea cu angajatul CFR, iar a doua zi un mulţumesc şi la revedere, atunci când am schimbat trenul. Am scos din portofel o mie de euro şi un bilet la fel ca al meu dar cu destinaţia Cluj-Napoca. A fost tot timpul în acelaşi tren cu mine. Mă durea că a putut să-mi facă asta. Doar un vagon ne despărţea: el avea locul 7, vagonul 5. Treceam prin toate stările. Sentimentul meu de-acum era de compasiune. Mă iubea şi făcea toate astea doar ca să-mi fie bine, în vreme ce ... doar în pielea lui să nu fi fost!
Laurent este soţul meu. Avem un băiat. El mă iubeşte, eu doar îl respect şi ştie asta. Anul trecut când am deschis primul volum din Contele de Monte Cristo, am alergat şi i-am înfipt mâna în gât ca o nebună, obligându-l să-mi spună tot. Mi-a mărturisit că a fost salvat de Christi de la o moarte iminentă in Valencia şi, după ce i-am reproşat că s-a căsătorit cu mine din obligaţie mi-a arătat sms-ul de la el: „Laurent, fii paza ei, fii tot ce are nevoie, dar nu te apropia de inimă, de suflet şi nu o atinge decât dacă o iubeşti cu toată fiinţa şi cugetul tău, ca pe Dumnezeu! Ea merită tot ce este mai bun pe lumea asta.”, datat cu şase ani în urmă şi trimis de pe numărul lui, cel pe care îl ştiam pe dinafară şi zi care coincidea cu dimineaţa în care Laurent mă aştepta pe peron cu o pancartă pe care scria mare: „TEO”. Laurent a fost cu el in Valencia.
Cele câteva luni petrecute cu Christi au fost cât 20 de ani şi mi-au marcat viaţa ireversibil. Iubirea lui şi forţa de a elibera cu, din şi pentru iubire, mi s-a părut neomenească. Aşa cum ştiu că tot ceea ce făcea era neomenesc dar pentru binele oamenilor. Bileţelele le-am învăţat pe de rost, iar primul, semnul de carte,  deşi foarte târziu, m-a determinat să reuşesc in cele din urmă conexiunea cu biletele de tren. Biletul lui sau pagina 5, rândul 7 – „vas de război”. (Trebuia să plece.) Biletul meu, sau pagina 7, rândul 5 – „acelaşi regiment cu mine, cînd mă aflam în garnizoana din Valence.” (Trebuia să mă lase cu cineva care îmi putea oferi siguranţă ...şi chiar mai mult.) Citat din Contele de Monte Cristo, Editura Hyperion, Chişinău, 1992, volumul 1.
Acesta este bileţelul meu pentru tine, Christi, chiar dacă este doar un email. Ştiu cât de greu ţi-a fost să mă înveţi să zbor pentru ca mai apoi să nu pot fi a ta. Ştiu că fericirea este acceptarea suferinţei în numele iubirii. Acum, în anul şapte al despărţirii noastre, vreau să aflii că privesc mereu printre stinghii de lemn, pe sub tocuri de uşi şi prin orice crăpătură, noapte de noapte, mii de nopţi, căutând fascicule de lumină. Dorm chircită, fără să mai fi întins vreodată mâinile după cineva. Cred că ştiu cine eşti cu adevărat, dar nu voi scrie aici fiindcă, vreau, nenorocitule, să pui textul ăsta la sfârşitul cărţii pe care îmi doresc să o publici, dracu’, odată! Azi am dat foc semnului de carte, bileţelului tău, fiindcă este prea crud şi m-am săturat să plâng în fiecare noapte. Am păstrat in schimb flanelutza care între timp a fost spălată de multe ori, însă în mintea mea, de fiecare dată când o sărut, are mirosul tău de tată, frate, prieten şi  iubit, miroase a sudoare sălbatică, a bărbat, a puritate şi mai ales a salvare. La cinema cer mereu locurile si rândurile 5 sau 7. Tresar de cate ori mă uit la ceas şi este ora 5 sau 7.
Azi m-am dus iar în gară. Iartă-mă dacă nu sunt coerentă. Plâng şi scriu. Plâng. Angajaţii s-au învăţat cu mine.  Au numărul meu şi îl sună pe Laurent.
„A lăsat Christi un bilet spre Braşov pentru mine? Vagonul 7, locul 5. Uitaţi poza lui!”. Apoi cad.


miercuri, 13 mai 2015

Desprefa-te

o, ce dor sa pot sa modelez din trupu-ti, tu sa ma-nveti cum sa ating si sa te lasi in mii de unduiri patrunsa de univers si de salbaticia-mi ce vei gasi-o printre stanci. 

o, ce dor zace in carnea mea sa stea goala sub cer, sa soarba cu nesat din el si vantul sa-mi adie-n salcii parul. 

o, ce dor ca un adam sa intru-n apa si stropii sa-mi inunde barbatia, apoi sa ma intind pe piatra calda si-obrazul sa mi-l odihnesc pe sanii-ti moi. 

o, ce dor sa-mi stai la fel de goala intre brazi cand ca un pradator eu ma adap cu mierea-n fagurele dintre coapse-ti...

tu sa visezi la sfinti cu ochii-n cer si eu sa tac razboinic ca o straja.


EROGENESTETICA - TEHNICI DE SUPERVIETUIRE

duminică, 29 martie 2015

TEHNICI DE SUPERVIETUIRE (2)


"Capra neagra si lupul alb nu fug din calea iubirii, dar au ramas prea putini si ii vedem rar"

Oh, peretele alb, Ana - mai ţii minte cum mă gândeam că am să te aştept. Că am să te aştept în spatele lui. Mă gândeam că "dacă vei intra pe uşă iar eu am să alerg spre tine de după peretele alb, dacă-ţi cuprind chipul, îţi ating conturul buzelor şi-ţi miros părul, tu ai putea să nu mă-mpingi. Ai putea să-ţi aminteşti că sunt eu. Eu cel de pe câmpul de luptă. Că n-am murit, că m-am întors după o mie de ani, zdrenţuit, cu barbă şi plete, cu bocancii tociţi şi...şi ai putea să izbucneşti în lacrimi, să nu mai vezi bine, să-mi pipăi ridurile, să-ţi atingi obrazul de barba mea, să n-ai crengi cât m-ai strânge în braţe, să fiu copacul tău din muntele cu doar intrare."
Si totuşi m-ai împins, m-ai trimis în lumea din care veneam, pe câmpul luptelor de mii de ani. Ştiu că zeci de întrebări se vor naşte în tine: "de ce eu?", "de unde cunoştea pereţii mei albi", de unde ştia că voi izbucni în lacrimi" şi aş putea continua cu avalanşa gândurilor care nu-ţi dau pace. 
Ai un singur răspuns dacă vrei pace; "un punct este un punct, îl găseşti doar o dată!". Iar punctul poate vedea totul, pe când totul nu poate vedea punctul, care este aproape nimic. Ţi-aduci aminte când spuneam că unul/una din tine ştie de ce mă urmăreşte, că o să te doară, că eu nu te voi răni, dar o vei face tu însăţi...?
"- In alergatura asta cotidiană sunt putine momentele cand am timp sa ma conectez la univers, dar atunci cand se poate e divin..
- Bravo! primul raspuns de om. Iti multumesc. Si retine: "iau doua inghetate./eu nu mananc;/plec linistit mai departe!"
- Profund!
- Nu stiu de ce ai vrut sa vii aici - sper sa nu te doara. Ai tu asa un dar nativ de a intra in incurcaturi?
- Joci tare.
- Nu joc si nu ma joc. Sunt gol, atat de gol incat ar incapea in mine si soarele tau si cerul tau si tu cu ele si tot ar ramane loc sa va jucati liberi inauntru. Starea de usor genereaza zborul, Crezi tu ca ceva greu va zbura vreodata? Si ca sa fii usor e necesar sa lasi, sa dai, sa pierzi, sa ti se ia ... apoi dupa ce urlii in rand cu lupii, in noapte si pe varfuri de stanci, incepi sa te pipai si vezi ca te ai...te ai pe tine si universul tot.Dar de cate ori e necesar sa "mori" pentru a ajunge aici?
- Fascinant. Intr-adevar nu m-am intrebat de ce te urmaresc.
- Ba ai stiut.Cel putin unul din tine a stiut. Cel caruia i-ai luat o inghetata."

Te uiţi în urmă şi realizezi că de fapt îţi vizualizezi viaţa ca pe un film bun, că totul este cuprins în pelicula existenţei tale. Aşa cum îţi atingeai aşternutul roşu de câte ori purtam ceva roşu. "Şi te sărut a roşu de foc să poată ploua ochii tăi din senin", ziceam. Apoi ţi-am mângâiat aşternutul. 
RĂZBOI, IUBIRE, PASIUNE!
Mi-ai atins obrazul şi ai cuprins lumea, ai făcut amor cu ochii mei, ai avut orgasm in fiecare lacrimă oprită sub pleoapă... Spuneai că nu ştii unde eşti când te-nveleai cu părul meu, dar eu simţeam că începi să înţelegi universul. Te sărutam pe întrecoapse şi respirai ca într-un zbor cu inima în gât. "Eşti frumoasă", ţi-am zis - "când zbor cu aripile tale", mi-ai şoptit. Nu ştiu când dracu au trecut cinci ore? Inocenţa este atemporală. Uitasem de tot şi de toate în joaca aia pură, de copii. Ce buze roşii pipăiam cu degetele, cu gura şi te strângeam atât de tare de n-ai fi vrut să te mai las din braţe. Erai prea sigură pe tot ce sunt, pe lumea care ţi se aşternuse la picioare. Vorbeam aceeaşi limbă amândoi, spuneam că este DREPT, că-i ADEVĂR şi goi precum copiii ne atingeam prea curioşi pe carnea crudă, pe pielea fină, caldă, udă... Cinci ore de IUBIRE,-apoi război.
Căci dintre voi doar una mă iubea!
Când plec inima ta îngână pe dinăuntru: "O! ... norocoasă femeia ce se va căţăra pe tine şi-şi va înfige adânc rădăcinile! Acesta-i singurul copac din muntele cu doar intrare?
....", iar eu păşesc desculţ prin mii de pietre cătând la locul unde-mi sunt acasă şi din instinct repet ca pe un psalm: "Şi razboiul meu se va fi terminat şi ultima luptă ...şi ea. Şi lupta ta la fel şi ea.
Fii vala mea! Loveşte-n stânc să sară stropi şi stroape...şi nu te duce înapoi în mare, că am să-ţi dau de flori, un lan, şi cer deasupra o să-ţi fiu să mă respiri.
Fii vala mea, că sfântă-i marea, şi doar de bine veşti ne dă...să fim."


(Multumiri, Lana Moscaliuc - Fotocover)