Obişnuiam să privesc în primele momente de trezire lumina
pătrunsă prin lambriul neetanş de la
mansardă, apoi să adorm într-o stare de linişte profundă încă două ore ştiind
că el este acolo şi lucrează. Simplul fapt că-l simţeam în preajmă îmi dădea sentimentul
de maximă siguranţă. Dormeam ca o copilă răsfăţată. De astă dată întunericul
din salon m-a făcut să zâmbesc, să mă întorc şi să-l iau în braţe, dar mâna
mi-a picat în gol direct pe cearşaf. Ar fi trebuit să fie lumina aprinsă măcar
pe hol, altfel nu avea cum să iasă pe întuneric nici în faţa cabanei, nici la
veceu...nicăieri. Brusc m-a cuprins o stare de panică, mai ales că era prima
dată când se întâmpla asta.
M-am ridicat,
mi-am pus o bluză de polar pe mine, am luat ghetuţele de interior şi am coborât
să-l caut. Pe masa lui de lucru scria „Bună
dis-de-dimi, Teo! Azi o să jucăm pentru prima dată cu miză.Caută în carte.”
Habar n-aveam la ce se referă, dar intuiţia imi spunea că nu este de bine.
Începusem să tremur, inima îmi bătea nebuneşte şi făceam totul din reflex. Aş
fi vrut să fie un vis deşi nodul din gât îmi sugera că plecase. Am luat cartea
de pe raft şi am deschis-o la semnul unde rămăsese aseară. Nu era semnul său de
carte ci un bilet împăturit pe care l-am desfăcut scăpându-l de două ori din
mână.
„Dacă citeşti asta înseamnă că este cinci şi
jumătate. Te-ai trezit ca de obicei la cinci şi nu m-ai găsit lângă tine, apoi
nevăzând lumina aprinsă ai plecat să mă cauţi. Ai luat ghetuţele de interior şi
polarul fiindcă ţi-era mai la îndemână, iar tu eşti încă panicată de
singurătate. De unde ştiu? La ora şapte, lumina zilei nu ţi-ar mai fi permis să
observi ce am scris direct pe lemnul pe mesei; carioca asta galbena luceşte
doar la bec. Ştii cât te iubesc, Teo, dar a venit vremea să zbori cu aripile
tale. Din tot ce am, printre altele, te rog să păstrezi şi volumele astea
două.”
Am fugit
împleticindu-mă la baie. Icneam, vomam şi plângeam căzută în genunchi pe gresia
rece. Cine nu a iubit cu toată fiinţa, cine nu a idolatrizat, cine nu s-a
simţit salvată şi răsfăţată, nu poate înţelege sentimentul. Aş fi vrut să nu mă
fi născut, să nu exist. Nu mai vedeam, mâinile imi amorţiseră, iar în picioare
am reuşit să mă ridic cu greu. Am aruncat cu apă pe faţă, apoi ţinându-mă de
chiuvetă m-am privit să-mi văd moartea în ochi. Atât de crud se derula totul
încât când i-am zărit bluza în oglindă m-am întors ca o psihopată, am apucat-o
cu amândouă mâinile şi m-am lăsat să cad cu tot cu cuierul de faianţă, pupând
flaneluţa ca pe-o icoană de parcă aş fi cerut îndurare lui Dumnezeu. Mirosul
lui îmi inundase mintea. Mirosul lui atât de masculin, natural şi sălbatic.
Pupam, muşcam din bluză întinsă pe jos, chircită, şi nu ştiu cum se face că în
capătul unui buzunar am văzut un „TE”. Am tras afară hârtia pe care scria „TE
IUBESC!” cu carioca rosie si am incercat sa inteleg ce scrie.
„Teo, ce ai reuşit tu în toate lunile astea, alţii
nu reuşesc într-o viaţă. Dacă citeşti înseamnă că stai cu flaneluţa mea pe jos
şi plângi uitând tot ce ai învăţat. Ai vomat. E normal. Poţi să mai bei un
litru de apă şi să vomiţi din nou, apoi spală-te şi întinde-te pe canapea. Vezi
că în urmă cu câteva minute a ciocănit Arpi, dar nu l-ai auzit. I-am zis că nu
o să răspunzi şi să vină după ce strânge lemnele şi toate câte sunt în jurul
cabanei, apoi să încuie magazia. Ia-ţi
tot ce este necesar fiindcă nu te vei mai întoarce aici. Pregăteşte-te de
trăit. E timpul să zbori. TE IUBESC!”
Eram bulversată
şi de data asta nu o nimerise. Nu aveam chef să beau apă, nici să vomit şi nici
să stau pe canapea. Aşezată în faţa ferestrei nu puteam să încep niciun gând
fără să mi se înmoaie picioarele. Ştiam ca va veni un moment în care va pleca
însă evitam să concep viaţa fără el. În prima noapte când m-a adus aici
plângeam sfâşiată, la fel ca acum, şi mi-amintesc cum m-a purtat în braţe,
goală, până în pat, cum am făcut prima dată dragoste şi am înţeles că iubirea
este mai mult decât simpatia erotică. Am mai înţeles alături de el că noi nu
suntem un cuplu, mai ales atunci când cinci zile am asistat plină de gelozie şi
mânie la relaţia lui cu Shili. Gândurile mi le-a întrerupt Arpi, pe care, după
ce l-am invitat in salon, mi-a zis ca trebuie să mergem. Am îngrămădit în
rucsac tot ce aveam la mansardă, am băgat bileţelele într-un buzunar şi am luat
cartea. Eu m-am urcat in „papucul” lui de doua locuri în timp ce Arpi, amicul
nostru, a aruncat rucsacul în remorca maşinii hodorogite a salvamontului. „Unde
mergem?”, il intreb. „La gara”, zice el, si incepe sa zambeasca de parca as fi
fost nebună. Aveam ochii roşii, cred, dar nu mai plângeam. Am tras parasolarul
să mă uit în oglindă şi prins în pliul lui stătea un bilet pe care scria „PRIMA
TA ZI DE VIATA!”. M-a fulgerat un răspuns dur: „La dracu’ nenorocitule! Prima
mea zi de viaţă a fost când m-am aruncat în tren după tine.”. Deja mă simţeam
agresată de bileţelele lui şi de felul cum îmi intuia fiecare mişcare, însă
habar n-aveam ce să fac dacă nu le-aş fi citit.
„Înverşunată cum te ştiu, pun pariu că nu ai mai
vomat şi nici nu te-ai întins pe canapea. Ai stat la fereastră aşa cum o făceai
când a venit Shili aici. Am avut grijă să strâng eu tot ce era afară, astfel
încât Arpi s-a întors mai devreme. Oricum aveai nevoie de timp ca să îţi
îngrămădeşti lucrurile în rucsac, fiindcă sunt convins că nu le-ai ordonat...Bileţelul
ăsta să îl bagi lânga celelalte două şi să păstrezi totul ca pe cea mai mare
dovadă de iubire din partea mea. Ştiu şi că m-ai înjurat în gând; e normal! Dar
a venit timpul să dai din aripi. În gara din Braşov vei mai găsi un bilet la
biroul de informaţii. N-ai nici 20 de ani, Teo! Trăieşte!”
L-am îmbrăţişat
pe Arpi şi ne-am luat ca un fel de adio, de parcă ştiam că nu-l voi mai vedea
vreodată. Am căutat biroul de informaţii, am dat bună dimineaţa şi am întrebat
dacă am un bileţel de la cineva. „De la cine?” mă întreabă doamna. Îi spun
numele lui, apoi pe al meu şi îmi întinde pe sub geam zicând, „luaţi şi poza”.
Dumnezeule! Femeia avea poza mea şi peste ea în loc de bileţelul pe care îl
aşteptam, era de fapt un bilet de tren. Vagonul 7, locul 5. Plecam la Paris,
acolo unde locuiesc şi acum când scriu aceste rânduri. Povestea este lungă dar
voi sintetiza. Nu mă mai mira nimic. Era capabil de orice şi începeam să-l
urăsc. Gândul că voi ajunge în Franţa mi-a mutat în plan secundar celelalte
gânduri.
Adormisem şi am
auzit un ciocănit în uşa cuşetei.„Bună ziua, biletele dumneavoastră vă rugăm!”
Pe geamul aburit era scris „TE-AM PUPAT!”. „Aţi văzut pe cineva intrând?”, îl
întreb pe conductor. „Doar fratele dumneavoastră, înainte să coboare. Eram pe
coridor când v-a pupat. V-a lăsat portofelul la mine, vă rog să verificaţi. În
Viena o să vă conduc eu la legătura pentru Paris.” Cam asta a fost toată
discuţia mea cu angajatul CFR, iar a doua zi un mulţumesc şi la revedere,
atunci când am schimbat trenul. Am scos din portofel o mie de euro şi un bilet
la fel ca al meu dar cu destinaţia Cluj-Napoca. A fost tot timpul în acelaşi tren
cu mine. Mă durea că a putut să-mi facă asta. Doar un vagon ne despărţea: el
avea locul 7, vagonul 5. Treceam prin toate stările. Sentimentul meu de-acum
era de compasiune. Mă iubea şi făcea toate astea doar ca să-mi fie bine, în
vreme ce ... doar în pielea lui să nu fi fost!
Laurent este
soţul meu. Avem un băiat. El mă iubeşte, eu doar îl respect şi ştie asta. Anul
trecut când am deschis primul volum din Contele de Monte Cristo, am alergat şi
i-am înfipt mâna în gât ca o nebună, obligându-l să-mi spună tot. Mi-a
mărturisit că a fost salvat de Christi de la o moarte iminentă in Valencia şi,
după ce i-am reproşat că s-a căsătorit cu mine din obligaţie mi-a arătat sms-ul
de la el: „Laurent, fii paza ei, fii tot ce are nevoie, dar nu te apropia de
inimă, de suflet şi nu o atinge decât dacă o iubeşti cu toată fiinţa şi cugetul
tău, ca pe Dumnezeu! Ea merită tot ce este mai bun pe lumea asta.”, datat cu
şase ani în urmă şi trimis de pe numărul lui, cel pe care îl ştiam pe dinafară
şi zi care coincidea cu dimineaţa în care Laurent mă aştepta pe peron cu o
pancartă pe care scria mare: „TEO”. Laurent a fost cu el in Valencia.
Cele câteva luni
petrecute cu Christi au fost cât 20 de ani şi mi-au marcat viaţa ireversibil.
Iubirea lui şi forţa de a elibera cu, din şi pentru iubire, mi s-a părut
neomenească. Aşa cum ştiu că tot ceea ce făcea era neomenesc dar pentru binele
oamenilor. Bileţelele le-am învăţat pe de rost, iar primul, semnul de
carte, deşi foarte târziu, m-a
determinat să reuşesc in cele din urmă conexiunea cu biletele de tren. Biletul
lui sau pagina 5, rândul 7 – „vas de război”. (Trebuia să plece.) Biletul meu,
sau pagina 7, rândul 5 – „acelaşi regiment cu mine, cînd mă aflam în garnizoana
din Valence.” (Trebuia să mă lase cu cineva care îmi putea oferi siguranţă
...şi chiar mai mult.) Citat din Contele de Monte Cristo, Editura Hyperion,
Chişinău, 1992, volumul 1.
Acesta este
bileţelul meu pentru tine, Christi, chiar dacă este doar un email. Ştiu cât de
greu ţi-a fost să mă înveţi să zbor pentru ca mai apoi să nu pot fi a ta. Ştiu
că fericirea este acceptarea suferinţei în numele iubirii. Acum, în anul şapte
al despărţirii noastre, vreau să aflii că privesc mereu printre stinghii de
lemn, pe sub tocuri de uşi şi prin orice crăpătură, noapte de noapte, mii de
nopţi, căutând fascicule de lumină. Dorm chircită, fără să mai fi întins
vreodată mâinile după cineva. Cred că ştiu cine eşti cu adevărat, dar nu voi
scrie aici fiindcă, vreau, nenorocitule, să pui textul ăsta la sfârşitul cărţii
pe care îmi doresc să o publici, dracu’, odată! Azi am dat foc semnului de
carte, bileţelului tău, fiindcă este prea crud şi m-am săturat să plâng în
fiecare noapte. Am păstrat in schimb flanelutza care între timp a fost spălată
de multe ori, însă în mintea mea, de fiecare dată când o sărut, are mirosul tău
de tată, frate, prieten şi iubit,
miroase a sudoare sălbatică, a bărbat, a puritate şi mai ales a salvare. La
cinema cer mereu locurile si rândurile 5 sau 7. Tresar de cate ori mă uit la
ceas şi este ora 5 sau 7.
Azi m-am dus iar
în gară. Iartă-mă dacă nu sunt coerentă. Plâng şi scriu. Plâng. Angajaţii s-au
învăţat cu mine. Au numărul meu şi îl
sună pe Laurent.
„A lăsat Christi
un bilet spre Braşov pentru mine? Vagonul 7, locul 5. Uitaţi poza lui!”. Apoi
cad.
