CONTESA

CONTESA

Deşi o regăsisem pe Andreea la Constanţa şi ştiam că pentru mine nu există altă femeie pereche, totuşi continuam să rămân un iubitor de oameni, un scriitor, iar condiţia artistului este una înconjurată de fani, de regulă de sex opus şi eu nu mă puteam plânge de lipsa simpatizantelor nici în ruptul capului. Spun „Andreea” pentru că o citez chiar pe ea după întâlnirea de pe plajă, moment în care abia am îngăimat „maaaica Andreea!”. Atunci mi-a aplicat răspicat corecţia: „Andreea fără anteriu”.

Într-adevăr nu mai era măicuţa dintre zidurile mânăstirii, fiinţa împărţită între mine şi Creator.

O, Doamne, ce lupte se dădeau în perioada aceea, cu sufletele noastre. Plângea de câte ori făceam dragoste. Eu eliminasem deja păcatul, însă ei, sărmana (o mână de om), îi era cu neputinţă să se lepede de vreunul dintre noi. Nici nu este de mirare că ne-a păstrat, dar nu ne-a mai atins pe niciunul.

După ani revăd clipele în care-şi arunca straiele monahale şi se făcea colac în jurul meu, acolo unde noi botezasem locul: „casa noastră de sub stâncă”.

Vremea ne schimbă. „Brazilianca mea” se transformase total; o femeie activă, puternică şi toată numai zâmbet. Ce se ascundea în spatele ăstora ştim doar noi şi Creatorul. Lovitura de graţie mi-a dat-o când mi-a spus că mă căuta şi nu se afla întâmplător pe plajă ci pentru că îi era dor. Mă căuta de mult timp şi tocmai de aceea v-am mărturisit condiţia artistului flancat de simpatizante, fiindcă intrând în relaţie cu persoane apropiate mie a avut informaţii exacte şi a ştiut unde să vină la momentul potrivit.

După o bălăceală în mare, seara mi-a mărturisit cu tristeţe că ne este dat să nu fim împreună.

- „Hei, tu, domnu Cristi”, zice în amintirea vremurilor de-nceput, am observat de la fanele tale că te apelează „conte” sau „montecristo”! Uite domnule cât de celebru eşti! Uza de un ton uşor ironic, însă remarcasem o urmă de gelozie, ceea ce nu m-a făcut decât să-mi dau seama că insemnam mult pentru ea.

I-am povestit pe îndelete cum s-a ajuns de la pseudonimul Cristian Munteanu, accidental, la aceste apelative, am sorbit ce mai rămăsese în pahare, apoi am pornit agale pe faleză.

O noapte magică după atâţia ani, în care cel mai frumos gest pe care putea să-l facă a fost acela de a merge cu mâinile împreunate pe sub braţele mele şi cu obrazul lipit de umărul meu gol. Se lăsa purtată de mine şi de cadenţa paşilor mei, coapse lipite de coapse, ca într-un joc de copii.

- Tu eşti conştient că nu putem fi împreună şi că e posibil să nu ne mai vedem vreodată.

Erau vorbe dictate de mintea inimii, o inimă pe care experienţa acumulată mă asigura că a fost, este şi va rămâne o inimă mare şi frumoasă ca două aripi de înger, dar sfâşiată de neacceptare, neregăsire, neîmplinire…

-Dacă tot m-ai persiflat referitor la apelativele mele –încerc eu să destind atmosfera- iată că te voi numi „Contesă”; contesa lui montecristo sau de ce nu, chiar Mona Lisa. Privirea ta este copia fidelă a privirii Mona Lisei, apoi m-am întors, m-am aplecat puţin şi i-am sărutat ochii. Am luat-o în braţe şi, cum abia aştepta, ne-am sărutat uitând de noi, am pivotat de jur-împrejur cu ea de nu ne mai puteam opri; iar ne căutam buzele, ne căutam pielea cu mâinile, ea îşi plimba degetele pe chipul meu şi picioarele le urcase pe mine, colac peste bazin, aşa cum făcea pe vremuri. Faptul că urma seria aceea de trepte de la capătul falezei ne-a tăiat elanul amoros.

-Bine, Conte, cum vrei tu! Să ştii că mi-e frică, mi-e frică de ceea ce este şi de ceea ce se poate întâmpla. Să rămânem raţionali.

Dialogul acesta se desfăşura intr-o notă în care ar fi plâns şi pământul. Abia îşi găsea cuvintele sufocată şi tremurând, iar obrajii erau doar nişte albii pe care curgeau ca să cadă în nisipul cald încă, lacrimile ei.

-E clar că nu ne vom mai vedea în viaţa asta.

-Contesă, am adormit şi m-am trezit cu tine-n gând ani de zile, te-am căutat, am tresărit la auzul numelui tău, te-am aşteptat şi te aştept mereu. Habar n-ai ce însemni pentru mine. Te iubesc. Cea mai mare fericire este să pot muri pentru tine dacă trebuie. Cât despre faptul că nu ne vom mai vedea, spune-mi Andreea: când îl iubeai pe Dumnezeu, pe care sunt convins că-l ai în suflet şi acum, spune-mi te rog, îl aveai lângă tine? Nu. Păstrez natura mea umilă de muritor, însă crede-mă şi lasă-mă să te iubesc oriunde şi a oricui vei fi. Atât îţi cer şi nu cred că este mult. Aşa cum nu-l avem pe Dumnezeu pe canapea, dar îl iubim şi ne iubeşte, aşa permite-mi să-mi dedic restul vieţii iubirii ca jumătatea mea de suflet după care am tânjit atâta amar de ani!

Plângea şi tremura. Dacă nu ar fi avut mâinile pe după gâtul meu cred că ar fi căzut. Îi simţeam greutatea trupului pierdut.

-Te iubesc contesă! Câtă vreme lumea va fi întreagă cu mine, te voi iubi oriunde m-aş afla. Poate şi dincolo de lume, cine ştie!

-De ce, de ce Cristi? De ce ni s-a dat…

I-a picat capul inert şi am fost nevoit să-i bag mâna pe sub fese ca să o pot lua temeinic în braţe. O duceam spre hotel şi perechile de pe faleză ne urmăreau cu uimire. Am mers cu ea în braţe vreo 15 minute timp în care a fost necesar să spun unor persoane că a făcut o criză şi nu-i nimic grav. În cameră i-am dat un pahar cu apă rece şi am stat până şi-a revenit.

-Pleacă alergătorule, pleacă acum!

-Dumnezeu nu pleacă niciodată, contesă! Doar că noi nu vedem unde este.

Am închis încet uşa în urma mea.

fragment din TEHNICI DE SUPER-VIETUIRE

@ Cristi Iordache

Estuar

Din risipa de mine am aflat din ce sunt. M-am privit pe bucati, apoi am inceput sa ma strang.

Din tot ce am pierdut mi-am dat seama ce am. 

Din daramarea micului meu univers m-am regasit intr-o dimensiune despre care pot tacea in toate cuvintele lumii.

Din toate greselile am invatat ceea ce nu am nevoie nici sa repar nici sa regret.

Din tacerea impacarii cu bucatile mele adunate, am iubit TOT pana la risipa urmatoare. 

Dintr-o iubire am cazut mereu in alta mai mare!

De oameni!

Monaigle

Monaigle

"Doamnă,

aş fi crezut că zbori dacă nu auzeam vântul 

şi aripile tale căzând. Am văzut apoi pietrele 

smulse din piept."

Există acvila cu povestea ei de viaţă perfectă-

acvila zdrobită impecabil,

sfâşiată ca dracu' din cap până-n picioare şi

despre care se tace mai departe din vorbă-n vorbă.

"Mă dureai cu fiecare îmbrăţişare, însă iubeam 

stânca din care mă loveai 

după înălţare ca pe cel mai ascuns loc 

în care găsisei odihnă,

                                                             Doamnă"

ZBOR SI PLOAIE

Sunt singur printre stânci cu vârf de stele,
cobor şi urc purtând o lume-n spate,
din lumea toată nu e nimeni să-mi arate 
un drum spre vârful gândurilor mele.

Mă culcă ploaia, vântul mă îndreaptă,
eu zdrenţuiesc pământul ăsta mare
s-ajung la capătul fără hotare,
acolo unde visul tău m-aşteaptă.

Am să colind cât pietrele mă lasă
şi tălpile-mi fac albii spre lumină,
chiar dacă norii vor ca să mă ţină
copil de ploi, eu vin să-mi fii mireasă.

Priveşti spre munţi şi ştii că ăsta-i datul,
la piept să mi te joci cu zbor şi ploaie,
în mâinile-mi-căuş să-ţi faci odaie,
s-atingi cu mine-adâncul şi înaltul.

1 noiembrie 2012

@Cristi Iordache

a plouat printre mine si femeia in alb

singur 

în ploaie

a dracu' de frumoasă toamna asta

părul mi-e ud şi eu pe dinăuntru

de la coastă mi se trage

a plouat printre mine şi femeia în alb

cu rochie de mătase

ce mătase şi dantelă sub noi

când mă ploua departe de mesteceni

cu ramuri plângătoare

singur

STEAUA DINSPRE NORD

Nu mai scriu poemul acela. Era unul despre

cartea din care curge sânge la fiecare pagină impară –

un fel de zi-noapte cu instabilitate atmosferică.

Cititorii caută constelaţii cu degetele înroşite în averse,

cititorii caută Steaua Nordului care de-acum a devenit o „mimoză”.

Dar nu mai scriu poemul chiar dacă ei păstrează cartea

cu autograf pe pagina unu (încă de când nopţile erau senine).

Pe-atunci credeau în Steaua Nordului şi ea se aşeza mereu

în stânga lor ca un înger gata să facă lucruri de-astea simple

pe care le fac îngerii din cărţile cu îngeri. Nu mai scriu nimic

de când cititorii şi-au tăiat la dreapta, venele dinspre Dumnezeu.

Nordul rămâne nord, cerul rămâne cer, la fiecare pagină cu soţ.

@Cristi Iordache

Pur si simplu, Doamna!

Doamnă,

căderea-mi la picioarele tale

e ţărm şi nu incest.

M-ai născut să te joci cu mâinile în părul meu,

să fiu valul de ape termale în care te scalzi pe dinăuntru,

m-ai născut să facem lumii cărare când m-aştern

ca nisipul fierbinte la picioarele tale.

Căderea ta 

în mine, e ţărm şi nu incest,

Doamnă!

Iubeste

[...Cascada care îi udase mai devreme dulama nu se mai auzea deloc. A ţipat ca din gură de şarpe timp de câteva secunde iar ecoul dintre stânci amplifica sunetul pe toată întinderea din chei. “Doamne Iisuse Hristoase!”, un strigăt cu triplă rezonanţă, ca la rugăciune, dar şi ca un păcat mare, păcat, păcat.

Stătea goală, în picioare, cu umerii aplecaţi, cu bărbia în piept şi părul auriu răvăşit peste faţă şi sâni. Mâinile îi erau inerte şi albe, iar eu o priveam marcat de suferinţa ei, însă destul de crud pe lângă ce simţea sau mai bine spus, ce nu mai avea putere să simtă.

Pentru o clipă m-a fulgerat gândul vinovăţiei legat de tot ceea ce se întâmplase în ultima vreme între noi. O priveam şi mi-am dat seama că nu am făcut decât să fiu eu însumi, să nu-mi cenzurez sentimentele şi acţiunile. Eram egoist. Cu ce lucra eul meu?

“Doamne Iisuse Hristoase…”, mi-a întrerupt brusc gândurile cu glasul răguşit, rostind silabic şi mai mult în şoaptă “…fiul Lui Dumnezeu…”, din ce în ce mai stins, apoi a tăcut fără vreo continuare. Nu mai voia miluire, nu mai vedea, nu mai ştia. Asta era ceea ce puteam percepe atunci. Mi-a fost teamă să-i îndepărtez şuviţele de pe chip. Şocul ar fi fost şi mai mare.

Eu îi provocasem suferinţa asta? Ea însăşi? Noi? Aveam noi puterea să ne facem atâta rău? Întrebări, întrebări pe care trebuia să le opresc.

O priveam în continuare şi o împărţisem în două, cu aceeaşi cruzime, o cruzime a posesivităţii şi ataşamentului, stări care funcţionau de fapt de ambele părţi. Ne aparţineam de multă vreme fără a ne da seama. Acum, în ochii mei, jumătate era femeia cu sufletul sfâşiat de durere, aplecată de povara păcatului, cu inima împietrită şi chipul schimonosit, iar cealaltă jumătate era femeia frumoasă, femeia mea cu trup sculptat, carne din carnea mea, sufletul pereche, “aripa ta stângă”-după cum îi plăcea ei să-şi spună- aripa pe care-mi ceruse în chilie într-una din ultimele zile, s-o dezlipesc, s-o rup, dar “să poţi tu, că eu nu pot”, mi-a zis atunci, ca o premoniţie a ceea ce avea să urmeze, ca o îndepărtare a inevitabilului, dar…”să pot eu”.

M-am lăsat să cad în genunchi lângă tălpile ei, am cuprins-o şi-am început să o mângâi pe spate atât cât puteam întinde braţele şi să-i sărut ca un nebun fiecare bucăţică de trup - pielea ei, carne din carnea mea. O strângeam abandonându-mi buzele necontrolat până când am simţit nevoia de repaos, am inspirat adânc, m-am ridicat, am luat-o încet pe pătură şi i-am lipit capul de pieptul meu. Am prins cu mâna stângă anteriul şi camilafca de lângă noi şi le-am aruncat pe spate ca să nu le mai vadă.

Îi ascultam plânsul sacadat care dispărea lent. Nu ştiam că plânsul are măsură în cazul ei, dar chiar dacă durerea persista, a venit momentul să-mi rămână pe piept, inertă şi tăcută. Habar n-aveam ce să spun şi totuşi am rupt tăcerea:

-          Maica Andreea…am încercat să-i şoptesc.

-          Andreeeea! a ţipat aşa de tare ridicând capul a revoltă, încât am tresărit scurt apoi cu un zâmbet -acelaşi zâmbet crud- i-am apucat crucea de la gât, i-am smuls-o şi fără să aibe timp de ripostă, i-am prins mâna ţinând crucea între palmele noastre. Se mai liniştise, ori era semnul unei furtuni ce avea să vină?

-          Andreea, Sfântul Augustin are un îndemn: “iubeşte şi fă ce vrei!”

S-a aruncat cu totul peste mine şi a început să râdă în hohote. Un râs macabru şi haotic…]

(fragment din TEHNICI DE SUPER-VIETUIRE)

Tehnici de super-vietuire (fragmente)

BAZA DE ANTRENAMENT ARDEAL

Uşor confuz, deschise jurnalul şi se lăsă visător pe spate. Reciti la întâmplare, cu un zâmbet nostalgic în colţul gurii. Trecuse de multă vreme peste toate acestea, însă nu-şi ignora niciodată amintirile. Doar intra în casa lor, le mângâia pe creştet, apoi pleca pe drumul lui. Casa le-o construise tocmai pentru a nu se ţine după el, pentru a fi liber.


ZIUA XV


Ştii prietene, mă gândeam că tu ai putea să m-ajuţi.

Nu.

N-am nevoie de salvatori. Este vorba despre un desen. Mie nu mi-a plăcut niciodată. Fumam şi beam bere la cursuri.

Fumam şi beam.

Acum vreau un desen.

Desenează-mi o sferă şi pune chipul meu în ea. Nu aşa cum îl vezi, ci cum îl simţi.

Un nimic viu colorat, o rană deschisă, o mizerie cu nuanţe cenuşii, sau de ce nu, doar nişte tălpi.

Pentru tălpi sfera trebuie să fie mare, prietene. Ele au colindat poteci prin suflete şi se pregătesc să lase urme în mine. Pelerinajul acesta va ajunge la capăt de drum şi tălpile-mi vor călca apăsat pe
inimă.

Fără fundal, amice !

Îţi voi spune dacă sângele meu este alb sau negru când îmi voi scoate carnea de sub unghii.

Să-mi faci, te rog, desenul!



*


Am stat şi sub măslin şi sub smochin.

Fumam şi beam.

Eu n-am atins pământul cu dreapta la umbra copacului Bodhi. Ştiu că-i târziu,
însă mi-ai spus să te caut oricând.

Mamele noastre vorbesc despre noi. Noaptea-mi şoptesc fecioarele cerului, cum stau ele şi ne plâng viaţaşi moartea, dincolo de nori, ţinându-se de mâinile miruite şi scânteind ochii lor.

Viaţa şi moartea.

Veşnicia.



*


Iau lecţii de supravieţuire, prietene!

Nu uita desenul acela cu mizerii, nimicnicie, răni şi mai ales tălpi cu bucăţi din inima mea, sub unghii.

Doar tu poţi să-l faci, că a ta este sfera.

Miluieşte-mă pe mine, păcătosul !


(…) 

MAICA ANDREEA

-Domnu’ Cristi, hai că ieşi mai târziu sau termini mâine, alfel o să te-mbolnăveşti.

Ploua torenţial. Ea avea o umbrelă destul de mare, dar nu suficient pentru a ne feri pe amândoi de stropii reci, aproape legaţi între ei. Apoi, eu mă mişcam rapid când la dreapta când la stânga, astfel încât aveam impresia că ameţise alergând cu umbrela după mine. Curtea era pustie.
M-am ridicat şi am plecat la pas către poartă.

Primăvara aceasta se împlinea un an de când mă ocupam de grădini. Îmi plăcea ca totul să fie admirat şi de cele mai multe ori asta se întâmpla. Grădinile mele puneau în umbră o întreagă istorie.Turiştii uitau pentru ce au venit şi se pierdeau minute bune la fiecare spaţiu floral sau element peisagistic. Nu-mi pot ascunde mândria. Nici pe aceea că făceam parte din viaţa aşezământului şi deseori mă purtam ca un ghid, preluând grupuri şi împărtăşindu-le cronologia faptelor şi amănunte din lunga existenţă a mânăstirii.
Acum, la sfârşit de martie, cerul întunecat şi ploaia deasă păreau puse de mâna omului alături de zidurile înalte şi vechi de peste cinci sute de ani. Era o cetate dispusă în careu, cu o singură deschidere - poarta pe care sute de ani intraseră voievozi, călare. Dacă aş fi creat o pânză, imaginea ar fi arătat ca după o luptă. Neagră, tristă, rece.

-Hei, tu, domnu’ Cristi, unde mergi?
-Mai am ceva pe alee, îi răspund, în timp ce maica Andreea mai mult fugea în urma mea, încercând să mă protejeze cu umbrela.
-Domnu’ Cristi eşti ud rău !
Imperativul din voce m-a oprit brusc şi m-am întors către ea, care din inerţie aproape m-a luat în braţe. Tot atât de repede a făcut un pas înapoi şi a spus, oarecum încurcată:
-Hai la mine-acasă domnu’ Cristi, să usuci hainele şi să te ştergi pe cap.


(...)

ZIUA IV - BAZA DE PREGATIRE ARDEAL


Deşteptarea.
Deşteptarea nu este trezire.
M-am sculat buimac de nesomn.
Gânduri. Observ că ele sunt confuze atunci când programul este încărcat de activitaţi fizice şi mentale.
Dorm undeva între veghe şi somn profund, pe reprize ca într-o competiţie. După fiecare pauză am speranţa că voi câstiga, adică mă voi scula odihnit şi lucid.
Deşteptarea nu este trezire.
Am pierdut şi ultima repriză. Sunt confuz, dar nu-i nimic grav; zilele trec oricum.
La ora zece mă voi întâlni cu L.A. să-i vorbesc despre riduri şi lacrimi.
Poate şi despre zâmbete forţate.
Sunt un pribeag printre grimase.
Oamenii buni şi nebuni, toţi, au faţa schimonosită.
Acolo este inima lor.
Mimica îi ţine în viaţă.
Sunt printre ei şi poate ca ei, dar nu mă văd cu toate că aş vrea. Îmi caut oglinda. Mai ales cu L.A., care este învăţător. Îmi cere să scriu “Ana are mere” dar eu nu ştiu să fac decât bastonaşe.
De vorbit pot vorbi despre altceva, nu despre Ana.
Despre Maria şi Maria Magdalena, pentru că ele poartă durerea lumii.
Merele sunt fructe.
Oprite.
Deşteptarea nu este trezire.
Privesc bagajele oamenilor. Nu ştiu ce duc cu ei.
Şi eu port lucruri inutile. Cioturi, pietre, bucăţi de inimă. M-am obişnuit să le car.
Aici.
Aici sunt învăţători. Ei spun că am nevoie doar de o sacoşă. Ce să arunc din desagă? Nu ştiu acum. Cred că trebuie să scot tot şi să le întind ca la talcioc, apoi să aleg.
Asta este! Iau doar ce-mi trebuie.
Deo gratias! Adevărul era lângă mine.
Drumul va fi mult mai uşor. Voi renunţa la toate.
Vreau o inimă întreagă şi respiraţii adânci.
H.O.L. este “pedagog de şcoală nouă” şi m-a dat pe spate.
Cu scaunul.
Cineva m-a prins.
Am uitat să-i spun că mi-era totuna dacă picam.
Dacă porneam într-o escaladă cine m-ar fi prins? Ador să mă caţăr pe trasee dificile.
Acolo nu te salvează nimeni.
Deocamdată adevărul meu rămâne la mine.
Poate voi găsi un adevăr universal. Pentru asta am nevoie de o eroare.
S-o descopăr!
Aici.
Aici nu mai sunt porţile înalte cu balamale şi zăvoare.
Aici doare.
Cu faţa distrusă de suferinţă, cu paşi rari şi grei S.D. se îndreaptă către o scrumieră plină, întinde mâna tremurândă şi ia un chiştoc. Îl aprinde împăcat. Eu mă scurg cu mâinile pe gard şi mă buşeşte plânsul. El este împăcat. Eu nu.
Mă adun imediat pentru că drumul este lung. Pe măsură ce voi obosi, probabil, voi mai arunca din desagă ceea ce prisoseşte.
Îi aduc un pachet de ţigări şi o cafea.
Deja sunt mai uşor.
Pornesc la drum însoţit de D.D.P. Este ghid şi face câţiva paşi cu mine. Cunoaşte bine zona. Mi-arată poteca şi pleacă.
Fac un popas, mă culc şi aştept deşteptarea.
Aici.
Aici deşteptarea trebuie sa fie trezire.


SCRISOARE


Acolo.
Acolo deşteptarea sigur va fi trezire. Gândurile nu vor mai fi confuze. Nu-i prea târziu să te descoperi pe tine, să vezi în oglindă ceea ce îţi place, ceea ce nici nu credeai că eşti şi poti fi.
Tu crezi că ştii să faci doar bastonaşe, dar eu ştiu că poţi scrie mai mult decât “Ana are mere”. Am văzut în tine o parte din divinitate pe care trebuie să o laşi să se dezvolte şi să erupă ca un vulcan. Vei fi uimit de puterea din tine şi de ceea ce poţi lăsa în urma ta.
Acolo.
Acolo vei lăsa tot bagajul pe care îl cari inutil: “cioturi, pietre, bucăţi de inimi”. Vei şti să faci diferenţa între sinceritate şi zâmbete forţate. Aruncă din bagaj tot ce e în plus şi pune în locul gol tot ceea ce te ridică şi îţi face sufletul să tresalte.
Chiar dacă ţi-era indiferent dacă ai fi căzut cu scaunul, chiar dacă tu consideri că viaţa ta nu are valoare, eu ştiu că va străluci tot ce porneşte de la tine şi că viaţa ta e mai importantă decât crezi, atât pentru tine cât şi pentru cei care au nevoie de tine.
Acolo.
Acolo în spatele “porţilor înalte cu balamale şi zăvoare” este durere şi suferinţă. Durerea zilelor care au trecut fără a face ceva de folos, fără a fi tu însuţi, durere la gândul că ai putut dezamagi pe cei dragi, pe cei care te-au dorit altfel, pe cei care au avut şi au nevoie de tine.
Acolo.
Acolo e un loc de răscruce, locul în care viaţa ţi se schimbă. Cineva de sus a îngăduit să treci prin acel loc pentru că viaţa ta are valoare şi e timpul să laşi în urmă durerea, suferinţa, dezamagirea. A trebuit să întâlneşti suflete chinuite, “lacrimi şi grimase”, “zâmbete forţate”, vieţi distruse, pentru ca să îţi dai seama că viaţa are sens şi merită trăită cu intensitate şi luciditate maximă.
Acolo.
Acolo deşteptarea sigur va fi trezire!

(...)

MAICA ANDREEA

„Acasă” era expresia folosită de fiecare măicuţă şi însemna chilia, camera în care locuia. Aş alege o definiţie mai apropiată de garsonieră, căci vă mărturisesc zâmbind; mulţi şi-ar fi dorit acel confort! Un hol grandios, pe laterale baia şi o mică bucătărie, iar în faţă o încăpere spaţioasă şi caldă. Aţi spune că nu este mare lucru, dar amenajarea interioară, utilităţile, mobilierul, toate din gama de lux, stârneau invidia oricăruia dintre noi. Monahia Veronica Barbu, stareţa mânăstirii, păstorea obştea cum nu se poate mai bine. Îi era greu, foarte greu, avea căderi, accese de panică, dar nu ceda. Îmi spunea atunci când mă plângeam de anumite probleme:
-Eu ce să mai zic, domnu’ Cristi, că am de crescut treizecişitrei de copii? Facem o cruce! şi se închina încercând să fie senină, să-şi ascundă chipul schimonosit de spaime. Mă ruşinam în neputinţa mea şi de cele mai multe ori plecam mai puternic.
Se instala sentimentul acela de egoism, în care te raportai alteritar şi celălalt, suferind, îţi oferea superioritate şi plăcere.

-Sunt plin de noroi, unde pun cizmele?
-Pe hol...aici domnu’ Cristi.
Am încercat să nu las prea multe urme, insă apa scursă pe pantaloni îmi udase ciorapii şi tot mi-am desenat tălpile pe gresia strălucitoare, în drum spre uşa pe care mi-o deschisese.
M-a îmbătat mireasma din cameră. Era parfumul unui înger. Aşa cred, pentru că nu l-am simţit decât acolo şi nu-l puteam compara cu nimic. O flacără pâlpâia în candela de pe peretele stâng şi era înconjurată de şapte sau opt icoane. Eram puţin stingherit. Mă oprisem la intrare lângă dulap şi fără nicio vorbă mi-am scos şosetele. Aveam degetele roz şi zbârcite, iar apa continua să picure de pe pantaloni. Nu prea îmi controlam atitudinea căci mă confruntam cu ceva inedit. La fel, maica Andreea, palidă în faţa mea, nu ştia cum să facă pe gazda, astfel încât am fost nevoit să rup tăcerea, cerându-i un prosop.
-Numai puţin!
După ce-mi întinde prosopul, iese cu ceva textil la subraţ.
În dreapta, imediat lângă mine un corp lung de mobilier, cu rafturi în partea de sus, rafturi pline cu obiecte religioase şi foarte multe cărţi. Tot pe aceeaşi parte, în continuare, patul cu cinci icoane deasupra lui, pe perete.
„Aici pluteşte un înger”, gândeam eu, din nou, uimit de ce mi se-ntâmplă.
- Nu te-ai şters domnu Cristi?
Îmi ia prosopul din mână, apoi începe să-mi şteargă părul.
-Trebuie să dai jos hainele astea să le punem pe calorifer.
Încremenisem. N-o văzusem niciodată fără anteriu, fără batic şi camilafcă. Părul doar ştiam că-i blond (îi zărisem câte-o şuviţă, uneori), însă nu-mi închipuiam sclipirea aceasta de basm, cu buclele curgând răvăşite pe spate, peste puloverul gri, de mohair. Dulama udă o schimbase cu o fustă neagră ce-i trecea puţin de genunchi. Ce femeie! Doamne, cât era de frumoasă!
-Maică, dar sunt ud până la piele.
-Am eu ceva de schimb.
Dă din cap spre dulap şi îmi scoate un pantalon sport şi un tricou.
-Cred că vor fi mici, dar până ţi se usucă ale tale, domnu’ Cristi, nu te vede nimeni.
Încerc să-mi scot bluza, însă fiind mulată şi udă se opreşte în zona omoplaţilor. Mă ajută. Îi simt degetele calde urcând spre umeri şi mohairul lipit de spinare.

Mă tulburase de-a dreptul, mă treceau fiorii şi nu de frig!
Poate că mă aşteptam la un astfel de deznodământ, poate doar visam. Aveam impresia, după anul petrecut alături de ea, că nu-i eram indiferent. Când ajungeam dimineaţa în curtea mânăstirii, ea ori termina de întins rufele, ori termina de greblat frunzele; indiferent ce făcea, se afla acolo când nicio altă măicuţă nu era şi întotdeauna mă întâmpina spunându-mi că tocmai ce a terminat cutare sau cutare.
Unde se găsea păcatul, cine greşea? Întrebările astea nu-mi dădeau pace. Jumătate din noaptea care trecuse mă gândisem numai la ea şi chiar scrisesem câteva versuri.
Dumnezeul nostru dacă ne-a creat după chipul şi asemănarea sa, ne-a dat şi mintea, dorinţele şi faptele sale. „Poate aşa vrea Dumnezeu”, gândeam.

-Ţi-au îngheţat mâinile, spune atingându-mă de parcă am fi vrut să împărţim bluza.
-Da! îi răspund mirat şi-mi pun dosul mâinii drepte în palma ei, apoi încet, parcă să n-o sperii, îi cuprind mâna cu palma stângă. Palida mea Andreea, se îmbujorase, capul îl ţinea aplecat şi, ceva la care niciodată nu m-aş fi aşteptat; a adus cealaltă mână peste a mea. Nu mişca. Îi auzeam doar respiraţia sacadată. Privirea nu o ridica. Aveam mâinile lipite ca-ntr-un joc şi nu schiţa nicio retragere. Doar respira din ce în ce mai puternic.

Un moment unic. Nu comunicasem atât de mult niciodată. De vorbit vorbiserăm destul. Acum frazele curgeau în tăcere. Chipul ei, care adunase tot sângele, mîinile calde (le percepeam răcindu-se uşor, de emoţie), fruntea aplecată, acceptarea atingerii, nemişcarea din faţa pieptului meu gol, din faţa mea, toate acestea sugerau aşteptarea, dorinţa, nevoia. Cred că la rându-mi îi spuneam exact ceea ce voia să audă. Cuvinte criptice prin aţâţarea simţurilor; sonore prin suflul ca o declaraţie de iubire venită vulcanic din adânc şi olfactive (eu miroseam a năduşeală şi a ploaie, ea a mir şi cer). Cuvinte tactile când ne atingeam mâinile şi, atunci, ne plimbam inimile printre degete până ajungeau să se mângâie în palmele noastre.
Am lăsat inimile strânse undeva între noi şi mi-am dus mâinile, alunecând uşor cât să n-o tulbur, cu mişcări circulare i-am luat sânii prima dată şi pentru totdeauna, apoi am continuat către spate, urcând stânga ca un pieptene prin păr şi lipindu-i tâmpla de obrazul meu, iar cu dreapta am cuprins-o, aducând-o la piept. Piciorul i-l prinsesem între ale mele şi aşa nemişcaţi, reprezentam imaginea fidelă a unui pas de dans. Pantalonul meu îi udase fusta şi cred că şi zona pubiană. Pe mine mă răscolea partea dreaptă a pântecului ei, acolo unde bărbatul este mai sensibil. Mă ţinea sfioasă, cu vârful degetelor, de umeri. Buzele mele o atingeau fin. Am continuat sonor şi tactil cuvântul criptic, fără nicio tendinţă de manipulare, ci dintr-o pornire firească. Mi-am umezit buzele apoi i-am şoptit cald, silabic, în continuare lipit de urechea ei:
-An-dre-ea!
A tremurat vizibil, ca un tic, şi abia a îngăimat:
-Mmm!
Nu aveam nimic de spus, doar trăiam prin cuvântul rostit.
-An-dre-ea!
-Mmm!
Şi-a întins palmele şi le-a adâncit bine în umerii mei, încercând să mă facă una cu ea. Pentru prima dată nu uzam de apelativul „maică”. Era sublim ce mi se-ntâmpla. Nu mă puteam opri. Nici ea.
-An-dre-ea!
-Mmm!
Obrazul mi se uda. Lacrimile-i curgeau în colţul gurii mele şi mai departe pe bărbie. Sărate şi calde.
Aveam nevoie să continui momentul de vis, dar introducând treptat şi subtil o doză de conştientizare, de realism. Nu voiam să-i provoc suferinţă. Orice bruscare putea constitui un şoc distructiv pentru mentalul ei, deja răscolit.
(...)

(Baza de pregătire Ardeal)

ZIUA XXIII


D.D.P. este ghid. Cunoaşte traseele uşoare şi dificile deopotrivă. El are certitudini în privinţa potecilor. Eu fac doar presupuneri şi asta nu-i place.
Nu sunt convins care dintre noi deţine adevărul, sau dacă nu cumva acesta este împărţit.
Certitudinea se poate nărui precum pietrele care tocmai au blocat traseul A, cu toate că D.D.P. îl parcursese de curând. Certitudinea este tehnică, practică şi raţională. Un soi de ştiinţă exactă.
Presupunerea, prin însăşi definiţia ei, pendulează între adevăr şi eroare. Ea răspunde la simţuri interioare. Este o explozie a subconştientului.

*
Traseul A poate fi chiar marcat, dar la un anumit punct să fi devenit inaccesibil. În cazul acesta certitudinii i se atribuie valoare de fals.
Traseul B, al presupunerii, are şi el o doză de raţionament, exemplu dat de urmele proaspete. Poate fi poteca spre vârf, dacă nu cumva urmele descoperite au fost la rândul lor lăsate de turişti rătăciţi.
A şi B, două sinuase către acelaşi punct C.
Certitudinea dovedită validă rămâne latentă şi nu i se poate atribui valoarea de adevăr, întrucât a fost un adevăr la emiterea ei. Cea invalidă îsi pierde ortoepia, devenind un instrument inutil de raţionament.
Presupunerea cu rezultat pozitiv, deci validă, este o reuşită ca rezultat al emiterii, iar cea invalidă rămâne conform definiţiei, un act căreia i se poate atribui valoare de adevăr, indiferent de rezultat.
Certitudinea se vrea absolută. Comparate, ambele sunt relative, însă cea dintâi poate deveni lesne o eroare, pe când cea de-a doua va rămâne indiferent de rezultat, un adevăr.
A şi B sunt puncte ancorate în nisipuri mişcătoare.

*
D.D.P. este ghid, eu doar un simplu căţărător. Împreună trebuie să atingem punctul C.
El dacă greşeşte traseul, se întoarce şi porneşte pe altul. Dar are nevoie de mine. Eu sunt turistul-client, acum lipsit de antrenament.
Îmi trebuie rezistenţă.
Tehnici de rezistenţă şi lecţii de supravieţuire.
Mă antrenez.





DROGATA MEA IUBITĂ, DORA


(…)
- Măh, dar nu-i suport şi gata!
- Ba nu e gata, Dora! Tu ai o problemă, nu ei!
- Eu, da. Mereu am avut „o problemă”. De-aia m-au violat prietenii.
- Eraţi nişte drogaţi, înţelegeaţi voi ceva despre prietenie? Şi nu te mai compătimi, pentru că nu te-au violat, ci ai făcut tu pe sexoasa în faţa lor. Când te-apuci să-i cauţi în şliţ, ăla nu mai este viol!

Cred că fusesem prea dur, chiar dacă ştiam toate acestea tocmai de la ea. Şi-a acoperit faţa cu mânile şi a început să plângă înfundat, cum nu o mai făcuse de multă vreme. Am mângâiat-o pe cap şi am îngăimat un „iartă-mă” în care nici eu nu credeam, apoi i-am băgat mâna dreaptă pe sub coapsele goale şi stânga pe după spinare, m-am împins în genunchi şi am ridicat-o de pe canapeaua de lângă sobă. Am ţinut-o aşa timp de câteva minute, mişcându-mă lent în laterale. Linişte. Doar lemnele trosneau ritmic în sobă, ca într-un cântec de leagăn. Am dus-o în cele din urmă în patul de la fereastră, m-am întins lângă ea şi i-am îndepărtat mâinile de pe chip.
- Ştii, văd mereu dimineaţa aia în care m-am trezit pe covor. E oribil să-ţi miroşi propriul rahat împrăştiat pe corp. Pielea parcă îmi era dată cu lipici.
A oftat adânc şi a întors capul spre peretele înclinat al cabanei. Şi-a îndreptat braţul şi pipăia lambriul de brad, continuând să vorbească rar, de parcă ar fi fost sub hipnoză.
- Eram o pictură mizerabilă de alb, gri şi maro. Când am reuşit să mă ridic, simţeam pielea strânsă ca atunci când ne-am dat cu nămol la Mamaia, doar că în loc de praf negru, picau de pe mine cojiţe albe. Ţie nu ţi-a fost scârbă de mine? Mie mi-ar fi fost.
A întrebat retoric. Ştia răspunsul. Nu mai plângea. M-am aplecat peste ea simţindu-i sânii reci sub piept şi am început să-i sărut toată partea stângă a feţei.
Îmi spusese acum vreun an, după ce îşi mai revenise, că cel mai mult o linişteşte caldura trupului meu. Odată, pe drumul spre cabană, m-a întrebat de ce sunt atât de fierbinte la minus 15 grade, că ea deja a degerat. Îmi venea să râd. N-am ştiut ce să-i răspund, pentru că nu m-ar fi crezut că mă încălzesc cu mintea, dar am lăsat-o atunci să-şi bage mâinile pe sub geaca mea şi am ţinut-o în braţe, apoi am alergat până în cameră.
- Ţie dacă ţi-ar îngheţa pe stâncă degetele când te caţeri, ai muri, e clar!
Şoptise ca pentru ea, dar m-a blocat total. Ce schimb energetic, ce transfer incredibil de vibraţii. Pentru câteva clipe am amuţit. M-am lăsat să cad pe spate la propriu şi la figurat.

Am rememorat ceea ce scrisesem în cimitirul lutheran, la două zile după ce plecase tânăra Kristine. Deşi venise la „Baza de antrenament Ardeal” ca psiholog, mi-a mărturisit la sfârşitul stagiunii – într-o vineri ploioasă de iulie - că se întoarce doar un om neînsemnat. Sâmbătă m-a rugat telefonic să nu spun nimănui povestea noastră, pentru că oricum nu avem nicio şansă împreună. Mi-a mai zis că va merge să cutreiere ţara şi să înveţe ce nu a reuşit să studieze la Amsterdam, iar eu să-i promit că voi publica teoriile care i-au răvăşit existenţa „latentă” - spunea ea. „Farewell, my forbidden love, farewell!”, apoi n-am mai auzit-o, n-am mai căutat-o. Duminică, soarele uscase iarba printre mormintele părăsite, şi eu mă mutam de la un sas la altul, în umbra pietrei funerare, scriind despre prietenie, despre relaţiile interumane. Cred că aveam de gând să împlinesc dorinţa Kristinei.

[Interacţiunea indivizilor a luat amploare în ultima vreme. Pe măsură ce au loc în diverse spaţii, relaţionări de grup din nevoia defulării emoţionale de orice fel, se pierde puterea iubirii.
Prietenia nu se dezvoltă în orice mediu. Acolo unde există confuzie, teamă, ruşine, autocompătimire, ură, este imperios necesar ca acestea să fie înlocuite cu altruism, deschidere şi respect. Dacă ne iubim şi avem încredere în noi înşine, îi putem iubi şi pe ceilalţi. Pe măsură ce ne deschidem faţă de propriile capacităţi, înlocuim stările negative cu sentimente de înţelegere şi respect faţă de sine. Capacitatea de a ne accepta pe noi înşine se reflectă în modul în care îi tratăm pe cei apropiaţi. Trebuie să învăţăm să oferim fără a avea aşteptări, fără a pune condiţii sau a cere ceva înapoi şi astfel, câştigăm o angajare profundă şi o loialitate faţă de noi înşine şi de ceilalţi. Acesta este mediul în care poate încolţi şi rezista prietenia.
Când nu o găsim trebuie să ne cercetăm mai întâi pe noi înşine, apoi, dacă totul este în regulă cu starea noastră, să înţelegem că de cealaltă parte s-a creat o tulburare pentru care trebuie să dezvoltăm un puternic sentiment de compasiune.
Cine nu poate fi prieten, are mare nevoie de ajutor şi înţelegere. Starea lui este una măcinată de stimuli negativi şi de pierdere a încrederii în Sine. Din JIF s-au pierdut primii 2E. Comenzile energetice primite, procesate şi transmise cerebral sunt trunchiate, deci subiectul are ca instrumente doar crâmpeie de informaţii. Aflat în faţa nesiguranţei, dezvoltă instinctul de apărare. Din punct de vedere psihosomatic, neprietenul este un individ bolnav căruia trebuie să-i oferim ajutorul. Dar câţi dintre cei cu care interacţionează, înţeleg, ştiu şi au disponibilitatea de a-l ajuta? Nici el însuşi nu detectează faptul că trebuie să se apere de Sine, ci are declanşat inconştient, sistemul primar de autoapărare, care va acţiona, desigur, însă la exterior. Cum o va face? După toate legile vieţuirii, prin atac. Acesta nu este atacul unui prădător, ci al unei auto-presupuse victime. F. a rămas elementul dominant şi sub comanda lui acţiunile sunt fragmentare ca şi starea. Tot ce putem face este să nu-i încălcăm teritoriul, iar din imediata apropiere să-i descoperim joaca şi iubirea. Se va angrena în ele dacă nu-i vor fi impuse. Altfel le va percepe ca instrumente de luptă.
Aşadar, noi trebuie să fim cei eliberaţi, pentru a ne iubi şi a putea iubi. Abia apoi ne putem testa abilităţile de a-i angaja pe ceilalţi în primii 2E.
Mă întreb dacă nu cumva sunt pe cale de a rămâne fără cel de-al treilea E. şi îmi dau seama că oricât aş fi de puternic tot aş manifesta, într-o ultimă ipostază, o frică de frică.]

- Încălzeşte-mă!
- Bine, drăguţă!
Am îngânat „r”-ul ei franţuzesc.

Eram captivat de fonetica rârâită a Dorei. De fapt îmi plăcea pe de-a-ntregul. Ne iubeam. O iubeam de când mi-a zis „dă o ţiga”r”e, bă cocala”r”e!” Trecuse mai mult de un an şi Dora mea se schimba în bine cu fiecare zi.

Mă strânge cu toată puterea şi-mi spune:
- Ai dreptate, eu am o problemă. Dar voi reuşi să mă împac cu mine.
Iar simţeam energiile acelea, care parcă îmi traversaseră mintea.
- Şi după ce voi fi liberă mă voi obişnui cu ceilalţi. Ştii ceva? Să nu crezi că nu-mi dau seama de pierderea ta, mai devreme sau mai târziu. Ştiu că nu eşti al meu.
Nu pot să-mi imaginez cum reuşea să zâmbească, deşi îi curgeau lacrimile pe la colţul exterior al ochilor spre tâmple, iar restul zăcea ca o mică baltă peste pleoapele închise. Îi ating foarte fin genele şi îi zic:
- Aici este papură?
- Da. Ce cauţi acolo, înotătorule? Promite-mi că nu ai să pleci decât când voi fi suficient de puternică!
(…)


(cateva pagini de undeva din prima treime a romanului)
 
Cristi Iordache