TEHNICI DE SUPER-VIETUIRE

,,Nu exista infern. El este doar imaginea raiului in care cu voie sau fara voie, mutam continuu lucrurile de la locul lor.''

luni, 26 iulie 2010

joc

joc

te-ai jucat şi lumea era frumoasă
te joci şi-acum cu adevărat
apoi iubeşti toate femeile lumii frumoase
bărbaţii lor te vor căuta şi lumea va fi urâtă
femeile-ţi vor naşte fii şi fiice
bărbaţii femeilor lumii urâte
te vor ucide
dar uite
copiii tăi au învăţat deja să se joace

sâmbătă, 24 iulie 2010

Zilele Pietroşiţei 2010



La ora nouă eram

deja la Doru. Nu ne văzuserăm de patru luni.


-No, ia zi, cum te simţi?

-Excelent, nu se vede? îi răspund şi îi arăt şi-o diplomă (să mă laud).

Bem cafeaua şi ne dăm la poveşti (afaceri, revistă, cam tot ce se petrecuse cât am fost plecat).

Între timp vine şi Costin. Schimbăm subiectul şi vorbim despre femei. Femei în literatură.

Apoi plecăm cu maşina lui Constantin Andi Soare (Costin), eu şi Doru Dăncuş, toţi trei, către Pietroşiţa.


Programul evenimentului Zilele Pietroşiţei 2010 era:

-
9:30– Crosul Pietroşiţei pentru copii şi tineret pe
traseul Brata, plecare / sosire MUZEU; în paralel, măsurări
biomedicale preventive pentru toţi seniorii interesaţi, în organizarea d-lui
Radu Negoescu.
- 10:30 – Monumentul Eroilor: Depunere de coroane
- 11:00 – Muzeul Etnografic Pietroşiţa: Eveniment socio-cultural
rugăciune începătoare;
donaţie de carte din partea FRP – Nicu Posta către Biblioteca Pietroşiţa;
mini-spectacol oferit de Şcoala Pietroşiţa - Director Prof Elena Anghel;
decernarea premiului revistei “Singur” – Ştefan Doru Dăncuş;
“Pe urmele ostasilor români în luptele din Slovacia – al doilea război mondial,
în mai 2010″ – prezentare oferită de Nicolae Posta, pe fundalul expozitiei foto

“Comuna Pietroşiţa îşi cinsteşte eroii – Înălţare 2010“;

Euro-proiecte implicând Pietroşiţa: Ana-Maria şi Daniel Comăniţă;

Lansări de carte: Gabriela Niţulescu, Ion Enescu Pietroşiţa şi Nicolae

Chiţescu;

Intervenţii literare şi artistice întrunite de de Gabriela Niţulescu şi

Constantin Voicu, cu participarea (în ordine alfabetică): Diana Chiţescu, Ana

Maria Comăniţă, Ştefan Doru Dăncuş, Alexandru Manafu, Iulian Mărculescu, Mircea

Niţă, Vali Niţu, Emil Stănescu, Florea Turiac, Ion Iancu Vale, Rodica

Voicu.

- 14:30 – Dejun oferit oaspeţilor Pietroşiţei

- 17:00 – Muzeu: Serată muzical-literară cu artişti

dinTargovişte şi Pietroşiţa.



(Ajungeam la depunerea de coroane, însă pierdeam debutul inaugurat de domnul Radu Negoescu)

Doru mă avertizase că va schimba ordinea programului, dorind să meargă la Bucureşti în aceeaşi zi.

-Coane, eu nu stau mult; după deschidere, decernez premiul şi-o iau din loc.

-Păi mă-ntorc şi eu, că-ncep „academicienii” să vorbescă şi mă plictisesc.Aş fi stat la dejun şi serată, dar acasă aveam alte activităţi mai importante.

Îl sun pe Paul Avram şi vorbim o jumătate de oră, apoi ne povesteşte Doru cum a fost în Emirate, Costin
spune despre plecarea lui în Canada şi ne aflăm deja în mijlocul mulţimii de la Monumentul Eroilor.







Îi salutăm pe cei cunoscuţi, ne facem noi cunoştinţe, scoatem camerele foto (eu şi Costin).
Marea mea surpriză este întâlnirea cu domnul Vali Niţu, directorul trustului "Impact" (ziar, televiziune, editură etc). Nu întâlnirea în sine, cât faptul că acolo cochetasem timid cu jurnalismul, prima dată.
-Cristi Iordache, saluuut!
-Mă bucur să vă-ntâlnesc, domnule Niţu!
La Impact am scris aproape doi ani pe teme sociale. Am întrerupt colaborarea prin 2007-2008, tocmai când aveam o rubrică permanentă ("Parfum şi culoare"), datorită altei activităţi mult mai rentabile. Banii, ha!

D-l Vali Niţu, în stânga imaginii şi în dreapta d-l Mircea Niţă, şeful Serviciului Cultură, Sport, Sănătate al CJ Dâmboviţa.

De la monument către Muzeul Etnografic, îi recunoaşteţi pe Doru Dăncuş şi Constantin Andi Soare (în dreapta imaginii)

Sunt legat de această zonă, întrucât, încă din şcoala primară ajungeam aici la punctul terminus al căii ferate, ca apoi să merg pe jos sau cu mocăniţa o bucată de drum, pentru a bătători potecile Bucegilor.
Sunt legat de ing. Nicolae Posta, preşedintele Clubului de Turism Chindia (acum "Asociaţie"), deoarece în cadrul clubului şi sub îndrumarea domniei sale, am participat la concursuri, am absolvit şcoala de ghizi, m-am căţărat pe pereţi şi toate activităţile anexe turismului montan şi speologiei, până în anul 1991. Astăzi, Nicu Posta a rămas acelaşi om neobosit, implicat cu pasiune în cultură, sport, sănătate şi nu în ultimul rând profesie, fiind unul dintre directorii societăţii ERDEMIR.

Festivitatea se deschide cu Rugăciunea Începătoare, după care intrăm în sala de şedinţe, la care participă doar invitaţii şi grupul de conducere al fundaţiei. (Formaţiile artistice şi grupurile de copii ocupă deja camerele muzeului.)




Ing. Nicolae Posta - primvicepreşedintele Fundaţiei "Renaşterea Pietroşiţei" - Ruralia, în stânga imaginii, prezentând pe scurt articolul de pe site-ul Ambasadei Slovaciei, referitor la vizita delegaţiei române, din luna mai, membri ai FRPR şi Cultul Eroilor, cu ocazia împlinirii a 65 de ani de la eliberarea Slovaciei de către ostaşii români. Emoţionant a fost faptul că din delegaţie a făcut parte şi veteranul Petre Iliescu, cetăţean al Pietroşiţei şi care a relatat cu ochii în lacrimi, întâmplări din perioada războiului, uimind oficialităţile din Zvolen.
( mai multe amănunte aici: http://www.ziardambovita.ro/index.php?categoryid=16&p2_articleid=25084 )

Aici, Prof. Dr. Radu Negoescu, preşedintele Fundaţiei "Renaşterea Pietroşiţei"- Ruralia, prezintă un scurt istoric al realizărilor comunităţii şi al proiectelor în derulare. De asemenea, prof. Leonard Dicu, primarul localităţii, a ţinut să evidenţieze euro-proiectele conduse de Ana-Maria şi Daniel Comăniţă şi să mulţumească tuturor celor prezenţi pentru contribuţia la dezvoltarea socio-culturală a Pietroşiţei.

Dani Comăniţă, avocat de succes în Castilla de la Mancha şi preşedintele Asociaţiei Culturale Hispano-Române, şeful departamentului de relaţii externe al FRPR, este prin faptele sale, un exemplu pentru toţi cetăţenii comunei.

Doru, analizează paginile revistei Singur dar nu singur, ci cu prof. dr. George Coandă. Să vă spun câte ceva despre domnul profesor. Scriitor, ziarist, istoric al culturii si civilizaţiei, geopolitician, fondator al Universităţii Valahia şi al specializării "Ştiinţele comunicării". Dublu licentiat in istorie si in geografie, George Coandă este „Doctor cum laudae” în geografie/geopolitică şi expert ABI (SUA) în jurnalism şi literatură. Şi de parcă nu ar fi de ajuns, a fost proclamat, la nivel international, „Man of the Year”, 2005, de către „American Biographical Institute”, incluzându-l în

dictionarele enciclopedice, „Who`s Who”, oferindu-i un loc de onoare în

al sau Research Board of Advisors, inclus de asemenea în celebrul

„International Biographical Centre de la Cambridge, Marea Britanie,

printre iluminaţii planetei, „Illuminated Testi-mondial – Portofoliul

Regalia”.

The World Academy of Letters (SUA) l-a nominalizat la

„Master Diploma for literature”, Honoris Causa”.


Copiii aşteaptă cu emoţie programul artistic, prin camerele muzeului...

dar şi premiul decernat de Revista Singur, prin fondatorul ei, Ştefan Doru Dăncuş. (ce oficial am fost!)
-Hai să ieşim la o ţigară, că ne-am încins!
-Hai!

Doru este revoltat de impozitul pe dreptul de autor. La fel şi d-l Niţă din consiliul judeţean. "Şeful culturii" este chiar profund marcat (se vede pe chipul său).
Ne întoarcem în sală.
Dăncuş este invitat să ia cuvântul şi debutează relatând despre ce credeţi? Despre impozitul pe dreptul de autor (sic), apoi despre susţinerea elevilor din cercul literar şi în final oferă premiul revistei (diplomă, reviste, bani, cărţi), elevei de 13 ani, Maria Medeea Tăbârcă. (Filmarea o veţi găsi pe www.revistasingur.ro ). În încheiere regretă şi argumentează participarea doar la această parte a programului, se retrage, salutăm asistenţa şi reluăm drumul spre Târgovişte, lăsând în urmă Bucegii.
Gata!
În maşină schimbăm deja impresii. Fraze scurte. Telefoane. Vorbesc iar cu Paul Avram.
Continuăm cu aspecte legate de viitorul număr al revistei şi iată Turnul Chindiei. Cobor la Curtea Domnească după ce-mi iau rămas bun de la Costin şi Doru.
În taxi mi-amintesc de ceva şi sun:
-Zi, coane!
-Ce facem cu materialul lui George?
-Care?
-Preşedinte pentru o noapte.
-Nu. Care George?
-Bulai, v-aţi cunoscut în tabără la Gârboavele.
-Cum este textul.
-Bunicel, fără un lexic pretenţios, dar interesant. Însă este foarte lung; eu cred că nu merge decât serial.
-Păi da, serial! Spune-i să mi-l mai trimită odată.
-În legătură cu Esenţe şi concursul de-acolo te-ai hotărât?
-Faci ce crezi că este bine. Tu ai întreaga putere decizională asupra revistei.
-Eu ştiu...
-Coane, ascultă, faci ce, cum şi unde vrei; orice acţiune legată de revistă, site şi editură tu o decizi, tu reprezinţi întreg trustul Singur! În relaţia cu Esenţe, voi vorbi şi eu cu domnul Stancu.
-Bine, Doru, ne auzim...drum bun!

-Opreşte, opreşte, strig la taximetrist.
-Întoarce, te rog, că am trecut de casă.

Îmi cer scuze celorlalţi participanţi la "Zilele Pietroşiţei 2010", pe care nu i-am menţionat aici, de asemenea, personalităţi de marcă şi, îi asigur de toată aprecierea noastră.



Cristi Iordache
Targovişte, 21.07.2010








miercuri, 21 iulie 2010

Doi de mine-n urma mea

Eram împărţit
la trei de mine.
Existam haotic,
lăsându-mă pradă oricărui
mie.
Rar preluam comanda
eu,
responsabil cu fiinţarea.
Ceilalţi doi de mine eram
mai puternici.
Unul acţionam atipic şi parcă
nu reuşeam nicicum să mă stăpânesc.
Mi-a trebuit mult timp
să aflu
pe care trebuie să mă strâng cu uşa,
pe care să mă înving,
care din mine voi merge
în umbra mea.
Acum,
de câte ori încep să mă clatin,
mă mângâi pe amândoi
şi-mi iau două îngheţate.
Eu nu mănânc;
plec liniştit mai departe!

joi, 15 iulie 2010

Tehnici de super-vieţuire (fragment)

ÎNTR-O ZI


Aici.
Aici formăm o echipă, un colectiv. Dar suntem indivizi pe care oamenii de rând, în mod normal i-ar ocoli.
Avem un singur scop şi asta ne uneşte. La fel de mult cum ne uneşte teama celor din jur. Îi speriem prin comportament, ne consideră periculoşi, fără a şti că trăim şi noi o frică. Poate mult mai mare. Ea este cea care ne-a adus aici, indiferent de măştile pe care le afişează fiecare.
Suntem o echipă zi de zi în scădere. Nu de formă psihosomatică, ci numeric.
Se aude gongul acela de abandon şi o stare de tristeţe ne încearcă atunci când se închid porţile în spatele unui coleg.
Azi D.D.P. mi-a spus că din grup s-au remarcat detaşat două persoane:
-Nu deconspir numele celuilalt. Unul eşti tu!
-Ce tehnică mai e şi asta?
-Sunt ceea ce sunt pentru că am învăţat să fiu corect cu mine şi nu pot fără a fi la fel cu cei din jur. Te vei convinge mai târziu.
Fac presupuneri. Celălalt nu ar putea fi decât Ned.
Oricum, nu contează. Suntem egali indiferent de calităţi, vârstă, pregătire profesională, ori statut social.
Avem de trecut baremuri. Este nevoie de lecţii şi antrenament.
Am depăşit deja multe probe de foc. Nici nu mai am noţiunea timpului.
Doar seara mă gândesc la cei dragi, însă nu mai vreau să spun ce simt. Am învăţat să accept trăirile, mângâindu-le. Au trecut multe zile de când mă aflu aici.
Aici.
Aici sunt porţi înalte cu balamale şi zăvoare?
Erau.
Aşa mi-am văzut debutul în bază. Lucrurile s-au schimbat. Învăţătorii şi-au făcut datoria, instructorii şi ghizii, de asemenea.



PETER

Peter iubeşte viaţa. Aici se simte captiv. Doarme în camera noastră în seara asta. Nu-mi convine pentru faptul că va avea chef de vorbă. Încerc să mă adun şi-mi dau seama că îl voi asculta vrând-nevrând. Trebuie să fiu tolerant, să nu-mi pun întrebări de genul „despre ce va vorbi”, oare mă va plictisi”, sau „când va termina”.

- Mi-e dor de Eileen, spune apăsat, cu ochii întredeschişi, întins în pat cu mâinile sub ceafă.
-Te-am auzit astăzi vorbind despre problemele voastre, îi zic, dar n-am înţeles prea multe.
Este clar. Am disponibilitatea de a suporta disconfortul produs de prezenţa lui. De fapt suport, întrucât prezenţa lui n-o mai percep ca pe un disconfort. Mi-am învins egoismul sau poate în egoismul meu vreau să-mi dezvolt răbdarea.
- Ea suferă de o boală psihică, fratele meu! Lua câte un pumn de pastile şi n-a mai suportat. Acum are nevoie de sprijin şi eu stau aici ca un boschetar.
- Atunci pleacă!
- Aş vrea eu, dar nu pot din cauza lui tata. Dacă părăsesc baza, nu-mi mai dă niciun ban şi iar îl bat, iar mă duc la ciordit.
-Cu maică-ta te înţelegi mai bine?
-Da, dar el e cu mălaiul.
-Peter, ai nişte studii, ai relaţii, eşti în stare să te întreţii!
-Băi fratele meu, Ned avea lanţ de restaurante şi le-a pierdut pe toate; cât crezi că pot să produc eu? Tu nu şti ce simţi, doar când auzi cuvântul! I-ai văzut pe psihologii ăia care au venit ieri?

Soţ şi soţie, doi foşti consumatori de heroină şi alte droguri de mare risc, actualmente abstinenţi, veniseră în calitate de psihologi, pentru studii de caz pe linie profesională. Ned, plictisit de oratoria perimată, a ieşit din sală şi după câteva minute a revenit, trecând pe lângă ei şi scăpând o bilă poleită care s-a rostogolit vreo doi metri sub privirile lor.
Mi-a spus mai târziu că luase staniolul de la o ciocolată.

-Le ploua în gură, tremurau, băi, se bâlbâiau... nişte cocalari! Ai văzut? Aşa că nu şti cum să ajungi mai repede la omul tău! Dai oricât pentru o doză. Ce-mi spui tu să produc eu! Până să vin aici, nu-mi ajungea nici ce-mi dădea tata; mai furam şi din maşini! Las-o moartă, frate!
-Peter, eu te-am adus de la gară şi din oraş, te-am pus în pat, te-am „scos” la director! Ce zici! Te-am trimis la duş să nu te vadă aştia, te-am adus de la „folclorice” de-atâtea ori, toate de „n” ori!
-Ştiu, frate! Eşti cel mai „valabil” dar tu nu-nţelegi pentru că nu eşti ca noi.
-Atunci de ce-mi spui despre tine şi Eileen? De ce dormi aici? Fiindcă nu-nţeleg?
-Mi-e dor de Eileen. Dacă pleacă la tratament în Germania, înnebunesc!

Eileen, iubita lui, manager de hotel într-o ţară arabă, fusese răpită şi ţinută ostatică o lungă perioadă, până când angajatorul şi ambasada au negociat şi plătit răscumpărarea.
Trauma suferită i-a lăsat urme adânci, pe care a încercat să le ignore. Lipsa controlului de specialitate şi a unei terapii, a dus în timp la dezvoltarea dublei personalităţi.
Ne-a spus L.A. că deşi rar întâlnită în România, această afecţiune psihică, necuprinsă în DSM, există totuşi.
Eileen nu putea fi diagnosticată în ţară, dar medicul la care ajunsese în cele din urmă, ştia că e vorba de o „personalitate multiplă”.

-M-aş duce mâine la Predeal, că este la casa ei de vacanţă. Nu vreau decât să stau toată noaptea cu ea, fără sex, doar să mă lase s-o ling. S-o ling toată, până dimineaţa. Apoi îi iau chiloţii. Îi iau şi-i port în buzunar toată ziua. Seara îi aşez pe pernă şi pun obrazul pe ei. Le simt mirosul, frate! Dacă-i aveam acum, apucam din ei, sugeam şi îi plimbam pe buze până adormeam.

Adormise.
Ca şef al grupului (fusesem ales prin vot, pentru o săptămână), a doua zi la apel, Berti, instructorul, mă întreabă:
-Probleme, ceva?
-Nu.
-Activitatea?
Îi înşir câteva evenimente lipsite de importanţă. În realitate se petrecuseră destule, incompatibile cu regulamentul de ordine interioară.
-Pleacă cineva în oraş?
-Da. Mihai, Sandu, Peter şi Darie.
Se uită la ultimii doi cu suspiciune, apoi la mine cu un soi de reproş, ceva de genul „tu le faci, tu le tragi”. Nu-mi putea anula decizia pentru că ar fi distrus ideea de unitate, ar fi exercitat un abuz asupra personalităţii mele şi implicit, ar fi pierdut încrederea grupului.

La încheierea şedinţei, Berti mă opreşte şi-mi spune:
-Ăştia sunt la ultimul avertisment; te-ai gândit bine? Oricum hotărârea a fost luată. Roagă-te să se-ntoarcă diseară pe picioarele lor!

Jos pe terasă, Darie mă roagă să le dau un milion de lei pentru drum. Ştiam că-mi vor cere, îi aveam la mine şi le-am dat. Erau foarte agitaţi. Nu se aşteptaseră la atitudinea asta din partea mea, cu toate că, mai ales Peter, simţea încă de aseară deznodământul, însă nu avea o certitudine.

În adicţie se crează un triunghi „victimă-persecutor-salvator”. Situaţia de faţă avea un statut atipic. Înlesnirile şi ajutorul pe care i le oferisem lui Peter, mă puneau în postura salvatorului, dar el ştia că nu se va întoarce şi astfel deveneam persecutorul său. Ar fi fost exclus din program şi împăcat întrucât altcineva purta vina. De fapt mă alesese! Datorită sfaturilor pe care i le ofeream discret mai mereu şi datorită observaţiilor pe care i le făceam, amical, eram salvatorul dar şi persecutorul ideal!
De regulă persecutorul traumatizează, aceasta fiind chiar situaţia din familia lui, unde încercările părinţilor de a-l ajuta, nealegând metode agreate de el, îi adânceau victimizarea. La rândul lor, prin faptul că Peter nu răspundea pozitiv, ei se transformau în victimele sale. Un joc inconştient de-a cine pe cine salvează ori persecută. Jocul de-a victima.

Eu nu mă mai consideram perdant. Învăţasem aici. Puteam intra în jocul lui Peter, fără a-şi da seama că jucăm de fapt jocul meu.

Înainte să plece, tocmai când să-mi vorbească, îl atenţionez total dezinteresat:
-Faci ce vrei, că şti ce faci!
-Da, frate...dar mai dă-ne şi nouă cinci sute de mii.
-Băi, sunteţi culmea obrăzniciei! Vreţi să vă duceţi la „legale”.
-„Nebunici”, să trăiască familia ta, zice Darie, luăm şi noi o „power blanca”.
-Hai, dispari!

Seara în cameră Tinel îmi arată portofelul şi se vaită că i-au dispărut cinci sute de mii de lei.
-Băgasem portofelul în trusa de bărbierit, printre hainele din dulap.
-Frica, Tinele, frica! Ea atrage prădătorul. Banii mei uite-i în sertar, la vedere.

Am reuşit să-l ajut timp de o lună pe camaradul meu, Peter. În cele din urmă a fost exclus din bază.
Gongul din urma sa, m-a afectat cel mai puţin.
Ştiam că deşi nu se adaptase aici, acumulase destul pentru supravieţuire.
Aveam satisfacţia că l-am sprijinit mai mult decât familia sa şi decât coordonatorii centrului de pregătire.
Ultimul schimb de priviri dintre noi, m-a făcut să-nţeleg asta.


*

-Împinge, împingeee!
-Ah!
-Aşa, aşa, împinge!
Părul îi cădea peste faţa mea transpirată. Nu mai aveam suflu. „Fata este nebună”, aveam puterea să constat.
-Împinge, aşa, bravo!
-Ah! Mai ridic-o puţin, că nu mai pot.
-Bine, hai împinge, mai poţi. Poţi treizeci.
„Femeia Rambo”, antrenoarea, scotea untul din mine. Bătusem recordul de douăzecişitrei de ridicări pentru deltoizi şi marele dorsal.

Aici.
Aici nu mai sunt porţi înalte cu balamale şi zăvoare.
Aici găseşti orice.
Frică şi vină.
Salvatori şi victime.
Confuzie şi regăsire.
Am drumul meu şi voi reuşi, dacă nu cumva deja am făcut-o!
Lecţii şi antrenament.

(Baza de pregătire Ardeal)



duminică, 4 iulie 2010

Tehnici de super-vieţuire (4)


ZIUA XXIII


D.D.P. este ghid. Cunoaşte traseele uşoare şi dificile deopotrivă. El are certitudini în privinţa potecilor. Eu fac doar presupuneri şi asta nu-i place.
Nu sunt convins care dintre noi deţine adevărul, sau dacă nu cumva acesta este împărţit.
Certitudinea se poate nărui precum pietrele care tocmai au blocat traseul A, cu toate că D.D.P. îl parcursese de curând. Certitudinea este tehnică, practică şi raţională. Un soi de ştiinţă exactă.
Presupunerea, prin însăşi definiţia ei, pendulează între adevăr şi eroare. Ea răspunde la simţuri interioare. Este o explozie a subconştientului.

*
Traseul A poate fi chiar marcat, dar la un anumit punct să fi devenit inaccesibil. În cazul acesta certitudinii i se atribuie valoare de fals.
Traseul B, al presupunerii, are şi el o doză de raţionament, exemplu dat de urmele proaspete. Poate fi poteca spre vârf, dacă nu cumva urmele descoperite au fost la rândul lor lăsate de turişti rătăciţi.
A şi B, două sinuase către acelaşi punct C.
Certitudinea dovedită validă rămâne latentă şi nu i se poate atribui valoarea de adevăr, întrucât a fost un adevăr la emiterea ei. Cea invalidă îsi pierde ortoepia, devenind un instrument inutil de raţionament.
Presupunerea cu rezultat pozitiv, deci validă, este o reuşită ca rezultat al emiterii, iar cea invalidă rămâne conform definiţiei, un act căreia i se poate atribui valoare de adevăr, indiferent de rezultat.
Certitudinea se vrea absolută. Comparate, ambele sunt relative, însă cea dintâi poate deveni lesne o eroare, pe când cea de-a doua va rămâne indiferent de rezultat, un adevăr.
A şi B sunt puncte ancorate în nisipuri mişcătoare.

*
D.D.P. este ghid, eu doar un simplu căţărător. Împreună trebuie să atingem punctul C.
El dacă greşeşte traseul, se întoarce şi porneşte pe altul. Dar are nevoie de mine. Eu sunt turistul-client, acum lipsit de antrenament.
Îmi trebuie rezistenţă.
Tehnici de rezistenţă şi lecţii de supravieţuire.
Mă antrenez.


BAZA DE ANTRENAMENT ARDEAL

vineri, 2 iulie 2010

Château d’If (poemîndoi I)

îmi eşti dator cu o lecţie despre ieşirea în larg
despre cum se forţează lacătele fără să te vadă nimeni

ieşirea asta este ca ultimul poem scris acolo unde sapă cerul
este poemul scris de talpa ta stângă
trebuie să ştii matematică şi câteva limbi străine, să comunici cu peştii şi cu zilele moarte
lecţii de super-vieţuire străine, despre adânc
fără să ştii că ele pleacă din conglomerat
nu atingi largul fără a fi mai sus de oameni
acolo unde ultimul vers este alb şi undeva o hartă despre comoara ascunsă
eu nu aş putea să cad
sunetul subtil, precizia mişcarii şi catacombe încât ai vrea să le iei acasă
eu nu aş vrea să cad
apoi cârceii ăia care te fac să urăşti părţile de peste Aconcagua

când respiri – zic eu – pentru ultima dată şi-ţi mai iese de-un vers
unul care miroase a om când nimeni nu te mai aşteaptă

eu nu sunt doar un al şaptela vârf, pentru mine nu ai nevoie de tălpi
paşii nu erodează doar nisipul şi pietrele
ieşirea în larg, după cum vezi, are diverse uşi
ieşirea spre tine, ieşire spre mine
de multe ori ai nevoie de oxigen suplimentar când faci poeme cu mine
aerul se rarefiază, inima bate mai incet, ai nevoie de corzi, de frânghii
câteva femei să te menţină în viaţă cu gura plină de apă
uneori de nimicul dintre oameni
(paranteză: e super versul ăla cu miroase a om)
ieşirea în larg întotdeauna se face pe rute ocolitoare
se merge pe urme de gheare
nu ai nevoie de ghizi, manuale sau matematică cum spuneam la-nceput
în tălpi am scris ultimul poem
şi de-acolo am pornit negreşit în larg
fără cuvinte, am tăcut aşa cum spui, pe limba tuturor, fără cuvinte


Carmen Manuela&Cristi Iordache