Tehnici de super-vietuire (fragmente)

BAZA DE ANTRENAMENT ARDEAL

Uşor confuz, deschise jurnalul şi se lăsă visător pe spate. Reciti la întâmplare, cu un zâmbet nostalgic în colţul gurii. Trecuse de multă vreme peste toate acestea, însă nu-şi ignora niciodată amintirile. Doar intra în casa lor, le mângâia pe creştet, apoi pleca pe drumul lui. Casa le-o construise tocmai pentru a nu se ţine după el, pentru a fi liber.


ZIUA XV


Ştii prietene, mă gândeam că tu ai putea să m-ajuţi.

Nu.

N-am nevoie de salvatori. Este vorba despre un desen. Mie nu mi-a plăcut niciodată. Fumam şi beam bere la cursuri.

Fumam şi beam.

Acum vreau un desen.

Desenează-mi o sferă şi pune chipul meu în ea. Nu aşa cum îl vezi, ci cum îl simţi.

Un nimic viu colorat, o rană deschisă, o mizerie cu nuanţe cenuşii, sau de ce nu, doar nişte tălpi.

Pentru tălpi sfera trebuie să fie mare, prietene. Ele au colindat poteci prin suflete şi se pregătesc să lase urme în mine. Pelerinajul acesta va ajunge la capăt de drum şi tălpile-mi vor călca apăsat pe
inimă.

Fără fundal, amice !

Îţi voi spune dacă sângele meu este alb sau negru când îmi voi scoate carnea de sub unghii.

Să-mi faci, te rog, desenul!



*


Am stat şi sub măslin şi sub smochin.

Fumam şi beam.

Eu n-am atins pământul cu dreapta la umbra copacului Bodhi. Ştiu că-i târziu,
însă mi-ai spus să te caut oricând.

Mamele noastre vorbesc despre noi. Noaptea-mi şoptesc fecioarele cerului, cum stau ele şi ne plâng viaţaşi moartea, dincolo de nori, ţinându-se de mâinile miruite şi scânteind ochii lor.

Viaţa şi moartea.

Veşnicia.



*


Iau lecţii de supravieţuire, prietene!

Nu uita desenul acela cu mizerii, nimicnicie, răni şi mai ales tălpi cu bucăţi din inima mea, sub unghii.

Doar tu poţi să-l faci, că a ta este sfera.

Miluieşte-mă pe mine, păcătosul !


(…) 

MAICA ANDREEA

-Domnu’ Cristi, hai că ieşi mai târziu sau termini mâine, alfel o să te-mbolnăveşti.

Ploua torenţial. Ea avea o umbrelă destul de mare, dar nu suficient pentru a ne feri pe amândoi de stropii reci, aproape legaţi între ei. Apoi, eu mă mişcam rapid când la dreapta când la stânga, astfel încât aveam impresia că ameţise alergând cu umbrela după mine. Curtea era pustie.
M-am ridicat şi am plecat la pas către poartă.

Primăvara aceasta se împlinea un an de când mă ocupam de grădini. Îmi plăcea ca totul să fie admirat şi de cele mai multe ori asta se întâmpla. Grădinile mele puneau în umbră o întreagă istorie.Turiştii uitau pentru ce au venit şi se pierdeau minute bune la fiecare spaţiu floral sau element peisagistic. Nu-mi pot ascunde mândria. Nici pe aceea că făceam parte din viaţa aşezământului şi deseori mă purtam ca un ghid, preluând grupuri şi împărtăşindu-le cronologia faptelor şi amănunte din lunga existenţă a mânăstirii.
Acum, la sfârşit de martie, cerul întunecat şi ploaia deasă păreau puse de mâna omului alături de zidurile înalte şi vechi de peste cinci sute de ani. Era o cetate dispusă în careu, cu o singură deschidere - poarta pe care sute de ani intraseră voievozi, călare. Dacă aş fi creat o pânză, imaginea ar fi arătat ca după o luptă. Neagră, tristă, rece.

-Hei, tu, domnu’ Cristi, unde mergi?
-Mai am ceva pe alee, îi răspund, în timp ce maica Andreea mai mult fugea în urma mea, încercând să mă protejeze cu umbrela.
-Domnu’ Cristi eşti ud rău !
Imperativul din voce m-a oprit brusc şi m-am întors către ea, care din inerţie aproape m-a luat în braţe. Tot atât de repede a făcut un pas înapoi şi a spus, oarecum încurcată:
-Hai la mine-acasă domnu’ Cristi, să usuci hainele şi să te ştergi pe cap.


(...)

ZIUA IV - BAZA DE PREGATIRE ARDEAL


Deşteptarea.
Deşteptarea nu este trezire.
M-am sculat buimac de nesomn.
Gânduri. Observ că ele sunt confuze atunci când programul este încărcat de activitaţi fizice şi mentale.
Dorm undeva între veghe şi somn profund, pe reprize ca într-o competiţie. După fiecare pauză am speranţa că voi câstiga, adică mă voi scula odihnit şi lucid.
Deşteptarea nu este trezire.
Am pierdut şi ultima repriză. Sunt confuz, dar nu-i nimic grav; zilele trec oricum.
La ora zece mă voi întâlni cu L.A. să-i vorbesc despre riduri şi lacrimi.
Poate şi despre zâmbete forţate.
Sunt un pribeag printre grimase.
Oamenii buni şi nebuni, toţi, au faţa schimonosită.
Acolo este inima lor.
Mimica îi ţine în viaţă.
Sunt printre ei şi poate ca ei, dar nu mă văd cu toate că aş vrea. Îmi caut oglinda. Mai ales cu L.A., care este învăţător. Îmi cere să scriu “Ana are mere” dar eu nu ştiu să fac decât bastonaşe.
De vorbit pot vorbi despre altceva, nu despre Ana.
Despre Maria şi Maria Magdalena, pentru că ele poartă durerea lumii.
Merele sunt fructe.
Oprite.
Deşteptarea nu este trezire.
Privesc bagajele oamenilor. Nu ştiu ce duc cu ei.
Şi eu port lucruri inutile. Cioturi, pietre, bucăţi de inimă. M-am obişnuit să le car.
Aici.
Aici sunt învăţători. Ei spun că am nevoie doar de o sacoşă. Ce să arunc din desagă? Nu ştiu acum. Cred că trebuie să scot tot şi să le întind ca la talcioc, apoi să aleg.
Asta este! Iau doar ce-mi trebuie.
Deo gratias! Adevărul era lângă mine.
Drumul va fi mult mai uşor. Voi renunţa la toate.
Vreau o inimă întreagă şi respiraţii adânci.
H.O.L. este “pedagog de şcoală nouă” şi m-a dat pe spate.
Cu scaunul.
Cineva m-a prins.
Am uitat să-i spun că mi-era totuna dacă picam.
Dacă porneam într-o escaladă cine m-ar fi prins? Ador să mă caţăr pe trasee dificile.
Acolo nu te salvează nimeni.
Deocamdată adevărul meu rămâne la mine.
Poate voi găsi un adevăr universal. Pentru asta am nevoie de o eroare.
S-o descopăr!
Aici.
Aici nu mai sunt porţile înalte cu balamale şi zăvoare.
Aici doare.
Cu faţa distrusă de suferinţă, cu paşi rari şi grei S.D. se îndreaptă către o scrumieră plină, întinde mâna tremurândă şi ia un chiştoc. Îl aprinde împăcat. Eu mă scurg cu mâinile pe gard şi mă buşeşte plânsul. El este împăcat. Eu nu.
Mă adun imediat pentru că drumul este lung. Pe măsură ce voi obosi, probabil, voi mai arunca din desagă ceea ce prisoseşte.
Îi aduc un pachet de ţigări şi o cafea.
Deja sunt mai uşor.
Pornesc la drum însoţit de D.D.P. Este ghid şi face câţiva paşi cu mine. Cunoaşte bine zona. Mi-arată poteca şi pleacă.
Fac un popas, mă culc şi aştept deşteptarea.
Aici.
Aici deşteptarea trebuie sa fie trezire.


SCRISOARE


Acolo.
Acolo deşteptarea sigur va fi trezire. Gândurile nu vor mai fi confuze. Nu-i prea târziu să te descoperi pe tine, să vezi în oglindă ceea ce îţi place, ceea ce nici nu credeai că eşti şi poti fi.
Tu crezi că ştii să faci doar bastonaşe, dar eu ştiu că poţi scrie mai mult decât “Ana are mere”. Am văzut în tine o parte din divinitate pe care trebuie să o laşi să se dezvolte şi să erupă ca un vulcan. Vei fi uimit de puterea din tine şi de ceea ce poţi lăsa în urma ta.
Acolo.
Acolo vei lăsa tot bagajul pe care îl cari inutil: “cioturi, pietre, bucăţi de inimi”. Vei şti să faci diferenţa între sinceritate şi zâmbete forţate. Aruncă din bagaj tot ce e în plus şi pune în locul gol tot ceea ce te ridică şi îţi face sufletul să tresalte.
Chiar dacă ţi-era indiferent dacă ai fi căzut cu scaunul, chiar dacă tu consideri că viaţa ta nu are valoare, eu ştiu că va străluci tot ce porneşte de la tine şi că viaţa ta e mai importantă decât crezi, atât pentru tine cât şi pentru cei care au nevoie de tine.
Acolo.
Acolo în spatele “porţilor înalte cu balamale şi zăvoare” este durere şi suferinţă. Durerea zilelor care au trecut fără a face ceva de folos, fără a fi tu însuţi, durere la gândul că ai putut dezamagi pe cei dragi, pe cei care te-au dorit altfel, pe cei care au avut şi au nevoie de tine.
Acolo.
Acolo e un loc de răscruce, locul în care viaţa ţi se schimbă. Cineva de sus a îngăduit să treci prin acel loc pentru că viaţa ta are valoare şi e timpul să laşi în urmă durerea, suferinţa, dezamagirea. A trebuit să întâlneşti suflete chinuite, “lacrimi şi grimase”, “zâmbete forţate”, vieţi distruse, pentru ca să îţi dai seama că viaţa are sens şi merită trăită cu intensitate şi luciditate maximă.
Acolo.
Acolo deşteptarea sigur va fi trezire!

(...)

MAICA ANDREEA

„Acasă” era expresia folosită de fiecare măicuţă şi însemna chilia, camera în care locuia. Aş alege o definiţie mai apropiată de garsonieră, căci vă mărturisesc zâmbind; mulţi şi-ar fi dorit acel confort! Un hol grandios, pe laterale baia şi o mică bucătărie, iar în faţă o încăpere spaţioasă şi caldă. Aţi spune că nu este mare lucru, dar amenajarea interioară, utilităţile, mobilierul, toate din gama de lux, stârneau invidia oricăruia dintre noi. Monahia Veronica Barbu, stareţa mânăstirii, păstorea obştea cum nu se poate mai bine. Îi era greu, foarte greu, avea căderi, accese de panică, dar nu ceda. Îmi spunea atunci când mă plângeam de anumite probleme:
-Eu ce să mai zic, domnu’ Cristi, că am de crescut treizecişitrei de copii? Facem o cruce! şi se închina încercând să fie senină, să-şi ascundă chipul schimonosit de spaime. Mă ruşinam în neputinţa mea şi de cele mai multe ori plecam mai puternic.
Se instala sentimentul acela de egoism, în care te raportai alteritar şi celălalt, suferind, îţi oferea superioritate şi plăcere.

-Sunt plin de noroi, unde pun cizmele?
-Pe hol...aici domnu’ Cristi.
Am încercat să nu las prea multe urme, insă apa scursă pe pantaloni îmi udase ciorapii şi tot mi-am desenat tălpile pe gresia strălucitoare, în drum spre uşa pe care mi-o deschisese.
M-a îmbătat mireasma din cameră. Era parfumul unui înger. Aşa cred, pentru că nu l-am simţit decât acolo şi nu-l puteam compara cu nimic. O flacără pâlpâia în candela de pe peretele stâng şi era înconjurată de şapte sau opt icoane. Eram puţin stingherit. Mă oprisem la intrare lângă dulap şi fără nicio vorbă mi-am scos şosetele. Aveam degetele roz şi zbârcite, iar apa continua să picure de pe pantaloni. Nu prea îmi controlam atitudinea căci mă confruntam cu ceva inedit. La fel, maica Andreea, palidă în faţa mea, nu ştia cum să facă pe gazda, astfel încât am fost nevoit să rup tăcerea, cerându-i un prosop.
-Numai puţin!
După ce-mi întinde prosopul, iese cu ceva textil la subraţ.
În dreapta, imediat lângă mine un corp lung de mobilier, cu rafturi în partea de sus, rafturi pline cu obiecte religioase şi foarte multe cărţi. Tot pe aceeaşi parte, în continuare, patul cu cinci icoane deasupra lui, pe perete.
„Aici pluteşte un înger”, gândeam eu, din nou, uimit de ce mi se-ntâmplă.
- Nu te-ai şters domnu Cristi?
Îmi ia prosopul din mână, apoi începe să-mi şteargă părul.
-Trebuie să dai jos hainele astea să le punem pe calorifer.
Încremenisem. N-o văzusem niciodată fără anteriu, fără batic şi camilafcă. Părul doar ştiam că-i blond (îi zărisem câte-o şuviţă, uneori), însă nu-mi închipuiam sclipirea aceasta de basm, cu buclele curgând răvăşite pe spate, peste puloverul gri, de mohair. Dulama udă o schimbase cu o fustă neagră ce-i trecea puţin de genunchi. Ce femeie! Doamne, cât era de frumoasă!
-Maică, dar sunt ud până la piele.
-Am eu ceva de schimb.
Dă din cap spre dulap şi îmi scoate un pantalon sport şi un tricou.
-Cred că vor fi mici, dar până ţi se usucă ale tale, domnu’ Cristi, nu te vede nimeni.
Încerc să-mi scot bluza, însă fiind mulată şi udă se opreşte în zona omoplaţilor. Mă ajută. Îi simt degetele calde urcând spre umeri şi mohairul lipit de spinare.

Mă tulburase de-a dreptul, mă treceau fiorii şi nu de frig!
Poate că mă aşteptam la un astfel de deznodământ, poate doar visam. Aveam impresia, după anul petrecut alături de ea, că nu-i eram indiferent. Când ajungeam dimineaţa în curtea mânăstirii, ea ori termina de întins rufele, ori termina de greblat frunzele; indiferent ce făcea, se afla acolo când nicio altă măicuţă nu era şi întotdeauna mă întâmpina spunându-mi că tocmai ce a terminat cutare sau cutare.
Unde se găsea păcatul, cine greşea? Întrebările astea nu-mi dădeau pace. Jumătate din noaptea care trecuse mă gândisem numai la ea şi chiar scrisesem câteva versuri.
Dumnezeul nostru dacă ne-a creat după chipul şi asemănarea sa, ne-a dat şi mintea, dorinţele şi faptele sale. „Poate aşa vrea Dumnezeu”, gândeam.

-Ţi-au îngheţat mâinile, spune atingându-mă de parcă am fi vrut să împărţim bluza.
-Da! îi răspund mirat şi-mi pun dosul mâinii drepte în palma ei, apoi încet, parcă să n-o sperii, îi cuprind mâna cu palma stângă. Palida mea Andreea, se îmbujorase, capul îl ţinea aplecat şi, ceva la care niciodată nu m-aş fi aşteptat; a adus cealaltă mână peste a mea. Nu mişca. Îi auzeam doar respiraţia sacadată. Privirea nu o ridica. Aveam mâinile lipite ca-ntr-un joc şi nu schiţa nicio retragere. Doar respira din ce în ce mai puternic.

Un moment unic. Nu comunicasem atât de mult niciodată. De vorbit vorbiserăm destul. Acum frazele curgeau în tăcere. Chipul ei, care adunase tot sângele, mîinile calde (le percepeam răcindu-se uşor, de emoţie), fruntea aplecată, acceptarea atingerii, nemişcarea din faţa pieptului meu gol, din faţa mea, toate acestea sugerau aşteptarea, dorinţa, nevoia. Cred că la rându-mi îi spuneam exact ceea ce voia să audă. Cuvinte criptice prin aţâţarea simţurilor; sonore prin suflul ca o declaraţie de iubire venită vulcanic din adânc şi olfactive (eu miroseam a năduşeală şi a ploaie, ea a mir şi cer). Cuvinte tactile când ne atingeam mâinile şi, atunci, ne plimbam inimile printre degete până ajungeau să se mângâie în palmele noastre.
Am lăsat inimile strânse undeva între noi şi mi-am dus mâinile, alunecând uşor cât să n-o tulbur, cu mişcări circulare i-am luat sânii prima dată şi pentru totdeauna, apoi am continuat către spate, urcând stânga ca un pieptene prin păr şi lipindu-i tâmpla de obrazul meu, iar cu dreapta am cuprins-o, aducând-o la piept. Piciorul i-l prinsesem între ale mele şi aşa nemişcaţi, reprezentam imaginea fidelă a unui pas de dans. Pantalonul meu îi udase fusta şi cred că şi zona pubiană. Pe mine mă răscolea partea dreaptă a pântecului ei, acolo unde bărbatul este mai sensibil. Mă ţinea sfioasă, cu vârful degetelor, de umeri. Buzele mele o atingeau fin. Am continuat sonor şi tactil cuvântul criptic, fără nicio tendinţă de manipulare, ci dintr-o pornire firească. Mi-am umezit buzele apoi i-am şoptit cald, silabic, în continuare lipit de urechea ei:
-An-dre-ea!
A tremurat vizibil, ca un tic, şi abia a îngăimat:
-Mmm!
Nu aveam nimic de spus, doar trăiam prin cuvântul rostit.
-An-dre-ea!
-Mmm!
Şi-a întins palmele şi le-a adâncit bine în umerii mei, încercând să mă facă una cu ea. Pentru prima dată nu uzam de apelativul „maică”. Era sublim ce mi se-ntâmpla. Nu mă puteam opri. Nici ea.
-An-dre-ea!
-Mmm!
Obrazul mi se uda. Lacrimile-i curgeau în colţul gurii mele şi mai departe pe bărbie. Sărate şi calde.
Aveam nevoie să continui momentul de vis, dar introducând treptat şi subtil o doză de conştientizare, de realism. Nu voiam să-i provoc suferinţă. Orice bruscare putea constitui un şoc distructiv pentru mentalul ei, deja răscolit.
(...)

(Baza de pregătire Ardeal)

ZIUA XXIII


D.D.P. este ghid. Cunoaşte traseele uşoare şi dificile deopotrivă. El are certitudini în privinţa potecilor. Eu fac doar presupuneri şi asta nu-i place.
Nu sunt convins care dintre noi deţine adevărul, sau dacă nu cumva acesta este împărţit.
Certitudinea se poate nărui precum pietrele care tocmai au blocat traseul A, cu toate că D.D.P. îl parcursese de curând. Certitudinea este tehnică, practică şi raţională. Un soi de ştiinţă exactă.
Presupunerea, prin însăşi definiţia ei, pendulează între adevăr şi eroare. Ea răspunde la simţuri interioare. Este o explozie a subconştientului.

*
Traseul A poate fi chiar marcat, dar la un anumit punct să fi devenit inaccesibil. În cazul acesta certitudinii i se atribuie valoare de fals.
Traseul B, al presupunerii, are şi el o doză de raţionament, exemplu dat de urmele proaspete. Poate fi poteca spre vârf, dacă nu cumva urmele descoperite au fost la rândul lor lăsate de turişti rătăciţi.
A şi B, două sinuase către acelaşi punct C.
Certitudinea dovedită validă rămâne latentă şi nu i se poate atribui valoarea de adevăr, întrucât a fost un adevăr la emiterea ei. Cea invalidă îsi pierde ortoepia, devenind un instrument inutil de raţionament.
Presupunerea cu rezultat pozitiv, deci validă, este o reuşită ca rezultat al emiterii, iar cea invalidă rămâne conform definiţiei, un act căreia i se poate atribui valoare de adevăr, indiferent de rezultat.
Certitudinea se vrea absolută. Comparate, ambele sunt relative, însă cea dintâi poate deveni lesne o eroare, pe când cea de-a doua va rămâne indiferent de rezultat, un adevăr.
A şi B sunt puncte ancorate în nisipuri mişcătoare.

*
D.D.P. este ghid, eu doar un simplu căţărător. Împreună trebuie să atingem punctul C.
El dacă greşeşte traseul, se întoarce şi porneşte pe altul. Dar are nevoie de mine. Eu sunt turistul-client, acum lipsit de antrenament.
Îmi trebuie rezistenţă.
Tehnici de rezistenţă şi lecţii de supravieţuire.
Mă antrenez.





DROGATA MEA IUBITĂ, DORA


(…)
- Măh, dar nu-i suport şi gata!
- Ba nu e gata, Dora! Tu ai o problemă, nu ei!
- Eu, da. Mereu am avut „o problemă”. De-aia m-au violat prietenii.
- Eraţi nişte drogaţi, înţelegeaţi voi ceva despre prietenie? Şi nu te mai compătimi, pentru că nu te-au violat, ci ai făcut tu pe sexoasa în faţa lor. Când te-apuci să-i cauţi în şliţ, ăla nu mai este viol!

Cred că fusesem prea dur, chiar dacă ştiam toate acestea tocmai de la ea. Şi-a acoperit faţa cu mânile şi a început să plângă înfundat, cum nu o mai făcuse de multă vreme. Am mângâiat-o pe cap şi am îngăimat un „iartă-mă” în care nici eu nu credeam, apoi i-am băgat mâna dreaptă pe sub coapsele goale şi stânga pe după spinare, m-am împins în genunchi şi am ridicat-o de pe canapeaua de lângă sobă. Am ţinut-o aşa timp de câteva minute, mişcându-mă lent în laterale. Linişte. Doar lemnele trosneau ritmic în sobă, ca într-un cântec de leagăn. Am dus-o în cele din urmă în patul de la fereastră, m-am întins lângă ea şi i-am îndepărtat mâinile de pe chip.
- Ştii, văd mereu dimineaţa aia în care m-am trezit pe covor. E oribil să-ţi miroşi propriul rahat împrăştiat pe corp. Pielea parcă îmi era dată cu lipici.
A oftat adânc şi a întors capul spre peretele înclinat al cabanei. Şi-a îndreptat braţul şi pipăia lambriul de brad, continuând să vorbească rar, de parcă ar fi fost sub hipnoză.
- Eram o pictură mizerabilă de alb, gri şi maro. Când am reuşit să mă ridic, simţeam pielea strânsă ca atunci când ne-am dat cu nămol la Mamaia, doar că în loc de praf negru, picau de pe mine cojiţe albe. Ţie nu ţi-a fost scârbă de mine? Mie mi-ar fi fost.
A întrebat retoric. Ştia răspunsul. Nu mai plângea. M-am aplecat peste ea simţindu-i sânii reci sub piept şi am început să-i sărut toată partea stângă a feţei.
Îmi spusese acum vreun an, după ce îşi mai revenise, că cel mai mult o linişteşte caldura trupului meu. Odată, pe drumul spre cabană, m-a întrebat de ce sunt atât de fierbinte la minus 15 grade, că ea deja a degerat. Îmi venea să râd. N-am ştiut ce să-i răspund, pentru că nu m-ar fi crezut că mă încălzesc cu mintea, dar am lăsat-o atunci să-şi bage mâinile pe sub geaca mea şi am ţinut-o în braţe, apoi am alergat până în cameră.
- Ţie dacă ţi-ar îngheţa pe stâncă degetele când te caţeri, ai muri, e clar!
Şoptise ca pentru ea, dar m-a blocat total. Ce schimb energetic, ce transfer incredibil de vibraţii. Pentru câteva clipe am amuţit. M-am lăsat să cad pe spate la propriu şi la figurat.

Am rememorat ceea ce scrisesem în cimitirul lutheran, la două zile după ce plecase tânăra Kristine. Deşi venise la „Baza de antrenament Ardeal” ca psiholog, mi-a mărturisit la sfârşitul stagiunii – într-o vineri ploioasă de iulie - că se întoarce doar un om neînsemnat. Sâmbătă m-a rugat telefonic să nu spun nimănui povestea noastră, pentru că oricum nu avem nicio şansă împreună. Mi-a mai zis că va merge să cutreiere ţara şi să înveţe ce nu a reuşit să studieze la Amsterdam, iar eu să-i promit că voi publica teoriile care i-au răvăşit existenţa „latentă” - spunea ea. „Farewell, my forbidden love, farewell!”, apoi n-am mai auzit-o, n-am mai căutat-o. Duminică, soarele uscase iarba printre mormintele părăsite, şi eu mă mutam de la un sas la altul, în umbra pietrei funerare, scriind despre prietenie, despre relaţiile interumane. Cred că aveam de gând să împlinesc dorinţa Kristinei.

[Interacţiunea indivizilor a luat amploare în ultima vreme. Pe măsură ce au loc în diverse spaţii, relaţionări de grup din nevoia defulării emoţionale de orice fel, se pierde puterea iubirii.
Prietenia nu se dezvoltă în orice mediu. Acolo unde există confuzie, teamă, ruşine, autocompătimire, ură, este imperios necesar ca acestea să fie înlocuite cu altruism, deschidere şi respect. Dacă ne iubim şi avem încredere în noi înşine, îi putem iubi şi pe ceilalţi. Pe măsură ce ne deschidem faţă de propriile capacităţi, înlocuim stările negative cu sentimente de înţelegere şi respect faţă de sine. Capacitatea de a ne accepta pe noi înşine se reflectă în modul în care îi tratăm pe cei apropiaţi. Trebuie să învăţăm să oferim fără a avea aşteptări, fără a pune condiţii sau a cere ceva înapoi şi astfel, câştigăm o angajare profundă şi o loialitate faţă de noi înşine şi de ceilalţi. Acesta este mediul în care poate încolţi şi rezista prietenia.
Când nu o găsim trebuie să ne cercetăm mai întâi pe noi înşine, apoi, dacă totul este în regulă cu starea noastră, să înţelegem că de cealaltă parte s-a creat o tulburare pentru care trebuie să dezvoltăm un puternic sentiment de compasiune.
Cine nu poate fi prieten, are mare nevoie de ajutor şi înţelegere. Starea lui este una măcinată de stimuli negativi şi de pierdere a încrederii în Sine. Din JIF s-au pierdut primii 2E. Comenzile energetice primite, procesate şi transmise cerebral sunt trunchiate, deci subiectul are ca instrumente doar crâmpeie de informaţii. Aflat în faţa nesiguranţei, dezvoltă instinctul de apărare. Din punct de vedere psihosomatic, neprietenul este un individ bolnav căruia trebuie să-i oferim ajutorul. Dar câţi dintre cei cu care interacţionează, înţeleg, ştiu şi au disponibilitatea de a-l ajuta? Nici el însuşi nu detectează faptul că trebuie să se apere de Sine, ci are declanşat inconştient, sistemul primar de autoapărare, care va acţiona, desigur, însă la exterior. Cum o va face? După toate legile vieţuirii, prin atac. Acesta nu este atacul unui prădător, ci al unei auto-presupuse victime. F. a rămas elementul dominant şi sub comanda lui acţiunile sunt fragmentare ca şi starea. Tot ce putem face este să nu-i încălcăm teritoriul, iar din imediata apropiere să-i descoperim joaca şi iubirea. Se va angrena în ele dacă nu-i vor fi impuse. Altfel le va percepe ca instrumente de luptă.
Aşadar, noi trebuie să fim cei eliberaţi, pentru a ne iubi şi a putea iubi. Abia apoi ne putem testa abilităţile de a-i angaja pe ceilalţi în primii 2E.
Mă întreb dacă nu cumva sunt pe cale de a rămâne fără cel de-al treilea E. şi îmi dau seama că oricât aş fi de puternic tot aş manifesta, într-o ultimă ipostază, o frică de frică.]

- Încălzeşte-mă!
- Bine, drăguţă!
Am îngânat „r”-ul ei franţuzesc.

Eram captivat de fonetica rârâită a Dorei. De fapt îmi plăcea pe de-a-ntregul. Ne iubeam. O iubeam de când mi-a zis „dă o ţiga”r”e, bă cocala”r”e!” Trecuse mai mult de un an şi Dora mea se schimba în bine cu fiecare zi.

Mă strânge cu toată puterea şi-mi spune:
- Ai dreptate, eu am o problemă. Dar voi reuşi să mă împac cu mine.
Iar simţeam energiile acelea, care parcă îmi traversaseră mintea.
- Şi după ce voi fi liberă mă voi obişnui cu ceilalţi. Ştii ceva? Să nu crezi că nu-mi dau seama de pierderea ta, mai devreme sau mai târziu. Ştiu că nu eşti al meu.
Nu pot să-mi imaginez cum reuşea să zâmbească, deşi îi curgeau lacrimile pe la colţul exterior al ochilor spre tâmple, iar restul zăcea ca o mică baltă peste pleoapele închise. Îi ating foarte fin genele şi îi zic:
- Aici este papură?
- Da. Ce cauţi acolo, înotătorule? Promite-mi că nu ai să pleci decât când voi fi suficient de puternică!
(…)


(cateva pagini de undeva din prima treime a romanului)
 
Cristi Iordache