Iubeste

[...Cascada care îi udase mai devreme dulama nu se mai auzea deloc. A ţipat ca din gură de şarpe timp de câteva secunde iar ecoul dintre stânci amplifica sunetul pe toată întinderea din chei. “Doamne Iisuse Hristoase!”, un strigăt cu triplă rezonanţă, ca la rugăciune, dar şi ca un păcat mare, păcat, păcat.

Stătea goală, în picioare, cu umerii aplecaţi, cu bărbia în piept şi părul auriu răvăşit peste faţă şi sâni. Mâinile îi erau inerte şi albe, iar eu o priveam marcat de suferinţa ei, însă destul de crud pe lângă ce simţea sau mai bine spus, ce nu mai avea putere să simtă.

Pentru o clipă m-a fulgerat gândul vinovăţiei legat de tot ceea ce se întâmplase în ultima vreme între noi. O priveam şi mi-am dat seama că nu am făcut decât să fiu eu însumi, să nu-mi cenzurez sentimentele şi acţiunile. Eram egoist. Cu ce lucra eul meu?

“Doamne Iisuse Hristoase…”, mi-a întrerupt brusc gândurile cu glasul răguşit, rostind silabic şi mai mult în şoaptă “…fiul Lui Dumnezeu…”, din ce în ce mai stins, apoi a tăcut fără vreo continuare. Nu mai voia miluire, nu mai vedea, nu mai ştia. Asta era ceea ce puteam percepe atunci. Mi-a fost teamă să-i îndepărtez şuviţele de pe chip. Şocul ar fi fost şi mai mare.

Eu îi provocasem suferinţa asta? Ea însăşi? Noi? Aveam noi puterea să ne facem atâta rău? Întrebări, întrebări pe care trebuia să le opresc.

O priveam în continuare şi o împărţisem în două, cu aceeaşi cruzime, o cruzime a posesivităţii şi ataşamentului, stări care funcţionau de fapt de ambele părţi. Ne aparţineam de multă vreme fără a ne da seama. Acum, în ochii mei, jumătate era femeia cu sufletul sfâşiat de durere, aplecată de povara păcatului, cu inima împietrită şi chipul schimonosit, iar cealaltă jumătate era femeia frumoasă, femeia mea cu trup sculptat, carne din carnea mea, sufletul pereche, “aripa ta stângă”-după cum îi plăcea ei să-şi spună- aripa pe care-mi ceruse în chilie într-una din ultimele zile, s-o dezlipesc, s-o rup, dar “să poţi tu, că eu nu pot”, mi-a zis atunci, ca o premoniţie a ceea ce avea să urmeze, ca o îndepărtare a inevitabilului, dar…”să pot eu”.

M-am lăsat să cad în genunchi lângă tălpile ei, am cuprins-o şi-am început să o mângâi pe spate atât cât puteam întinde braţele şi să-i sărut ca un nebun fiecare bucăţică de trup - pielea ei, carne din carnea mea. O strângeam abandonându-mi buzele necontrolat până când am simţit nevoia de repaos, am inspirat adânc, m-am ridicat, am luat-o încet pe pătură şi i-am lipit capul de pieptul meu. Am prins cu mâna stângă anteriul şi camilafca de lângă noi şi le-am aruncat pe spate ca să nu le mai vadă.

Îi ascultam plânsul sacadat care dispărea lent. Nu ştiam că plânsul are măsură în cazul ei, dar chiar dacă durerea persista, a venit momentul să-mi rămână pe piept, inertă şi tăcută. Habar n-aveam ce să spun şi totuşi am rupt tăcerea:

-          Maica Andreea…am încercat să-i şoptesc.

-          Andreeeea! a ţipat aşa de tare ridicând capul a revoltă, încât am tresărit scurt apoi cu un zâmbet -acelaşi zâmbet crud- i-am apucat crucea de la gât, i-am smuls-o şi fără să aibe timp de ripostă, i-am prins mâna ţinând crucea între palmele noastre. Se mai liniştise, ori era semnul unei furtuni ce avea să vină?

-          Andreea, Sfântul Augustin are un îndemn: “iubeşte şi fă ce vrei!”

S-a aruncat cu totul peste mine şi a început să râdă în hohote. Un râs macabru şi haotic…]

(fragment din TEHNICI DE SUPER-VIETUIRE)