TEHNICI DE SUPER-VIETUIRE

,,Nu exista infern. El este doar imaginea raiului in care cu voie sau fara voie, mutam continuu lucrurile de la locul lor.''

miercuri, 19 octombrie 2011

Sângele de pe degete erau lacrimile inimii

16 octombrie 2011. Nu m-am prăbuşit.

Sunt la sol.

Sunt în punctul zero.

Scriam în 2009 că adâncul şi înaltul au fost şi vor rămâne elementele necesare existenţei mele.

Adevărat! Fragmentul „Căţărătorul” este dovada. Ca şi altele, dealtfel.

Baza de pregătire „Ardeal” m-a transformat brusc şi mi-a lăsat „schimbarea” drept încercare pentru fiecare zi.

Cu ceva timp înainte de a scrie aceste rânduri am coborât în adânc.

Am o inimă. Când se foloseşte ca ţintă şi se trage din toate părţile, ea nu piere. Arată ca un bulgăre cu zeci de săgeţi înroşite, iar mintea-mi spune că trebuie să merg în largul mării.

Să cobor în adânc.

Asta am şi făcut; am înotat cu rechinii şi căluţii de mare. Nimerisem chiar într-o furtună teribilă, dar învăţasem demult să nu lupt cu ea. Afirmam în „Ziua XXXV” că „mă las purtat de val”, că „înot cu el, nu împotriva lui. Şi conform teoriei mele, m-am regăsit într-un târziu la mal.

În punctul zero.

În punctul Omului.

Apa sărată a mării nici nu-mi spălase bine rănile, căci inima îmi era din nou folosită ca ţintă.

Ce să fac? Unde să fug?

Am strigat Oamenii. Unii aveau la rându-le inimile săgetate, alţii le aveau atât de mici şi goale încât nu puteau să m-ajute.

Mi-am zis că oamenii sunt Oameni, şi-atât.

Că la fel şi eu, sunt om, şi-atât.

Că inimile noastre sunt inimi, şi-atât.

Sângele se prelingea pe palmele mele când îmi ţineam inima cu degetele răsfirate printre săgeţi. Mi se zbătea în mâini, iar eu nu ştiam cum să-i alin durerea.

„Hai să fugim, i-am şoptit, hai să-ncercăm înaltul!”

Am aruncat telefonul şi-am plecat spre Baza de antrenament „Ardeal” renunţând la orice contact cu lumea de dincolo de munţi. Noaptea târziu mi-am revăzut vechii tovarăşi alături de care experimentasem supravieţuirea încă din „ziua întâi”. Transformarea trecuse brutal şi peste ei. Nu mai erau aceeaşi. LH, prietenul care cândva îmi spunea că „cel mai bun alpinist este unul în viaţă”, el care mă urmărea să nu fac imprudenţa de-a pleca singur pe cărări de munte, de astă-dată mi-a asigurat cazarea pe perioadă nelimitată, apoi mi-a zis sec: „vezi şi tu ce faci, pentru că noi avem treabă”.

LA-învăţătorul îmi explicase odată că viaţa mea este ca un traseu abrupt pe care mă caţăr. Dacă pot face asta în siguranţă şi întotdeauna mă întorc teafăr, înseamnă că ştiu să trăiesc.

Oare ştiam cu adevărat?

Habar n-am! Singurul lucru cert acum, este că inima mi-era o ţintă în bătaia arcului şi-o purtam de teama arcaşilor, în gentuţa de la brâu.

Am pornit pe poteci, dezamăgit că atât LA-învăţătorul, cât şi DDP-ghidul nu se aflau aici. Ei m-ar fi ajutat să izbândesc. Însă aşa, eram doar o pradă uşoară, la discreţia vânătorilor.

Nu-mi rămânea decât să fug şi am făcut-o!

Fugeam.

Fugeam ferindu-mă şi sărind ba în stânga, ba în dreapta.

Oricum, cele câteva săgeţi care mi se-nfigeau în piept, nu mă puteau ucide. Dar trebuia să fug, să caut ajutor pentru inima mea din borsetă, care zvâcnea agonic de la rănile anterioare şi numai pentru ea trebuia să alerg ca să găsesc vindecare.

Un cioban mi-a întins mâna.

Nu mă sperii niciodată de o mână. Nici de un om.

-Nu fugi, mi-a zis. Hai să vorbim.

Am povestit cu el despre arcaşi.

Dar şi despre săgeţi fără arcaşi.

I-am mărturisit că voi urca liber cât de sus voi putea.

-Ai să te prăpădeşti. Aici mere în echipă, cu ciocan, corzi şi ceva pitoane. No, io zic, hai la mine să mânci ceva!

-Dă-mi un telefon dacă ai, să-mi sun prietenii, i-am cerut şi m-am considerat norocos când am văzut că are şi mi-l oferă.

Gentuţa mea parcă trepida uşor. Cred că inima simţea că e de bine. Am atins-o şi am simţit sâgele cald şi lipicios. Era un fel al inimii de a plânge de bucurie, m-am gândit.

Am strigat Oamenii.

Unii aveau la rându-le inimile săgetate, alţii le aveau atât de mici şi goale încât nu puteau să m-ajute.

Mi-am zis că oamenii sunt Oameni, şi-atât.

Că la fel şi eu, sunt om, şi-atât.

Că inimile noastre sunt inimi, şi-atât. Dar când am atins borseta am simţit iarăşi sângele cald şi lipicios. Astea cred că erau lacrimile ei de tristeţe.

...va urma

2 comentarii:

  1. ombilicul cred eu că este punctul zero al omului, dar frumoase rânduri ai scris

    RăspundețiȘtergere