TEHNICI DE SUPER-VIETUIRE

,,Nu exista infern. El este doar imaginea raiului in care cu voie sau fara voie, mutam continuu lucrurile de la locul lor.''

miercuri, 19 octombrie 2011

Sângele de pe degete erau lacrimile inimii

16 octombrie 2011. Nu m-am prăbuşit.

Sunt la sol.

Sunt în punctul zero.

Scriam în 2009 că adâncul şi înaltul au fost şi vor rămâne elementele necesare existenţei mele.

Adevărat! Fragmentul „Căţărătorul” este dovada. Ca şi altele, dealtfel.

Baza de pregătire „Ardeal” m-a transformat brusc şi mi-a lăsat „schimbarea” drept încercare pentru fiecare zi.

Cu ceva timp înainte de a scrie aceste rânduri am coborât în adânc.

Am o inimă. Când se foloseşte ca ţintă şi se trage din toate părţile, ea nu piere. Arată ca un bulgăre cu zeci de săgeţi înroşite, iar mintea-mi spune că trebuie să merg în largul mării.

Să cobor în adânc.

Asta am şi făcut; am înotat cu rechinii şi căluţii de mare. Nimerisem chiar într-o furtună teribilă, dar învăţasem demult să nu lupt cu ea. Afirmam în „Ziua XXXV” că „mă las purtat de val”, că „înot cu el, nu împotriva lui. Şi conform teoriei mele, m-am regăsit într-un târziu la mal.

În punctul zero.

În punctul Omului.

Apa sărată a mării nici nu-mi spălase bine rănile, căci inima îmi era din nou folosită ca ţintă.

Ce să fac? Unde să fug?

Am strigat Oamenii. Unii aveau la rându-le inimile săgetate, alţii le aveau atât de mici şi goale încât nu puteau să m-ajute.

Mi-am zis că oamenii sunt Oameni, şi-atât.

Că la fel şi eu, sunt om, şi-atât.

Că inimile noastre sunt inimi, şi-atât.

Sângele se prelingea pe palmele mele când îmi ţineam inima cu degetele răsfirate printre săgeţi. Mi se zbătea în mâini, iar eu nu ştiam cum să-i alin durerea.

„Hai să fugim, i-am şoptit, hai să-ncercăm înaltul!”

Am aruncat telefonul şi-am plecat spre Baza de antrenament „Ardeal” renunţând la orice contact cu lumea de dincolo de munţi. Noaptea târziu mi-am revăzut vechii tovarăşi alături de care experimentasem supravieţuirea încă din „ziua întâi”. Transformarea trecuse brutal şi peste ei. Nu mai erau aceeaşi. LH, prietenul care cândva îmi spunea că „cel mai bun alpinist este unul în viaţă”, el care mă urmărea să nu fac imprudenţa de-a pleca singur pe cărări de munte, de astă-dată mi-a asigurat cazarea pe perioadă nelimitată, apoi mi-a zis sec: „vezi şi tu ce faci, pentru că noi avem treabă”.

LA-învăţătorul îmi explicase odată că viaţa mea este ca un traseu abrupt pe care mă caţăr. Dacă pot face asta în siguranţă şi întotdeauna mă întorc teafăr, înseamnă că ştiu să trăiesc.

Oare ştiam cu adevărat?

Habar n-am! Singurul lucru cert acum, este că inima mi-era o ţintă în bătaia arcului şi-o purtam de teama arcaşilor, în gentuţa de la brâu.

Am pornit pe poteci, dezamăgit că atât LA-învăţătorul, cât şi DDP-ghidul nu se aflau aici. Ei m-ar fi ajutat să izbândesc. Însă aşa, eram doar o pradă uşoară, la discreţia vânătorilor.

Nu-mi rămânea decât să fug şi am făcut-o!

Fugeam.

Fugeam ferindu-mă şi sărind ba în stânga, ba în dreapta.

Oricum, cele câteva săgeţi care mi se-nfigeau în piept, nu mă puteau ucide. Dar trebuia să fug, să caut ajutor pentru inima mea din borsetă, care zvâcnea agonic de la rănile anterioare şi numai pentru ea trebuia să alerg ca să găsesc vindecare.

Un cioban mi-a întins mâna.

Nu mă sperii niciodată de o mână. Nici de un om.

-Nu fugi, mi-a zis. Hai să vorbim.

Am povestit cu el despre arcaşi.

Dar şi despre săgeţi fără arcaşi.

I-am mărturisit că voi urca liber cât de sus voi putea.

-Ai să te prăpădeşti. Aici mere în echipă, cu ciocan, corzi şi ceva pitoane. No, io zic, hai la mine să mânci ceva!

-Dă-mi un telefon dacă ai, să-mi sun prietenii, i-am cerut şi m-am considerat norocos când am văzut că are şi mi-l oferă.

Gentuţa mea parcă trepida uşor. Cred că inima simţea că e de bine. Am atins-o şi am simţit sâgele cald şi lipicios. Era un fel al inimii de a plânge de bucurie, m-am gândit.

Am strigat Oamenii.

Unii aveau la rându-le inimile săgetate, alţii le aveau atât de mici şi goale încât nu puteau să m-ajute.

Mi-am zis că oamenii sunt Oameni, şi-atât.

Că la fel şi eu, sunt om, şi-atât.

Că inimile noastre sunt inimi, şi-atât. Dar când am atins borseta am simţit iarăşi sângele cald şi lipicios. Astea cred că erau lacrimile ei de tristeţe.

...va urma

Sângele curge întotdeauna printre degete


16 octombrie 2011. Nu m-am prăbuşit.

Sunt la sol.

Sunt în punctul zero.

Scriam în 2009 că adâncul şi înaltul au fost şi vor rămâne elementele necesare existenţei mele.

Adevărat! Fragmentul „Căţărătorul” este dovada. Ca şi altele, dealtfel.

Baza de pregătire „Ardeal” m-a transformat brusc şi mi-a lăsat „schimbarea” drept încercare pentru fiecare zi.

Cu ceva timp înainte de a scrie aceste rânduri am coborât în adânc.

Am o inimă. Când se foloseşte ca ţintă şi se trage din toate părţile, ea nu piere. Arată ca un bulgăre cu zeci de săgeţi înroşite, iar mintea-mi spune că trebuie să merg în largul mării.

Să cobor în adânc.

Asta am şi făcut; am înotat cu rechinii şi căluţii de mare. Nimerisem chiar într-o furtună teribilă, dar învăţasem demult să nu lupt cu ea. Afirmam în „Ziua XXXV” că „mă las purtat de val”, că „înot cu el, nu împotriva lui. Şi conform teoriei mele, m-am regăsit într-un târziu la mal.

În punctul zero.

În punctul Omului.

Apa sărată a mării nici nu-mi spălase bine rănile, căci inima îmi era din nou folosită ca ţintă.

Ce să fac? Unde să fug?

Am strigat Oamenii. Unii aveau la rându-le inimile săgetate, alţii le aveau atât de mici şi goale încât nu puteau să m-ajute.

Mi-am zis că oamenii sunt Oameni, şi-atât.

Că la fel şi eu, sunt om, şi-atât.

Că inimile noastre sunt inimi, şi-atât.

Sângele se prelingea pe palmele mele când îmi ţineam inima cu degetele răsfirate printre săgeţi. Mi se zbătea în mâini, iar eu nu ştiam cum să-i alin durerea.

„Hai să fugim, i-am şoptit, hai să-ncercăm înaltul!”


...va urma

marți, 18 octombrie 2011

Tehnici de super-vieţuire

ÎNTR-O ZI

Aici.

Aici formăm o echipă, un colectiv. Dar suntem indivizi pe care oamenii de rând, în mod normal i-ar ocoli.

Avem un singur scop şi asta ne uneşte. La fel de mult cum ne uneşte teama celor din jur. Îi speriem prin comportament, ne consideră periculoşi, fără a şti că trăim şi noi o frică. Poate mult mai mare. Ea este cea care ne-a adus aici, indiferent de măştile pe care le afişează fiecare.

Suntem o echipă zi de zi în scădere. Nu de formă psihosomatică, ci numeric.

Se aude gongul acela de abandon şi o stare de tristeţe ne încearcă atunci când se închid porţile în spatele unui coleg.

Azi D.D.P. mi-a spus că din grup s-au remarcat detaşat două persoane:

-Nu deconspir numele celuilalt. Unul eşti tu!

-Ce tehnică mai e şi asta?

-Sunt ceea ce sunt pentru că am învăţat să fiu corect cu mine şi nu pot fără a fi la fel cu cei din jur. Te vei convinge mai târziu.

Fac presupuneri. Celălalt nu ar putea fi decât Ned.

Oricum, nu contează. Suntem egali indiferent de calităţi, vârstă, pregătire profesională, ori statut social.

Avem de trecut baremuri. Este nevoie de lecţii şi antrenament.

Am depăşit deja multe probe de foc. Nici nu mai am noţiunea timpului.

Doar seara mă gândesc la cei dragi, însă nu mai vreau să spun ce simt. Am învăţat să accept trăirile, mângâindu-le. Au trecut multe zile de când mă aflu aici.

Aici.

Aici sunt porţi înalte cu balamale şi zăvoare?

Erau.

Aşa mi-am văzut debutul în bază. Lucrurile s-au schimbat. Învăţătorii şi-au făcut datoria, instructorii şi ghizii, de asemenea.


PETER

Peter iubeşte viaţa. Aici se simte captiv. Doarme în camera noastră în seara asta. Nu-mi convine pentru faptul că va avea chef de vorbă. Încerc să mă adun şi-mi dau seama că îl voi asculta vrând-nevrând. Trebuie să fiu tolerant, să nu-mi pun întrebări de genul „despre ce va vorbi”, oare mă va plictisi”, sau „când va termina”.

- Mi-e dor de Eileen, spune apăsat, cu ochii întredeschişi, întins în pat cu mâinile sub ceafă.

-Te-am auzit astăzi vorbind despre problemele voastre, îi zic, dar n-am înţeles prea multe.

Este clar. Am disponibilitatea de a suporta disconfortul produs de prezenţa lui. De fapt suport, întrucât prezenţa lui n-o mai percep ca pe un disconfort. Mi-am învins egoismul sau poate în egoismul meu vreau să-mi dezvolt răbdarea.

- Ea suferă de o boală psihică, fratele meu! Lua câte un pumn de pastile şi n-a mai suportat. Acum are nevoie de sprijin şi eu stau aici ca un boschetar.

- Atunci pleacă!

- Aş vrea eu, dar nu pot din cauza lui tata. Dacă părăsesc baza, nu-mi mai dă niciun ban şi iar îl bat, iar mă duc la ciordit.

-Cu maică-ta te înţelegi mai bine?

-Da, dar el e cu mălaiul.

-Peter, ai nişte studii, ai relaţii, eşti în stare să te întreţii!

-Băi fratele meu, Ned avea lanţ de restaurante şi le-a pierdut pe toate; cât crezi că pot să produc eu? Tu nu şti ce simţi, doar când auzi cuvântul! I-ai văzut pe psihologii ăia care au venit ieri?

Soţ şi soţie, doi foşti consumatori de heroină şi alte droguri de mare risc, actualmente abstinenţi, veniseră în calitate de psihologi, pentru studii de caz pe linie profesională. Ned, plictisit de oratoria perimată, a ieşit din sală şi după câteva minute a revenit, trecând pe lângă ei şi scăpând o bilă poleită care s-a rostogolit vreo doi metri sub privirile lor.

Mi-a spus mai târziu că luase staniolul de la o ciocolată.

-Le ploua în gură, tremurau, băi, se bâlbâiau... nişte cocalari! Ai văzut? Aşa că nu şti cum să ajungi mai repede la omul tău! Dai oricât pentru o doză. Ce-mi spui tu să produc eu! Până să vin aici, nu-mi ajungea nici ce-mi dădea tata; mai furam şi din maşini! Las-o moartă, frate!

-Peter, eu te-am adus de la gară şi din oraş, te-am pus în pat, te-am „scos” la director! Ce zici! Te-am trimis la duş să nu te vadă aştia, te-am adus de la „folclorice” de-atâtea ori, toate de „n” ori!

-Ştiu, frate! Eşti cel mai „valabil” dar tu nu-nţelegi pentru că nu eşti ca noi.

-Atunci de ce-mi spui despre tine şi Eileen? De ce dormi aici? Fiindcă nu-nţeleg?

-Mi-e dor de Eileen. Dacă pleacă la tratament în Germania, înnebunesc!

Eileen, iubita lui, manager de hotel într-o ţară arabă, fusese răpită şi ţinută ostatică o lungă perioadă, până când angajatorul şi ambasada au negociat şi plătit răscumpărarea.

Trauma suferită i-a lăsat urme adânci, pe care a încercat să le ignore. Lipsa controlului de specialitate şi a unei terapii, a dus în timp la dezvoltarea dublei personalităţi.

Ne-a spus L.A. că deşi rar întâlnită în România, această afecţiune psihică, necuprinsă în DSM, există totuşi.

Eileen nu putea fi diagnosticată în ţară, dar medicul la care ajunsese în cele din urmă, ştia că e vorba de o „personalitate multiplă”.

-M-aş duce mâine la Predeal, că este la casa ei de vacanţă. Nu vreau decât să stau toată noaptea cu ea, fără sex, doar să mă lase s-o ling. S-o ling toată, până dimineaţa. Apoi îi iau chiloţii. Îi iau şi-i port în buzunar toată ziua. Seara îi aşez pe pernă şi pun obrazul pe ei. Le simt mirosul, frate! Dacă-i aveam acum, apucam din ei, sugeam şi îi plimbam pe buze până adormeam.

Adormise.

Ca şef al grupului (fusesem ales prin vot, pentru o săptămână), a doua zi la apel, Berti, instructorul, mă întreabă:

-Probleme, ceva?

-Nu.

-Activitatea?

Îi înşir câteva evenimente lipsite de importanţă. În realitate se petrecuseră destule, incompatibile cu regulamentul de ordine interioară.

-Pleacă cineva în oraş?

-Da. Mihai, Sandu, Peter şi Darie.

Se uită la ultimii doi cu suspiciune, apoi la mine cu un soi de reproş, ceva de genul „tu le faci, tu le tragi”. Nu-mi putea anula decizia pentru că ar fi distrus ideea de unitate, ar fi exercitat un abuz asupra personalităţii mele şi implicit, ar fi pierdut încrederea grupului.

La încheierea şedinţei, Berti mă opreşte şi-mi spune:

-Ăştia sunt la ultimul avertisment; te-ai gândit bine? Oricum hotărârea a fost luată. Roagă-te să se-ntoarcă diseară pe picioarele lor!

Jos pe terasă, Darie mă roagă să le dau un milion de lei pentru drum. Ştiam că-mi vor cere, îi aveam la mine şi le-am dat. Erau foarte agitaţi. Nu se aşteptaseră la atitudinea asta din partea mea, cu toate că, mai ales Peter, simţea încă de aseară deznodământul, însă nu avea o certitudine.

În adicţie se crează un triunghi „victimă-persecutor-salvator”. Situaţia de faţă avea un statut atipic. Înlesnirile şi ajutorul pe care i le oferisem lui Peter, mă puneau în postura salvatorului, dar el ştia că nu se va întoarce şi astfel deveneam persecutorul său. Ar fi fost exclus din program şi împăcat întrucât altcineva purta vina. De fapt mă alesese; prin sfaturile pe care i le ofeream discret mai mereu, prin observaţiile pe care i le făceam, amical, eram salvatorul dar şi persecutorul ideal!

De regulă persecutorul traumatizează, aceasta fiind chiar situaţia din familia lui, unde încercările părinţilor de a-l ajuta, nealegând metode agreate de el, îi adânceau victimizarea. La rândul lor, prin faptul că Peter nu răspundea pozitiv, ei se transformau în victimele sale. Un joc inconştient de-a cine pe cine salvează ori persecută. Jocul de-a victima.

Eu nu mă mai consideram perdant. Învăţasem aici. Puteam intra în jocul lui Peter, fără a-şi da seama că jucăm de fapt jocul meu.

Înainte să plece, tocmai când să-mi vorbească, îl atenţionez total dezinteresat:

-Faci ce vrei, că şti ce faci!

-Da, frate...dar mai dă-ne şi nouă cinci sute de mii.

-Băi, sunteţi culmea obrăzniciei! Vreţi să vă duceţi la „legale”.

-„Nebunici”, să trăiască familia ta, zice Darie, luăm şi noi o „power blanca”.

-Hai, dispari!

Seara în cameră Tinel îmi arată portofelul şi se vaită că i-au dispărut cinci sute de mii de lei.

-Băgasem portofelul în trusa de bărbierit, printre hainele din dulap.

-Frica, Tinele, frica! Ea atrage prădătorul. Banii mei uite-i în sertar, la vedere.

Am reuşit să-l ajut timp de o lună pe camaradul meu, Peter. În cele din urmă a fost exclus din bază.

Gongul din urma sa, m-a afectat cel mai puţin.

Ştiam că deşi nu se adaptase aici, acumulase destul pentru supravieţuire.

Aveam satisfacţia că l-am sprijinit mai mult decât familia sa şi decât coordonatorii centrului de pregătire.

Ultimul schimb de priviri dintre noi, m-a făcut să-nţeleg asta.

*

-Împinge, împingeee!

-Ah!

-Aşa, aşa, împinge!

Părul îi cădea peste faţa mea transpirată. Nu mai aveam suflu. „Fata este nebună”, aveam puterea să constat.

-Împinge, aşa, bravo!

-Ah! Mai ridic-o puţin, că nu mai pot.

-Bine, hai împinge, mai poţi. Poţi treizeci.

„Femeia Rambo”, antrenoarea, scotea untul din mine. Bătusem recordul de douăzecişitrei de ridicări pentru deltoizi şi marele dorsal.

Aici.

Aici nu mai sunt porţi înalte cu balamale şi zăvoare.

Aici găseşti orice.

Frică şi vină.

Salvatori şi victime.

Confuzie şi regăsire.

Am drumul meu şi voi învinge, dacă nu cumva deja am făcut-o!

Lecţii şi antrenament.

(Baza de pregătire Ardeal)

joi, 6 octombrie 2011

Ioan Radu Văcărescu despre "AMPRENTA DIVINĂ" - o publicaţie de la care poţi câştiga TOT

Despre darul suprem, în limbaj matematic

Premisa de la care porneşte şi se desfăşoară această carte, pe mai bine de două sute cincizeci de pagini dense şi de citit şi recitit cu ochii măriţi, nu-i alta decât spusa lui Einstein cum că „Ştiinţa fără religie e şchioapă. Religia fără ştiinţă e oarbă”. Pentru că această carte este în acelaşi timp una de ştiinţă şi una de teologie. O încercare nu doar interesantă şi inedită la noi, dar care are un sens mult mai înalt, acela de a vorbi pe înţeles despre scânteia divină oferită oamenilor de Dumnezeu, ca dar suprem pentru eul contopit cu Duhul Sfânt. O amprentă divină de netăgăduit, pe care autorul acestei cărţi vrea s-o demonstreze nu doar cu argumente aşa-zicând clasice – argumentul cosmologic, cel teleologic, argumentul ontologic şi cel moral etc. – ci şi cu argumentul care ar putea părea nu doar inedit ci şi uimitor, acela ştiinţific, de fapt matematic. Pentru că, spun oamenii de ştiinţă, tot ce există, ca să existe ca teorie universal acceptată, trebuie să fie formalizat matematic. Adică să fie pus într-o formulă. Pentru că, nu-i aşa, chiar cea mai mare teorie a lumii noastre, cea a relativităţii, a fost formalizată de Einstein în faimoasele câteva semne care sunt: E = m c².
(...)

Altul este celebrul Grigori Perelman, cel mai mare geniu în viaţă din domeniul matematicii, omul care a rezolvat singur una dintre cele şapte Probleme ale Mileniului (conjectura lui Poincaré) şi care a primit în 2006 Medalia Fields, o distincţie considerată Premiul Nobel pentru matematică. Atunci când Institutul Clay a decis să-i acorde premiul de un milion de dolari pentru munca sa, Grigori Perelman a declarat că are tot ce-i trebuie şi că nu are nevoie de bani. Între timp, matematicianul rus, care, pe de altă parte ne spune că a renunţat la matematică pentru a nu se converti într-o “maimuţă de laborator”, lucrează la demonstraţia matematică a existenţei lui Dumnezeu, care a devenit o mare provocare pentru el. De altfel, apartamentul lui din Sankt Petersburg este încărcat de icoane şi crucifixuri, iar Grigori poartă barbă ca un adevărat călugăr ortodox şi are mereu în buzunar un şirag de mătănii. Grigori se roagă în fiecare noapte şi este convins că poate demonstra existenţa lui Dumnezeu prin intermediul ştiinţei ştiinţelor, matematica.

Plecând de la premisa arătată mai sus, la care se adaugă şi spusa lui Philolaos, cum că “Tot ce poate fi cunoscut are număr şi fără de număr nu cunoaştem nimic” şi desfăşurându-şi demonstraţia în marginea esenţei perfecţiunii, a existenţei, matematicii spirituale (inclusiv prin distincţia dintre matematica materială, adică aceea a cercetării realităţii materiale perceptibile şi matematica mentală, adică aceea abstractă, pur teoretică, cum ar fi geometriile neeuclidiene, la care se adaugă numeroase formule, grafice şi spaţialităţi ale ştiinţei supreme) şi simbolismului religios, autorul reuşeşte să ne menţină într-o stare de benefică încordare spirituală până la final, atunci când ne putem alătura şi noi, umili, lui Pascal: “Dacă Dumnezeu nu există şi eu am crezut în el, n-am pierdut nimic; dar dacă există şi n-am crezut în el, am pierdut totul.”


Ioan Radu Văcărescu


Coordonator proiect
Cristi Iordache

miercuri, 5 octombrie 2011

De secetă, pâmântul, îşi înghiţise munţii




am vrut pentru tine să plouă,
mă căţăram pe ape...
-ai grijă, strigai,
când eu curgeam înalt, pe ploi
ce se spărgeau în mii de pietre. 
şi le priveam. 
şi le priveam
cum şiroiau în părul tău.
din gene îţi cădeau nisipuri
peste sărut.
-să nu răceşti, ţi-am zis,
de-atâtea stânci. 
dar trebuia să plouă peste noi
cu munţi, ca să vedem ce mare-i cerul,
apoi s-adormi ca un copil cu aripi.
şi te priveam cum zbori. 
şi te priveam
din gura-nchisă a pământului
prea însetat,
prea însetat de aripile-mi grele de prin ploi.