DROGATA MEA IUBITĂ, DORA (fragment din romanul HEI, TU - TEHNICI DE SUPER-VIEŢUIRE)

DROGATA MEA IUBITĂ, DORA


(…)
- Măh, dar nu-i suport şi gata!
- Ba nu e gata, Dora! Tu ai o problemă, nu ei!
- Eu, da. Mereu am avut „o problemă”. De-aia m-au violat prietenii.
- Eraţi nişte drogaţi, înţelegeaţi voi ceva despre prietenie? Şi nu te mai compătimi, pentru că nu te-au violat, ci ai făcut tu pe sexoasa în faţa lor. Când te-apuci să-i cauţi în şliţ, ăla nu mai este viol!

Cred că fusesem prea dur, chiar dacă ştiam toate acestea tocmai de la ea. Şi-a acoperit faţa cu mânile şi a început să plângă înfundat, cum nu o mai făcuse de multă vreme. Am mângâiat-o pe cap şi am îngăimat un „iartă-mă” în care nici eu nu credeam, apoi i-am băgat mâna dreaptă pe sub coapsele goale şi stânga pe după spinare, m-am împins în genunchi şi am ridicat-o de pe canapeaua de lângă sobă. Am ţinut-o aşa timp de câteva minute, mişcându-mă lent în laterale. Linişte. Doar lemnele trosneau ritmic în sobă, ca într-un cântec de leagăn. Am dus-o în cele din urmă în patul de la fereastră, m-am întins lângă ea şi i-am îndepărtat mâinile de pe chip.
- Ştii, văd mereu dimineaţa aia în care m-am trezit pe covor. E oribil să-ţi miroşi propriul rahat împrăştiat pe corp. Pielea parcă îmi era dată cu lipici.
A oftat adânc şi a întors capul spre peretele înclinat al cabanei. Şi-a îndreptat braţul şi pipăia lambriul de brad, continuând să vorbească rar, de parcă ar fi fost sub hipnoză.
- Eram o pictură mizerabilă de alb, gri şi maro. Când am reuşit să mă ridic, simţeam pielea strânsă ca atunci când ne-am dat cu nămol la Mamaia, doar că în loc de praf negru, picau de pe mine cojiţe albe. Ţie nu ţi-a fost scârbă de mine? Mie mi-ar fi fost.
A întrebat retoric. Ştia răspunsul. Nu mai plângea. M-am aplecat peste ea simţindu-i sânii reci sub piept şi am început să-i sărut toată partea stângă a feţei.
Îmi spusese acum vreun an, după ce îşi mai revenise, că cel mai mult o linişteşte caldura trupului meu. Odată, pe drumul spre cabană, m-a întrebat de ce sunt atât de fierbinte la minus 15 grade, că ea deja a degerat. Îmi venea să râd. N-am ştiut ce să-i răspund, pentru că nu m-ar fi crezut că mă încălzesc cu mintea, dar am lăsat-o atunci să-şi bage mâinile pe sub geaca mea şi am ţinut-o în braţe, apoi am alergat până în cameră.
- Ţie dacă ţi-ar îngheţa pe stâncă degetele când te caţeri, ai muri, e clar!
Şoptise ca pentru ea, dar m-a blocat total. Ce schimb energetic, ce transfer incredibil de vibraţii. Pentru câteva clipe am amuţit. M-am lăsat să cad pe spate la propriu şi la figurat.

Am rememorat ceea ce scrisesem în cimitirul lutheran, la două zile după ce plecase tânăra Kristine. Deşi venise la „Baza de antrenament Ardeal” ca psiholog, mi-a mărturisit la sfârşitul stagiunii – într-o vineri ploioasă de iulie - că se întoarce doar un om neînsemnat. Sâmbătă m-a rugat telefonic să nu spun nimănui povestea noastră, pentru că oricum nu avem nicio şansă împreună. Mi-a mai zis că va merge să cutreiere ţara şi să înveţe ce nu a reuşit să studieze la Amsterdam, iar eu să-i promit că voi publica teoriile care i-au răvăşit existenţa „latentă” - spunea ea. „Farewell, my forbidden love, farewell!”, apoi n-am mai auzit-o, n-am mai căutat-o. Duminică, soarele uscase iarba printre mormintele părăsite, şi eu mă mutam de la un sas la altul, în umbra pietrei funerare, scriind despre prietenie, despre relaţiile interumane. Cred că aveam de gând să împlinesc dorinţa Kristinei.

[Interacţiunea indivizilor a luat amploare în ultima vreme. Pe măsură ce au loc în diverse spaţii, relaţionări de grup din nevoia defulării emoţionale de orice fel, se pierde puterea iubirii.
Prietenia nu se dezvoltă în orice mediu. Acolo unde există confuzie, teamă, ruşine, autocompătimire, ură, este necesar ca acestea să fie înlocuite cu altruism, deschidere şi respect. Dacă ne iubim şi avem încredere în noi înşine, îi putem iubi şi pe ceilalţi. Pe măsură ce ne deschidem faţă de propriile capacităţi, înlocuim stările negative cu sentimente de înţelegere şi respect faţă de sine. Capacitatea de a ne accepta pe noi înşine se reflectă în modul în care îi tratăm pe cei apropiaţi. Trebuie să învăţăm să oferim fără a avea aşteptări, fără a pune condiţii sau a cere ceva înapoi şi astfel, câştigăm o angajare profundă şi o loialitate faţă de noi înşine şi de ceilalţi. Acesta este mediul în care poate încolţi şi rezista prietenia.
Când nu o găsim trebuie să ne cercetăm mai întâi pe noi înşine, apoi, dacă totul este în regulă cu starea noastră, să înţelegem că de cealaltă parte s-a creat o tulburare pentru care trebuie să dezvoltăm un puternic sentiment de compasiune.
Cine nu poate fi prieten, are mare nevoie de ajutor şi înţelegere. Starea lui este una măcinată de stimuli negativi şi de pierdere a încrederii în Sine. Din JIF s-au pierdut primii 2E. Comenzile energetice primite, procesate şi transmise cerebral sunt trunchiate, deci subiectul are ca instrumente doar crâmpeie de informaţii. Aflat în faţa nesiguranţei, dezvoltă instinctul de apărare. Din punct de vedere psihosomatic, neprietenul este un individ bolnav căruia trebuie să-i oferim ajutorul. Dar câţi dintre cei cu care interacţionează, înţeleg, ştiu şi au disponibilitatea de a-l ajuta? Nici el însuşi nu detectează faptul că trebuie să se apere de Sine, ci are declanşat inconştient, sistemul primar de autoapărare, care va acţiona, desigur, însă la exterior. Cum o va face? După toate legile vieţuirii, prin atac. Acesta nu este atacul unui prădător, ci al unei auto-presupuse victime. F. a rămas elementul dominant şi sub comanda lui acţiunile sunt fragmentare ca şi starea. Tot ce putem face este să nu-i încălcăm teritoriul, iar din imediata apropiere să-i descoperim joaca şi iubirea. Se va angrena în ele dacă nu-i vor fi impuse. Altfel le va percepe ca instrumente de luptă.
Aşadar, noi trebuie să fim cei eliberaţi, pentru a ne iubi şi a putea iubi. Abia apoi ne putem testa abilităţile de a-i angaja pe ceilalţi în primii 2E.
Mă întreb dacă nu cumva sunt pe cale de a rămâne fără cel de-al treilea E. şi îmi dau seama că oricât aş fi de puternic tot aş manifesta, într-o ultimă ipostază, o frică de frică.]

- Încălzeşte-mă!
- Bine, drăguţă!
Am îngânat „r”-ul ei franţuzesc.

Eram captivat de fonetica rârâită a Dorei. De fapt îmi plăcea pe de-a-ntregul. Ne iubeam. O iubeam de când mi-a zis „dă o ţiga”r”e, bă cocala”r”e!” Trecuse mai mult de un an şi Dora mea se schimba în bine cu fiecare zi.

Mă strânge cu toată puterea şi-mi spune:
- Ai dreptate, eu am o problemă. Dar voi reuşi să mă împac cu mine.
Iar simţeam energiile acelea, care parcă îmi traversaseră mintea.
- Şi după ce voi fi liberă mă voi obişnui cu ceilalţi. Ştii ceva? Să nu crezi că nu-mi dau seama de pierderea ta, mai devreme sau mai târziu. Ştiu că nu eşti al meu.
Nu pot să-mi imaginez cum reuşea să zâmbească, deşi îi curgeau lacrimile pe la colţul exterior al ochilor spre tâmple, iar restul zăcea ca o mică baltă peste pleoapele închise. Îi ating foarte fin genele şi îi zic:
- Aici este papură?
- Da. Ce cauţi acolo, înotătorule? Promite-mi că nu ai să pleci decât când voi fi suficient de puternică!
(…)



(FRAGMENT DIN ROMANUL „HEI, TU – TEHNICI DE SUPER-VIEŢUIRE”)
CRISTI IORDACHE