TEHNICI DE SUPER-VIETUIRE

,,Nu exista infern. El este doar imaginea raiului in care cu voie sau fara voie, mutam continuu lucrurile de la locul lor.''

sâmbătă, 5 februarie 2011

Hei, tu!


-Domnu’ Christi, hai că ieşi mai târziu sau termini mâine, alfel o să te-mbolnăveşti.

Ploua torenţial. Ea avea o umbrelă destul de mare, dar nu suficient pentru a ne feri pe amândoi de stropii reci, aproape legaţi între ei. Apoi, eu mă mişcam rapid când la dreapta când la stânga, astfel încât aveam impresia că ameţise alergând cu umbrela după mine. Curtea era pustie.
M-am ridicat şi am plecat la pas către poartă.

Primăvara aceasta se împlinea un an de când mă ocupam de grădini. Îmi plăcea ca totul să fie admirat şi de cele mai multe ori asta se întâmpla. Grădinile mele puneau în umbră o întreagă istorie.Turiştii uitau pentru ce au venit şi se pierdeau minute bune la fiecare spaţiu floral sau element peisagistic. Nu-mi pot ascunde mândria. Nici pe aceea că făceam parte din viaţa aşezământului şi deseori mă purtam ca un ghid, preluând grupuri şi împărtăşindu-le cronologia faptelor şi amănunte din lunga existenţă a mânăstirii.
Acum, la sfârşit de martie, cerul întunecat şi ploaia deasă păreau puse de mâna omului alături de zidurile înalte şi vechi de peste cinci sute de ani. Era o cetate dispusă în careu, cu o singură deschidere - poarta pe care sute de ani intraseră voievozi, călare. Dacă aş fi creat o pânză, imaginea ar fi arătat ca după o luptă. Neagră, tristă, rece.

-Hei, tu, domnu’ Christi, unde mergi?
-Mai am ceva pe alee, îi răspund, în timp ce maica Andreea mai mult fugea în urma mea, încercând să mă protejeze cu umbrela.
-Domnu’ Christi eşti ud rău !
Imperativul din voce m-a oprit brusc şi m-am întors către ea, care din inerţie aproape m-a luat în braţe. Tot atât de repede a făcut un pas înapoi şi a spus, oarecum încurcată:
-Hai la mine-acasă domnu’ Christi, să usuci hainele şi să te ştergi pe cap.

„Acasă” era expresia folosită de fiecare măicuţă şi însemna chilia, camera în care locuia. Aş alege o definiţie mai apropiată de garsonieră, căci vă mărturisesc zâmbind; mulţi şi-ar fi dorit acel confort! Un hol grandios, pe laterale baia şi o mică bucătărie, iar în faţă o încăpere spaţioasă şi caldă. Aţi spune că nu este mare lucru, dar amenajarea interioară, utilităţile, mobilierul, toate din gama de lux, stârneau invidia oricăruia dintre noi. Monahia Veronica Barbu, stareţa mânăstirii, păstorea obştea cum nu se poate mai bine. Îi era greu, foarte greu, avea căderi, accese de panică, dar nu ceda. Îmi spunea atunci când mă plângeam de anumite probleme:
-Eu ce să mai zic, domnu’ Christi, că am de crescut treizecişitrei de copii? Facem o cruce! şi se închina încercând să fie senină, să-şi ascundă chipul schimonosit de spaime. Mă ruşinam în neputinţa mea şi de cele mai multe ori plecam mai puternic.
Se instala sentimentul acela de egoism, în care te raportai alteritar şi celălalt, suferind, îţi oferea superioritate şi plăcere.

-Sunt plin de noroi, unde pun cizmele?
-Pe hol...aici domnu’ Christi.
Am încercat să nu las prea multe urme, insă apa scursă pe pantaloni îmi udase ciorapii şi tot mi-am desenat tălpile pe gresia strălucitoare, în drum spre uşa pe care mi-o deschisese.
M-a îmbătat mireasma din cameră. Era parfumul unui înger. Aşa cred, pentru că nu l-am simţit decât acolo şi nu-l puteam compara cu nimic. O flacără pâlpâia în candela de pe peretele stâng şi era înconjurată de şapte sau opt icoane. Eram puţin stingherit. Mă oprisem la intrare lângă dulap şi fără nicio vorbă mi-am scos şosetele. Aveam degetele roz şi zbârcite, iar apa continua să picure de pe pantaloni. Nu prea îmi controlam atitudinea căci mă confruntam cu ceva inedit. La fel, maica Andreea, palidă în faţa mea, nu ştia cum să facă pe gazda, astfel încât am fost nevoit să rup tăcerea, cerându-i un prosop.
-Numai puţin!
După ce-mi întinde prosopul, iese cu ceva textil la subraţ.
În dreapta, imediat lângă mine un corp lung de mobilier, cu rafturi în partea de sus, rafturi pline cu obiecte religioase şi foarte multe cărţi. Tot pe aceeaşi parte, în continuare, patul cu cinci icoane deasupra lui, pe perete.
„Aici pluteşte un înger”, gândeam eu, din nou, uimit de ce mi se-ntâmplă.
- Nu te-ai şters domnu Christi?
Îmi ia prosopul din mână, apoi începe să-mi şteargă părul.
-Trebuie să dai jos hainele astea să le punem pe calorifer.
Încremenisem. N-o văzusem niciodată fără anteriu, fără batic şi camilafcă. Părul doar ştiam că-i blond (îi zărisem câte-o şuviţă, uneori), însă nu-mi închipuiam sclipirea aceasta de basm, cu buclele curgând răvăşite pe spate, peste puloverul gri, de mohair. Dulama udă o schimbase cu o fustă neagră ce-i trecea puţin de genunchi. Ce femeie! Doamne, cât era de frumoasă!
-Maică, dar sunt ud până la piele.
-Am eu ceva de schimb.
Dă din cap spre dulap şi îmi scoate un pantalon sport şi un tricou.
-Cred că vor fi mici, dar până ţi se usucă ale tale, domnu’ Christi, nu te vede nimeni.
Încerc să-mi scot bluza, însă fiind mulată şi udă se opreşte în zona omoplaţilor. Mă ajută. Îi simt degetele calde urcând spre umeri şi mohairul lipit de spinare.

Mă tulburase de-a dreptul, mă treceau fiorii şi nu de frig!
Poate că mă aşteptam la un astfel de deznodământ, poate doar visam. Aveam impresia, după anul petrecut alături de ea, că nu-i eram indiferent. Când ajungeam dimineaţa în curtea mânăstirii, ea ori termina de întins rufele, ori termina de greblat frunzele; indiferent ce făcea, se afla acolo când nicio altă măicuţă nu era şi întotdeauna mă întâmpina spunându-mi că tocmai ce a terminat cutare sau cutare.
Unde se găsea păcatul, cine greşea? Întrebările astea nu-mi dădeau pace. Jumătate din noaptea care trecuse mă gândisem numai la ea şi chiar scrisesem câteva versuri.
Dumnezeul nostru dacă ne-a creat după chipul şi asemănarea sa, ne-a dat şi mintea, dorinţele şi faptele sale. „Poate aşa vrea Dumnezeu”, gândeam.

-Ţi-au îngheţat mâinile, spune atingându-mă de parcă am fi vrut să împărţim bluza.
-Da! îi răspund mirat şi-mi pun dosul mâinii drepte în palma ei, apoi încet, parcă să n-o sperii, îi cuprind mâna cu palma stângă. Palida mea Andreea, se îmbujorase, capul îl ţinea aplecat şi, ceva la care niciodată nu m-aş fi aşteptat; a adus cealaltă mână peste a mea. Nu mişca. Îi auzeam doar respiraţia sacadată. Privirea nu o ridica. Aveam mâinile lipite ca-ntr-un joc şi nu schiţa nicio retragere. Doar respira din ce în ce mai puternic.

Un moment unic. Nu comunicasem atât de mult niciodată. De vorbit vorbiserăm destul. Acum frazele curgeau în tăcere. Chipul ei, care adunase tot sângele, mîinile calde (le percepeam răcindu-se uşor, de emoţie), fruntea aplecată, acceptarea atingerii, nemişcarea din faţa pieptului meu gol, din faţa mea, toate acestea sugerau aşteptarea, dorinţa, nevoia. Cred că la rându-mi îi spuneam exact ceea ce voia să audă. Cuvinte criptice prin aţâţarea simţurilor; sonore prin suflul ca o declaraţie de iubire venită vulcanic din adânc şi olfactive (eu miroseam a năduşeală şi a ploaie, ea a mir şi cer). Cuvinte tactile când ne atingeam mâinile şi, atunci, ne plimbam inimile printre degete până ajungeau să se mângâie în palmele noastre.
Am lăsat inimile strânse undeva între noi şi mi-am dus mâinile, alunecând uşor cât să n-o tulbur, cu mişcări circulare i-am luat sânii prima dată şi pentru totdeauna, apoi am continuat către spate, urcând stânga ca un pieptene prin păr şi lipindu-i tâmpla de obrazul meu, iar cu dreapta am cuprins-o, aducând-o la piept. Piciorul i-l prinsesem între ale mele şi aşa nemişcaţi, reprezentam imaginea fidelă a unui pas de dans. Pantalonul meu îi udase fusta şi cred că şi zona pubiană. Pe mine mă răscolea partea dreaptă a pântecului ei, acolo unde bărbatul este mai sensibil. Mă ţinea sfioasă, cu vârful degetelor, de umeri. Buzele mele o atingeau fin. Am continuat sonor şi tactil cuvântul criptic, fără nicio tendinţă de manipulare, ci dintr-o pornire firească. Mi-am umezit buzele apoi i-am şoptit cald, silabic, în continuare lipit de urechea ei:
-An-dre-ea!
A tremurat vizibil, ca un tic, şi abia a îngăimat:
-Mmm!
Nu aveam nimic de spus, doar trăiam prin cuvântul rostit.
-An-dre-ea!
-Mmm!
Şi-a întins palmele şi le-a adâncit bine în umerii mei, încercând să mă facă una cu ea. Pentru prima dată nu uzam de apelativul „maică”. Era sublim ce mi se-ntâmpla. Nu mă puteam opri. Nici ea.
-An-dre-ea!
-Mmm!
Obrazul mi se uda. Lacrimile-i curgeau în colţul gurii mele şi mai departe pe bărbie. Sărate şi calde.
Aveam nevoie să continui momentul de vis, dar introducând treptat şi subtil o doză de conştientizare, de realism. Nu voiam să-i provoc suferinţă. Orice bruscare putea constitui un şoc distructiv pentru mentalul ei, deja răscolit.
...

Omul-bărbat


Omul, din punct de vedere ontologic a fost definit ca fiinţă socială, trup şi suflet, subiect cunoscător, animal raţional etc. Voi reveni asupra acestor aspecte.
Acum mă gândesc la non-libertate, la om ca fiinţă morală, dar care îşi împlineşte binele prin etica teleologică şi cel mai aproape de adevărul meu este Epicur şi al său hedonism.
Plăcerea este un scop, utilitatea la fel. Amândouă servesc egoismul fiinţei prin diverse manifestări. Unde este libertatea atât de mult mediatizată încă din Grecia antică? Nici cel privat de ea, nici privatorul nu o au. Primul este stăpânit direct şi vizibil, al doilea, indirect, invizibil, sclav al propriului egoism. Aşadar plăcerea şi utilitatea devin mijloacele nonlibertăţii.
Omul.
Filozofia nu presupune biologie? Ba da, dacă luăm în considerare pe lângă altele, evoluţionismul darwinist. Însă urcând treptele sale descoperim cele două sexe; cel slab şi cel puternic sau primul şi al doilea sex. Egoismul a evoluat odată cu omul, bărbat şi femeie. Cel dintâi şi-a atins deseori scopul prin forţă (forţă la care face referire John Locke), supunând femeia, datorită fragilităţii ei somatice. Bărbatul a creat legi. El este Omul. Şi cel din senatul antic şi cel din Geneză şi cel de după Hristos. Atunci cum pot crede în imparţialitate, respectiv în libertatea oferită de legi, după cum afirmă foarte convingător, Jean-Jacques Rousseau, cînd imaginea femeii este umbrită de cea a Omului-bărbat.
Cel de-al doilea sex nu este fiinţă cugetătoare, practic vorbind, împărţirea a fost făcută până aproape de zilele noastre; animalitate şi umanitate, ambele în Om, dar fiecare distinse prin sex. Întotdeauna a vorbit, a hotărât, a învins, umanitatea.
Nimic mai malefic de-a lungul istoriei omenirii, nimic mai eronat, decât voalarea, inferiorizarea până la supunerea şi exploatarea femeii! Homo homini lupus.
Iată non-libertatea: exploatat şi exploatator.


Camilafca iubirii (pergament)

Se tânguie magma, se-nchin-o festucă
sub rasa întinsă, fecioară cu har.
Ne caută sfinţii stângaci, în zadar,
cu tabla de legi, înapoi să ne-aducă.

Dulama roşeşte. Bătrânul stejar,
de cer ne ascunde cu umbra-i adâncă.
Mănâncă din mine, fecioară, mănâncă!
Sunt Domnul iubirii şi-al cărnii tâlhar.

Să-mi sorbi de pe buze un ultim pahar
(aghiasma luminii din ochii-ţi, fătucă!)
şi-n sfârcuri de iarbă cu mine te culcă.
Sunt Domnul iubirii cu trupul de jar.

Prin pieptu-mi-pronaos şi sânii-ţi-altar,
sangvin, cel de-al şaselea simţ se aruncă,
iar noi zămisli-vom a unşpea poruncă,
monastic eden şi amor legendar.


Femeia Omului

Am numit femeia, „cel de-al doilea sex”, după titlul uneia dintre cele mai influente cărţi scrise vreodată în favoarea mişcării feministe , autoarea ei, Simone de Beauvoir, figură proeminentă a secolului XX, a fost cea care a avansat în textele sale ideea că bărbaţii văd femeia ca pe o fiinţă deviantă, anormală şi aberantă. Reproduc din memorie o sintagmă din opera ei, rămasă celebră: „femeia nu se naşte, ci devine”. Acesta ar fi şi crezul meu.
Dacă mă raportez la darwinism, condiţiile sociale, desigur cu largul concurs al bărbatului, au impus femeii activităţi casnice, limitate, cu toate că prin natura sa, manifesta deja un absenteism considerabil din viaţa publică, prin implicarea directă în procreere, în perpetuarea speciei, în intimitatea imediată a fiinţării din punct de vedere fizic şi biologic.
Mai mult decât atât, în antichitate, cu 3-4 mii de ani în urmă, bărbatul avea drept de viaţă şi de moarte asupra femeii şi asta vreme îndelungată, până la apariţia credinţei monoteiste, din care se va structura iudaismul şi mai târziu, creştinismul.
Toată această privaţiune şi uneori imperativă autoprivaţiune de-a lungul a mii de ani, ţinând cont că femeia devine, evoluţia ei cerebrală a fost inferioară celei a bărbatului, mai exact, studii finalizate în 2005 de către Paul Irwing şi colaboratorii săi, arată că IQ-ul este cu 4,6-5 puncte mai mic la „cel de-al doilea sex”.
Mă voi întoarce la devenire şi, întrucât ajunsesem la creaţionismul religios, vă mărturisesc faptul că nu am detectat nicio încercare de echilibrare a sexelor în drepturi şi obligaţii, ba din contra. Cum s-ar fi putut ajunge la egalitate, când de peste două mii de ani, de la învăţăturile lui Moise, femeia era supusă bărbatului?
„Din coasta pe care o luase din om, Domnul Dumnezeu a făcut o femeie şi a adus-o la om.” (Geneza 2. 22)
„Femeii i-a zis: voi mări foarte mult suferinţa şi însărcinarea ta; cu durere vei naşte copii şi dorinţele tale se vor ţinea după bărbatul tău, iar el va stăpâni peste tine.”(Geneza 3. 16)
Nu sunt ateu, ci prin naştere şi prin umila implicare sunt chiar creştin, creştin-ortodox. Nu am nici pretenţia că ce vă împărtăşesc, are valoare de adevăr universal; este doar ceea ce văd, ce simt, ce am aflat.
Întâia carte a lui Moise este dovada certă a marginalizării celui de-al doilea sex. Femeia nu este decât „stăpânita”, „nevasta” şi „ajutorul” Omului, bărbatul căruia prin majoritatea versetelor, Sfânta Scriptură îi conferă supremaţia.
Într-o lume dominată de credinţa religioasă care a cuprins toate segmentele fiinţării, public, personal, cultural, social, politic, femeia a devenit, dar lent şi în suferinţă fizică şi morală, aşa cum s-a vrut a fi interpretate „învăţăturile” religioase, fie ele iudaice, creştine şi mai târziu islamice. Nici până-n Iisus şi cu atât mai mult, după profetul Mohamed, nici Biblia şi nici Coranul; le numesc aici, întrucât au fost prima şi respectiv a două carte care
au influenţat istoria lumii de aproape două mii de ani, cu peste 3,5 miliarde de adepţi amândouă, nu au făcut altceva decât să inhibe femeia întru devenire.
Puţine femei s-au remarcat în aceste vremuri potrivnice, în care au fost private de dreptul la libera exprimare, la cunoaştere prin educaţie, la dreptul de decizie. În funcţie de epocă, acest patriarhat a exclus-o din societate, a urgisit-o şi a ars-o pe rug.
Excepţiile precum Cleopatra, Hytia din Alexandria, Ioana D’Arc, Anne Finch Conway, Hildegard şi multe altele, unele chiar cu rol malefic, s-au impus, dar nu au făcut decât să releve clar separarea fiinţei cugetătoare în Omul-bărbat şi femeia Omului, diferenţa crudă, aproape iobagică, după cum spunea Freud, între primul şi al doilea sex.
Dar despre puterea influenţei „instituţiei religioase” şi despre femei-excepţii care desigur, accentuează regula, vă voi prezenta opinia într-un alt capitol.


Aşa mi-am iubit aproapele
-tehnici de (ne)rezistenţă


pereţi sprijiniţi de icoane miros de tămâie ea smerită
eu ud până la piele mi-a ridicat tricoul
gol până la brâu i-am urmărit iubirea de oameni şi trupul
în numele Domnului m-a îmbrăcat şi
mâinile reci mi le-a-ncălzit până la 12

Deo Gratias

am ajuns acolo fiindcă mi se spunea toma
necredinciosu şi-am rămas printre atâtea icoane încât nu-mi
amintesc nimic despre amor ea poate da zidurile erau reci
iarba umedă acolo sub noi erau două
morminte
ce contau pe lângă trupul ei ud şi fierbinte

pro obşte la gura izvorului osteniţi
noi cascada şi brazii

Lumen Christi

iubire de nici ţipenie de oameni şi dincolo
de legi am făcut pe rând dragoste cu Dumnezeu
sau cu el între noi
până seara

păstrez şi-acum baticul ea a spulberat toate icoanele am
aflat dupa 7 ani
avea un copil

Spiritus Sanctus

de-atunci vomit în fiecare zi
la vecernie


Libertas

Am numit nonlibertate tot ce nu este libertate definită, directă şi raportată la mediul exterior, nu şi starea de constrângere a individului prin sine.
De ce nu cred în libertate? Înainte de a răspunde vreau să vă ofer imaginea ei aşa cum o percep primar şi imediat.
Libertasul este acţiunea fiinţei după propria voinţă? Nu.
Necesitatea naturală este de a păstra armonia existenţei în relaţia cu mediul privat, social şi cosmic. Se emit concepte de ordonare a dorinţei. Individul este îndemnat să-şi stăpânescă pasiunile, dar nu va ucide, mă întreb? Va ucide o stare. Exercitându-şi puterea asupra ei, devine stăpân şi „niciun om care este stăpân nu poate fi liber”, spunea Rousseau.
Eu nu pot limita problematica libertăţii doar în plan fizic, grosier, câtă vreme omul este definit ca fiinţă cugetătoare. A voi, a dori, necesitatea naturală şi nonnaturală, toate acestea sunt de fapt condiţionări ale sinelui. Chiar şi asceza, insensibilitatea la o serie de stimuli ca durerea, plăcerea şi tot ce se traduce prin simţuri nu poate fi totală, întrucât capacitatea psihică n-ar mai avea legătură cu expresia vitală, nu va mai fi parte a universului, în consecinţă, incopatibilă fiinţării. Apatia înţelepţilor stoici, concept avansat de Epictet, este minimă ori inexistentă, altfel ne-am afla în faţa unei mari erori. Nu se poate deveni în lipsa acţiunii, în lipsa relaţionării cu mediul şi răspunsului la stimuli, pe care în mod expres înţeleptul trebuie să-i asimileze pentru a-i prelucra şi-a oferi produsul
devenirii sale superioare.
Înţelepţii trăiesc două realităţi antitetice; una o exploatează iar celeilalte i se supun, astfel eu pot împărţi libertasul conform tuturor afirmaţiilor de mai sus, în libertate şi nonlibertate.
Ştiu, voi fi aprig combătut, mai ales de adepţii eudemonismului, care văd libertatea ca pe o alegere raţională sau religioasă, dar numai a binelui esenţial şi util armoniei universale.
Însă tocmai acest aşa-zis liber arbitru, această alegere, este ea însăşi o constrângere indirectă prin influenţa exercitată în planul conştiinţei individului. Posibilitatea de a se ieşi din sfera umanităţii fără acest act de privaţiune, este, de asemenea, foarte probabilă.
Deci unde se află adevărul? Avem nevoie de libertate, dar ea nu este libertas decât laolaltă cu nonlibertatea.
Nu vreau să aduc în discuţie libertatea din perspectiva vreunei credinţe sau a oricărei idei religioase, căci acolo ea este ca şi inexistentă, acolo se înregistrează cel mai înalt grad al exploatării umanului din om.
Cu toate acestea, îmi accept nonlibertatea în absenţa unei cunoaşteri supreme. Mă supun eticii fiindcă nu ştiu ce este dincolo de mine. Cred în Dumnezeu pentru că fiinţa cugetătoare ce sunt, nu vede universul fără Creator. Dar nu sunt liber şi nu aş fi nici dacă mi-aş suprima simţurile, prin simplul fapt că aş deveni sclavul propriului meu egoim, lăsându-l să aleagă moartea, despre care oricum nu ştiu nimic; nu ştiu dacă nu cumva şi ea generează elemente de constrângere.
Aşadar mă complac în libertas, mă supun libertăţii şi nonlibertăţii.
Mă supun.


Natură vie cu furnici

Pluteam. Câţiva metri în stânga, câţiva în dreapta, , alternam stilurile de înot, uneori cornişele valurilor îmi aminteau cât de sărată era apa, mă pierdeam câte-o oră de fiecare dată, pentru că acolo, între mare şi cer, levitam înconjurat de vise. Îmi plăcea să mă aventurez în larg, nu din teribilism, ci din nevoia de-a privi lumea. Toată. Nimeni nu trebuia să fie în spatele meu; eram stăpânul absolut al regatului albastru. Plaja mi-o închipuiam o pânză cubistă şi o numisem „natură vie cu furnici”. Altfel, aveam un comportament comun. Când ieşeam din apă, obosit, cu picioarele tremurând, mă aruncam pe prosop şi stăteam minute bune până îmi regăseam suflul –de cele mai multe ori adormeam- apoi mă încadram în peisajul colorat, plin de viaţă.
Luni i-am remarcat prezenţa pentru prima dată. Amândoi preferam, se pare, acelaşi sector.
Stăteam sprijinit în coate, cu bărbia-n palma făcută cornet şi o vedeam pe un cearceaf alb, al doilea din faţa mea. Nu mi-era bine deloc. Doamna întindea o cremă protectoare şi era pe cale să ajungă la sâni, sâni ce de trei zile nu-i văzusem acoperiţi. „Se poartă. Aici majoritatea femeilor fac topless!”. Mi-am pus repede ochelarii de soare, am scuturat uşor prosopul, l-am aruncat neglijent pe rogojină şi m-am aşezat pe el în poziţia „lotus”, direcţionat cumva oblic, spre o femeie de vreo cincizeci de ani şi nepoţelul ei, dar cu ochii aţintiţi la „creola” pe care am analizat-o rapid şi am observat că-i lucesc faţa, braţele şi umerii. „N-am pierdut nimic”, mi-am zis, „începe spectacolul”. Cu mişcări dezinvolte, palmele-i plecaseră de lângă zona pubiană pe abdomen înspre sâni, degetele-i pătrundeau carnea crudă, împrăştiind unsoarea. Nu ştiu de ce-mi venise în minte mecanica fluidelor. Poate pentru că palmele erau o completare firească a formelor în acel perpetuum mobile şi nu găseam partea dizlocată de ele. Când mişcările circulare au început să cuprindă zone destul de intime m-am confruntat cu o mare problemă. Chiar dacă ochelarii mi-ascundeau privirea, nu era suficient şi, din motive lesne de-nţeles, am fost nevoit să mă aşez pe burtă. Am zâmbit puştiului, căruia bunicuţa îi îndesa o gogoaşă în gură, gest ce pe la amiază m-a costat două castele de nisip şi-o conversaţie pe tema bunelor maniere, dar atunci, în schimbul de semne drăgăstoase, eram bucuros că mă detaşasem de imaginea tulburătoare şi reuşisem să mă-ntorc la „fata de la Rio”, studiindu-i mimica şi trăsăturile.
Un vânzător ambulant striga cât îl ţineau rărunchii: „E fierbinte şi cu sare/porumbelul de la mare/haide nu mai sta pe gânduri/cum stă soacră-mea-ntre scânduri!”. În spatele fetei, trei tineri jucau volei, iar mingea se rostogolea cu viteză, aproape s-o lovească. Copiii din preajmă se manifestau zgomotos. Toate acestea n-o clinteau. „Se stăpâneşte cu uşurinţă, are personalitate”, constatam motivat de împrejurări. Aş fi crezut că este de fier dacă nu m-ar fi contrazis ridurile şi privirea spre niciunde. Mereu încruntată, cu gura într-o continuă alertă plimbându-şi limba pe sub buzele senzuale, emana un farmec irezistibil. Mişcările erau ferme. Fie că-şi aprindea o ţigară sau ducea la gură sticla de suc, fie că se rotea în căutarea soarelui, făcea totul cu naturaleţe, nimic în plus, nimic pentru ceilalţi. Judecând după vestimentaţie şi accesorii, trăda o situaţie materială mai degrabă modestă. Această impresie, alături de ridurile ce-i străjuiau ochii trişti, îmi umbriseră atracţia fizică, astfel încât priveam absent cum îşi întindea loţiunea pe interiorul coapselor deschise-n unghi drept, parcă ţintindu-mă cu singurul petic textil ce-o acoperea. Oare de ce nu mi se părea că am pierdut ceva? După trei zile, femeia asta era pe cale să devină mai mult decât o prezenţă exotică, dominându-mi „natura vie cu furnici”.
Ultima secvenţă vizualizată din spatele ochelarilor de soare a fost cu un tânăr ce îşi lăsase amprentele tălpilor la marginea cearceafului ei, fugind după mingea scăpată de sub control. Am urmărit cum bricheta ce alunecase în adâncitura din nisip, era acoperită de particule fine, curgând ca-ntr-o clepsidră. M-am întors, mi-am aprins o ţigară şi-am început să trag puternic fumul în piept.
Măsuram regatul albastru şi, retras în imaginar, încoronasem deja regina alături de care aveam să zbor în fruntea mulţimii de pescăruşi şi să înot în mijlocul căluţilor de mare. Visam când i-am auzit pentru prima dată vocea. „Brazilianca” era la câţiva centimetri de mine, arătându-mi ţigara.
- Bună! Pot s-aprind?
- Da, da, am îngăimat cu trac şi destul de stins, apoi i-am întins, tremurând vizibil, bricheta.
- Mulţumesc, „hei, tu, domnule”, îmi spune zâmbind complice, moment în care preludiul emotiv nu-mi mai era de niciun ajutor.
Inima îmi bătea să-mi spargă pieptul, oamenii parcă mă sufocau învârtindu-se-n jurul meu, urechile-mi ţiuiau, eram la un pas de-a mă prăbuşi. Creierul mi-era invadat de amintiri, ca o rolă de film derulată fulgerător.

„De ce nu-mi spui pe nume?”. „Nu se cade”. De-atunci o tachinam mereu cu sintagma „hei, tu, domnule”, până când şi ea începuse să uzeze de acest apelativ, desigur în glumă. „Hei, tu, domnule”, „hei, tu, domnule”, îmi spărgea timpanele. Gălbejita mea dragă, metamorfozată într-o stea hollywoodiană. Ce s-a întâmplat cu ea? E-adevărat, trecuseră şapte ani.

Cred că eram alb ca varul şi, mai mult din instinct, am tras-o uşor de mână făcându-i loc pe prosop, apoi am bolborosit:
- Mmmaica Andreea?
- Oarecum. Andreea fără anteriu*.



* anteriu - dulama, veştmânt monahal


fragmente din romanul "Hei, Tu!"

2 comentarii:

  1. Cristi, pe mine m-ai convins. Aştept urmarea (editată în volum!)

    RăspundețiȘtergere
  2. Mersi maestre! Timpul să ţină cu noi!

    RăspundețiȘtergere